ICCJ. Decizia nr. 2862/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2862/2014
Dosar nr. 2172/2/2011*
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1818 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea reclamanţilor B.E. şi D.B.C., în contradictoriu cu pârâtul I.N.C.D.M.I.D.A.I.A., I.N.M.A., astfel cum a fost precizată la 07 decembrie 2007; a fost obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziţie motivată, de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 7.700 mp situat în com. Otopeni, judeţul Ilfov; a fost omologat raportul de expertiză topografică întocmit de expertul M.A., luându-se act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a constatat că terenul în suprafaţă de 8.700 mp, situat în Otopeni judeţ Ilfov identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză şi pe baza actelor de proprietate depusă la dosar, a aparţinut autorului comun al reclamanţilor D.C.C., prin act dotal autentic, teren ce face parte dintr-o suprafaţă totală de 16.757 mp, fiind preluat în mod abuziv în proprietatea statului, teren ce în prezent se află în incinta I.N.C.D.M.I.D.A.I.A., I.N.M.A.
Instanţa de fond a mai reţinut că în cauză nu au fost depuse dovezi legate de existenţa unor utilităţi publice pe terenul din litigiu, din care să rezulte imposibilitatea restituirii în natură a terenului, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 24-25 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel pârâtul I.N.C.D.M.I.A.I.A., iar prin Decizia civilă nr. 94/A din 08 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 38604/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admis apelul, schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii B.E. şi D.B.C., iar prin Decizia civilă nr. 5209 din 14 octombrie 2010 pronunţată în Dosar nr. 38604/3/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul, casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se dispune în acest sens, s-a reţinut că instanţa de apel a constatat în mod eronat, că reclamanţii nu mai au calitatea de a solicita restituirea terenurilor, deşi motivele de apel vizau doar critici privind stabilirea situaţiei de fapt şi că, procedând astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 295 din C. proc. civ.
Prin decizia de casare s-a mai statuat că în rejudecare se va dispune efectuarea unei expertize pentru identificarea terenului, a situaţiei juridice a acestuia, în funcţie de care se va putea face aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură, a terenului în litigiu, sau prin echivalent.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 2172/2/2011, iar prin Decizia civilă nr. 23/A din 24 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2172/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul pârâtului a fost respins ca nefondat.
Această hotărâre a fost modificată prin Decizia de casare nr. 6821 din 7 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2172/2/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind reţinute următoarele aspecte:
Instanţa nu a omologat nici una din cele două expertize întocmite, fiind menţinut raportul de expertiză topo efectuat de prima instanţă. În considerentele deciziei atacate nu s-a motivat înlăturarea concluziilor rapoartelor de expertize efectuate în apel. În interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanţa trebuia să lămurească situaţia construcţiilor de pe teren şi dacă acestea sunt folosite de pârât pentru desfăşurarea activităţii. Potrivit concluziilor expertizei topo, efectuată de expert M.A., care au fost menţinute de instanţa de apel, construcţiile existente pe terenul revendicat sunt dezafectate şi nu servesc activităţii productive a recurentului. Aceleaşi expert, în răspunsul la obiecţiuni, precizează că pentru stabilirea situaţiei juridice a clădirilor este necesară o expertiză în construcţii pentru a se determina dacă exista autorizaţie de construcţie, care a fost destinaţia lor iniţială şi care este destinaţia lor actuală.
S-a mai reţinut că în cursul rejudecării apelului a fost efectuat un raport de expertiză în construcţii, care a concluzionat că toate construcţiile au caracter permanent, că o parte din ele sunt destinate activităţii recurentului, că nu s-a constatat utilizarea acestora de către alte societăţi comerciale, concluzii pe care instanţa le-a înlăturat nejustificat, menţinând raportul de expertiză topo efectuată la fond de expertul M.A., reţinând eronat, că o parte din construcţii au fost închiriate altor societăţi comerciale, iar restul sunt dezafectate.
Mai mult, instanţa de casare a reţinut că, trebuia lămurit şi dacă reţelele subterane de alimentare cu carburanţi sunt funcţionale şi, dacă nu mai există şi alte amenajări de utilitate publică.
Astfel, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2172/2/2011, iar prin Decizia civilă nr. 100/A din 12 martie 2014, a fost admis apelul, schimbată soluţia instanţei de fond în sensul obligării pârâtului să emită dispoziţie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent, reţinându-se incidenţa dispoziţiile art. 10 alin. (6) partea finală din Legea nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
La termenul din 11 decembrie 2013 s-a dispus completarea raportului de expertiză de către experţii P.G.C. şi D.P., cu obiectivele dispuse prin deciziile de casare.
Din examinarea raportului de expertiză topografică completat, rezultă că terenul solicitat de reclamanţi este situat la adresa din oraşul Otopeni, judeţul Ilfov, fiind inclus în suprafaţa de 47.216 mp. Suprafaţa măsurată a terenului solicitat este de 6.054 mp, terenul fiind împrejmuit pe părţile de Est, Vest şi Sud cu gard de plăci beton, iar la Nord este delimitat parţial de o alee betonată cu o lăţime de aproximativ 6 mp, suprafaţa măsurată incluzând şi această porţiune, rezultând astfel 6.731 mp.
Instanţa de apel în rejudecare a mai reţinut că în suprafaţa cerută de reclamanţi se găseşte şi drumul de acces aflat în partea de sud a terenului în litigiu, care asigură accesul la SC B. SRL.
Din aceeaşi expertiză mai rezultă că, pe teren se află cămine de canalizare, cămin de apă, rigolă, şanţ şi grătar de colectare a apelor pluviale, bazin vidanjabil ape menajere, rezervor subteran combustibili, stâlpi pentru iluminat, stâlpi beton transport energie electrică şi că, potrivit adresei din 24 iunie 2009 emisă de Primăria oraşului Otopeni pentru parcele, nu există reţele de utilitate publică subterane şi supraterane.
Instanţa de apel a reţinut că din examinarea raportului de expertiză construcţii efectuat de expert, D.P., rezultă că pe teren se află o rampă auto din structură metalică pe fundaţii de beton; o staţie pompare, realizată din pereţi de zidărie şi planşeu din beton, un depozit arhivă tehnică pentru piese de schimb - realizată de pereţi cu zidărie, un planşeu din chesoane prefabricate beton, învelitoare tablă, o clădire racordată la reţeaua electrică, un atelier de testări cu structură de rezistenţă metalică (stâlpi, terme metalice) pereţi din zidărie sau metalici, învelitoare de tablă.
În interiorul acestei clădiri s-a constatat existenţa unui cămin de canalizare; hală atelier - clădire cu structură metalică pe fundaţii din beton racordată la reţeaua electrică; trei rezervoare combustibil, fiecare cu câte o cameră, vane cu pereţi din zidărie, planşeu din beton, învelitoare tablă; decantor ape uzuale şi separator grăsime, construcţie subterană din beton armat.
Expertul D.P. a arătat că toate aceste construcţii au caracter permanent, dar nu sunt racordate la reţelele de alimentare cu apă şi respectiv canalizare. De asemenea s-a arătat că nu i-au fost puse la dispoziţie autorizaţii de construire, că nu erau utilizate construcţiile de către alte societăţi comerciale, că la data constatărilor în teren, pârâtul nu desfăşura activităţi, iar din modul de amplasare a construcţiilor pe teren, rezultă că funcţional construcţiile ocupă întregul teren, având în vedere specificul de activitate al pârâtului.
Instanţa de apel a apreciat că specificul activităţii pârâtului, de cercetare pentru maşini şi instalaţii agricole şi pentru industrie alimentară (rezultat din Regulamentul aflat la filele 124, Dosar nr. 38604/3/2007 al Tribunalului Bucureşti) necesită un spaţiu suficient de mare pentru a manevra tipuri de utilaje, dovada în acest sens fiind şi planşele depuse la dosar.
Instanţa a mai apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât construcţiile cu caracter permanent fiind anterioare anului 1990, nu sunt construcţii uşoare şi demontabile, motiv pentru care terenul nu poate fi restituit în natură.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel că, potrivit H.G. nr. 1705 din 29 ianuarie 2006, construcţiile edificate pe teren sunt proprietate publică a statului în administrarea pârâtului, iar potrivit anexei 1 la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi privată, sunt proprietate publică terenurile instituţiilor şi staţiunilor de cercetare ştiinţifică.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii B.E. şi D.B.C.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, se susţine că hotărârea este nelegală întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.”
În aceeaşi idee se susţine că instanţa face confuzie între apartenenţa bunului la domeniul public şi regimul juridic ce reglementează dreptul de proprietate asupra acestuia, în condiţiile în care potrivit Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public şi, indiferent dacă, anterior intrării sale în vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat de Legea nr. 213/1998.
Recurenţii arată că excepţiile de la măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. l0/2001, nici unul dintre cazurile de excepţie nevizând apartenenţa bunului la domeniul public.
Ca atare, susţin recurenţii, instanţa a aplicat greşit legea, întrucât trebuia să stabilească dacă bunul ce face obiectul judecăţii nu poate fi restituit în natură pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică, sau din contră amenajările nu au caracter de utilitate publică.
Or, susţin reclamanţii, instanţa de apel în mod nelegal a stabilit că bunul face parte din domeniul public, respectându-se procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, iar sintagma „amenajări de utilitate publică”, este folosită de instanţa de apel cu intenţia de a crea confuzie cu terenurile proprietate publică.
În aceeaşi idee, recurenţii mai arată că aşa cum reiese din interpretarea dată de art. 10.1 şi 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci când are în vedere amenajări de utilitate publică, se referă la suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume, căi de comunicaţie, străzi, alei, trotuare, parcări, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, etc.
Or, susţin aceeaşi recurenţi, din analiza documentelor dosarului şi a rapoartelor de expertiză, rezultă că bunul revendicat poate fi restituit în natură, construcţiile nu sunt propice dezvoltării unei activităţi de cercetare, nefiind racordate la utilităţi minime apă, canal, iar instalaţiile electrice nu funcţionau la momentul efectuării expertizei, nefiind desfăşurate nici un fel de activităţi specifice obiectului de activitate desfăşurat de pârât. Mai mult, arată recurenţii din adresa emisă de Primăria Otopeni, rezultă că pentru imobilul ce face obiectul prezentei judecăţi, nu există şi nici nu urmează a fi efectuate amenajări de utilitate publică.
Prin urmare, arată recurenţii, amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localităţii sau statului şi, nici nu se confundă cu acesta, neputând fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998. Deci, susţin recurenţii criteriul pe care instanţa îl are în vedere la admiterea apelului este apartenenţa bunului la domeniul public şi nu utilitatea publică a amenajărilor bunului revendicat.
Din această perspectivă recurenţii susţin că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind reţinute dispoziţii legale ce nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză.
În speţă, arată recurenţii, imobilul în discuţie a fost preluat abuziv - fără titlu - în proprietatea statului, aspect pe care pârâtul nu l-a contestat, motiv pentru care regimul juridic al imobilului este reglementat de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) coroborată cu alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu duce la concluzia că terenurile pe care au fost edificate construcţii fără autorizaţie înainte de 01 ianuarie 1990 nu se restituie, aşa cum greşit reţine instanţa, fiind necesară în opinia ei aplicarea art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001.
În realitate, susţin recurenţii, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabileşte un principiu şi anume, acela că nu se restituie terenurile pe care se află construcţii noi, edificate în baza unor autorizaţii legale, iar art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ, reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcţii neautorizate, edificate chiar şi după data de 01 ianuarie 1990 precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Din această perspectivă se susţine că interpretarea coroborată sau, per a contrario a celor două texte de lege, trebuie făcută în sensul că se restituie în natură terenurile pe care se află construcţii ridicate fără autorizaţie legală înainte sau după 01 ianuarie 1990, fapt ce rezultă din art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Prin urmare, recurenţii învederează că pornind de la aceste dispoziţii legale speciale, instanţa de apel în mod nelegal a admis apelul pârâtului, deoarece construcţiile aflate pe teren, aşa cum reţin şi experţii, au fost edificate fără autorizaţie, soluţia legală fiind aceea a restituirii în natură a suprafeţei de teren solicitate.
În aceeaşi idee se mai arată că din expertiza iniţială, efectuată de expert M.A., a rezultat foarte clar faptul că terenul nu este afectat de utilităţi publice, pe el aflându-se 2 magazii, 3 rezervoare şi 2 clădiri, toate dezafectate, pentru care pârâtul nu a dovedit că deţine autorizaţii de construcţie sau de funcţionare şi nici că ar fi utilizate în vreun fel, concluzionându-se că imobilul poate fi restituit în natură.
În ce priveşte jurisprudenţa în această materie, recurenţii arată că hotărârile instanţelor sunt în sensul restituirii în natură a terenurilor, eventual cu obligaţia de plată a despăgubirilor în cazul în care se constată că există autorizaţii de construire pentru construcţiile existente pe teren.
Prin urmare, recurenţii susţin că decizia instanţei de apel este eronată, având în vedere că din probatoriul administrat în cauză rezultă fără echivoc dreptul lor de proprietate asupra terenului solicitat, calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în natură, faptul că au fost urmate procedurile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001 precum şi faptul că se impune restituirea în natură a terenului fiind îndeplinite astfel toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea depusă la 14 octombrie 2014, pârâtul I.N.C.D.M.I.A.I.A. Bucureşti a solicitat respingerea recursului cu cheltuieli de judecată.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Este real că dispoziţiile art. .10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că: (2) „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. (3)Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.”
Însă, raportând aceste dispoziţii legale la prezenta cauză sunt de reţinut următoarele aspecte în raport de deciziile de casare pronunţate ciclurile procesuale anterioare:
Astfel, în rejudecare instanţa de apel a avut în vedere recomandările, statuările cu caracter obligatoriu în condiţiile art. 315 C. proc. civ., precum şi problemele de drept dezlegate prin Deciziile de casare nr. 5209 din 14 octombrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 38604/3/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi, respectiv Decizia civilă nr. 6821 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Dosar nr. 21272/2/201.
Prin Decizia de casare nr. 6821 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia I civilă, s-a statuat că în interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se impune lămurirea situaţiei construcţiilor de pe teren şi dacă acestea sunt folosite de pârât pentru desfăşurarea activităţii, precum şi lămurirea situaţiei reţelelor subterane de alimentare cu carburanţi, dacă sunt funcţionale şi, dacă mai există şi alte amenajări de utilitate publică, impunându-se administrarea unor probe pentru a stabili corect natura măsurii reparatorii cuvenite reclamanţilor.
Prin aceeaşi decizie de casare s-a mai statuat că, în rejudecare se impune efectuarea unei expertize pentru identificarea terenului, a situaţiei juridice a acestuia, în funcţie de care se va putea face aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură, a terenului în litigiu, sau prin echivalent.
Din această perspectivă, este de reţinut că expertizele efectuate în cauză în rejudecare, au clarificat atât situaţia faptică a terenului cât şi a construcţiilor existente, în condiţiile în care s-a constatat că în suprafaţa solicitată de reclamanţi se găseşte şi drumul de acces aflat în partea sud a terenului în litigiu, care asigură accesul la SC B. SRL, că pe teren există cămine de canalizare, cămin de apă, rigolă, şanţ şi grătar de colectare a apelor pluviale, bazin vidanjabil ape menajere, rezervor subteran combustibili, stâlpi pentru iluminat, stâlpi beton transport energie electrică (expertiza efectuată de ing. P.G.C.).
De asemenea din expertiza efectuată de ing.D.P. rezultă că pe terenul în litigiu se găsesc următoarele construcţii cu caracter permanent ce ocupă întregul teren raportat la specificul de activitate desfăşurată de pârât şi anume: rampă auto,staţie pompare, depozit arhivă tehnică plus piese de schimb clădire racordată la reţeaua electrică; atelier de testări cu cămin de canalizare; hală atelier racordată la reţeaua electrică, rezervoare combustibil R1, R2, R 3; decantor de ape uzuale şi separator grăsimi construcţie subterană.
Raportul de expertiză efectuat de expert D.P., evidenţiază că pe teren există construcţii ce vizează specificul activităţii desfăşurată de pârât, că ele ocupă integral terenul, fiind de altfel construcţii cu caracter permanent.
Din această perspectivă având în vedere poziţionarea acestor construcţii este de reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care suprafaţa solicitată de reclamanţi a fi restituită în natură, este ocupată integral de construcţii cu caracter permanent, destinate să deservească specificul activităţii pârâtului.
În ce priveşte susţinerea reclamanţilor că în cauză sunt incidente dispoziţiile alin. (3) din art. 10 din Legea nr. 10/2001 ce vizează restituirea în natură a terenurilor pe s-au ridicat construcţii neautorizate atât anterior cât şi ulterior datei de 1 ianuarie 1990, sunt de reţinut următoarele aspecte:
Alin. (3) al art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede expres şi imperativ ipoteza restituirii în natură a terenurilor pe care s-au ridicat construcţii neautorizate după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţiile uşoare sau demontabile.
Or, faţă de aceste prevederi legale, este nefondată susţinerea reclamanţilor că aceste dispoziţii ar viza şi restituirea terenurilor pe care au fost edificate construcţii (neautorizate) anterior anului 1990.
Expertiza efectuată în cauză a constatat fără posibilitate de echivoc că pe teren există construcţii anterioare anului 1990 ce au un caracter permanent, ocupând integral terenul solicitat de reclamanţi, situaţie ce exclude incidenţa dispoziţiilor legale sus evocate.
Or, în condiţiile în care restituirea în natură nu este posibilă, sunt într-adevăr incidente dispoziţiile art. 10 pct. 6 teza ultimă din Legea nr. 10/2001, cum de altfel în mod corect şi legal a reţinut şi instanţa de apel.
Astfel, alin. (6) art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede că:”În cazul imobilelor preluate în mod abuziv (…) dacă terenul nu este liber, măsurile reparatorii pentru acesta se stabilesc în echivalent.
Din perspectiva dispoziţiilor legale sus evocate, este nefondată şi critica reclamanţilor ce vizează lipsa de temei legal a hotărârii recurate. Or, faţă de cele expuse, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate şi, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul I.N.C.D.M.I.A.I.A. Bucureşti, este de reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada acestora, motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.E. şi D.B.C. împotriva Deciziei nr. 100/A din 12 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul I.N.C.D.M.I.A.I.A. Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2861/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2863/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
