ICCJ. Decizia nr. 254/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 254/2014
Dosar nr. 1523/97/2010
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 1 aprilie 2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâta SC H. SA Bucureşti prin Sucursala H. Haţeg, solicitând să se constate că, în calitate de moştenitor legal al părinţilor săi, M.A. şi M.C. şi, respectiv, a bunicului său J.I., este proprietar al terenurilor ocupate abuziv din anul 1990 de către pârâtă, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002 şi să fie obligată pârâta să-i plătească, potrivit art. 30 din Legea nr. 33/1994, pentru aceste terenuri, individualizate în C.F. nr. X1, nr. cadastral Y1, Y2; C.F. nr. X2, nr. cadastral Y3, Y4, Y5, Y6, Y7, Y8; C.F. nr. X3, nr. cadastral Y9, despăgubiri care urmează a include valoarea terenului de 9 euro/mp, plus valoarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă a terenului pe perioada 1990-2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, deşi terenul respectiv a fost ocupat integral şi efectiv de către pârât, ca urmare a construcţiilor hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare S., S.O., nu i-au fost acordate despăgubiri. A mai arătat că, în anul 1991, antecesorii lui au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care s-a emis titlul de proprietate din 19 iunie 1998, pentru suprafaţa de 5 ha şi 495 mp, mai puţin suprafaţa terenurilor ocupate de amenajarea hidroenergetică, cu argumentul că acestea fiind expropriate urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. S-a precizat că, deşi actul de declarare a utilităţii publice a fost emis, H.G. nr. 392/2002, şi deşi a fost desemnată o comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor (prin H.G. nr. 962/2002), expropriatorul nu a făcut vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic.
Pârâta SC H. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, acesta să fie obligat să o despăgubească cu sumele solicitate de reclamantul M.I. prin cererea de chemare în judecată.
Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa civilă nr. 303 din 20 iunie 2012, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC H. SA în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru repararea prejudiciului material suferit de reclamant, excepţie invocată prin întâmpinarea pârâtei.
S-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi s-a constatat că reclamantul, în calitate de moştenitor al defuncţilor J.I., M.A. şi M.C., este proprietar al terenurilor agricole în suprafaţa de 10.369 mp situate în perimetrul comunei S.O., expropriate pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare efectuat în cauză, parte integrantă a hotărârii.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 264.409 RON, echivalent a 62.656 euro, la cursul din 23 februarie 2011, reprezentând valoarea terenurilor expropriate şi suma de 94.707 RON, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru lipsa folosului agricol pe perioada 2002-2010, inclusiv. A fost obligat pârâtul la 3.400 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul are calitatea de descendent al defuncţilor M.A. şi M.C. şi a defunctului J.I., care s-au înscris în C.A.P. S.O. cu întreaga suprafaţă pe care o deţineau în proprietate, conform Registrului agricol din 1959-1964.
S-a constatat că, prin titlu de proprietate, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepţia celor afectate de lucrările hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare S.O.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, unite cu fondul conform încheierii de şedinţă din 3 noiembrie 2010, s-a constatat că reclamantul are calitatea de descendent de gradul I şi II al defuncţilor, având vocaţie la moştenirea acestora şi, prin urmare, calitatea procesuală activă în cauză, determinată de interesul şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile ce au aparţinut antecesorilor săi.
S-a reţinut că, prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării „Amenajarea Hidroeneretică a râului S.A. pe Sectorul S.-S.B.”, desemnând la art. 2, ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA, în subordinea Ministerului Industriei şi Resurselor.
Prin H.G. nr. 968/2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare prin H.G. nr. 392/2002.
În temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, prima instanţă a apreciat că despăgubirea trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil şi prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real afectat.
Cum, în cauză, expropriatorul şi persoana cu vocaţie la despăgubiri nu au ajuns la consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condiţiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor şi nici nu s-a găsit o soluţie amiabilă de stingere a litigiului, instanţa a desemnat, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, o comisie de evaluare formată din trei experţi, care a stabilit valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat la 264.409 RON, iar folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010 la 94.707 RON.
Cum declararea utilităţii publice s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potenţialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilităţii publice, hotărâre de Guvern sau hotărâre a Consiliului Judeţean, constituie condiţie sine-qua-non pentru demararea procedurilor de expropriere.
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantului, invocată de către reprezentantul Ministerului Public, raportat la eforturile constante şi demersurile repetate efectuate de reclamant, încă din anul 1990, pentru recuperarea proprietăţii sale, s-a apreciat că nu operează prescripţia, excepţia fiind respinsă.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel Statul Român prin SC H. SA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru greşita respingere a excepţiilor.
S-a susţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât terenurile s-au preluat în perioada 1990-1991, deci anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fiind aprobată prin anexa nr. 2 la acest decret.
S-a menţionat că reclamantul nu a probat proprietatea asupra terenurilor la momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia că acestea au fost cooperativizate şi avea, astfel, posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000, demers pe care nu a înţeles să-l întreprindă.
S-a susţinut că acţiunea este prematură, întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie, în sensul că, deşi SC H. SA a transmis notificările proprietarilor tabulari ai terenurilor în cauză, reclamantul a stat în pasivitate şi nu a formulat întâmpinare.
Apelanta a susţinut, totodată, că nu are calitate procesuală, fiind doar concesionar al terenurilor care formează domeniul public.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, apelanta a susţinut că excepţia trebuia admisă întrucât nu s-a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defuncţilor proprietari tabulari la data decesului, ţinând cont de înscrierile în cartea funciară şi colectivizarea terenurilor agricole, care a condus la stingerea dreptului de proprietate.
S-a arătat că, în contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestora.
S-a criticat sentinţa primei instanţe şi pentru greşita respingere a cererii de chemare în garanţie, precum şi pentru stabilirea unei valori exagerate a despăgubirilor, în raport cu valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă.
Critici similare au fost formulate şi cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă agricole, iar în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 s-a susţinut că acţiunea este prescrisă, astfel că se puteau acorda despăgubiri doar pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 40 din 30 aprilie 2013, a admis apelul pârâtei SC H. SA Hunedoara şi a schimbat în parte sentinţa Tribunalului Hunedoara, în ceea ce priveşte cuantumul folosului agricol, stabilit la 42.092 RON pentru perioada 2007-2010.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat intimatul la 1.350 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul este moştenitor al proprietarilor tabulari J.C., M.A. şi M.C., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 2010 şi extrasele de carte funciară, necontestate de pârâtă.
S-a reţinut că imobilele în litigiu, înscrise în C.F. nr. X2, X1 şi X3 au fost colectivizate, o parte din acestea fiind restituite antecesorului reclamantului, M.A., căruia i s-a eliberat titlu de proprietate.
S-a considerat că nu poate fi primită susţinerea pârâtei în sensul că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, în realitate utilitatea publică declarându-se prin H.G. nr. 392/2002.
Prin H.G. nr. 958/2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, cu scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare prin hotărârea menţionată.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. Au fost notificaţi şi antecesorii reclamantului, toţi decedaţi la acel moment, conform certificatului de moştenitor depus la dosar.
Faţă de această situaţie, s-a constatat că prima instanţă a soluţionat corect excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000 neputând fi reţinute, deoarece această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.
S-a considerat că nu poate fi primită nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat prin această societate.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-a constatat de către instanţa de apel că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului şi vocaţia la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute prin demararea procedurii prevăzute de legea de expropriere, dar nefinalizată întrucât, la data notificării, autorii reclamantului erau decedaţi, iar acesta nu a avut cunoştinţă de notificări.
Aplicând principiile ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la cauzele Străin ş.a. împotriva României, Dragnea ş.a. împotriva României şi hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, instanţa de apel a apreciat că reclamantul se poate prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol, întrucât i s-a recunoscut îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.
Referitor la fondul cauzei, Curtea de apel a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile agricole expropriate de 25,5 RON/mp este corect determinat, raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În ceea ce priveşte echivalentul lipsei de folosinţă, instanţa de apel a considerat că acţiunea reclamantului în acest sens este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anterior introducerii acţiunii, pentru restul perioadei fiind prescrisă, întrucât despăgubirile pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă izvorăsc dintr-un fapt ilicit, respectiv ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Curtea de apel a reţinut că şi în ipostaza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului în sensul că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că, şi în această situaţie, cererea este prescriptibilă.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.I. şi pârâta SC H. SA.
Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru greşita reţinere şi aplicare a dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 cu privire la prescrierea dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile naţionale şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-Lege nr. 167/1958, întrucât Legea nr. 33/1994 este o lege specială, derogatorie de la dispoziţiile referitoare la prescrierea dreptului material la acţiune. S-a arătat că această concluzie se impune prin însăşi conţinutul Legii nr. 33/1994, prin care legiuitorul a recunoscut dreptul la despăgubire, cu cele două componente ale sale, valoarea terenului şi prejudiciul cauzat proprietarului, fără a fi defipt un termen de prescriere a dreptului material la acţiune. Reclamantul a invocat caracterul excepţional al situaţiilor reglementate prin Legea nr. 33/1994, prin normele de trimitere ale art. 40 şi a arătat că, în opinia sa, aplicarea în cauză a dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 167/1958 ar însemna golirea de conţinut a dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 33/1994 şi ar valida lipsa de diligenţă a Statului Român şi a pârâtei SC H. SA în soluţionarea unor aspecte generate prin propria culpă.
Cea de-a doua critică formulată de reclamant a vizat reţinerea eronată a aplicabilităţii art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, respectiv a faptului că despăgubirile izvorăsc dintr-un fapt ilicit. În acest context, s-a susţinut că exproprierea de fapt are aceleaşi consecinţe cu exproprierea de drept, fiind o formă a privării de proprietate, la care face trimitere art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Cea de-a treia critică formulată de reclamant a vizat greşita interpretare şi aplicare a art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi reţinerea nelegală că despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat prin expropriere nu se circumscriu noţiunii de prejudiciu avute în vedere de dispoziţiile actului normativ menţionat.
În acest sens, s-a arătat că indemnizaţia acordată a avut ca obiect de calcul doar valoarea intrinsecă a terenului, ignorând pierderea unor beneficii economice pentru reclamant, respectiv a veniturilor obţinute din cultivarea terenului.
Prin motivele sale de recurs, pârâta SC H. SA a criticat decizia recurată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică, pârâta a invocat greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, în condiţiile în care terenurile în litigiu au fost preluate anterior apariţiei acestei legi. S-a susţinut că s-a încălcat, astfel, principiul constituţional reglementat prin art. 15 alin. (22) şi că terenul nu a fost preluat din proprietatea antecesorilor reclamantului, fiind cooperativizat.
De asemenea, pârâta a arătat că, faţă de imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în baza Legii nr. 18/1991 şi faţă de pretinsa afectare a acestuia amenajării hidroenergetice a râului S.A. pe Sectorul S.-S.B., intimatul reclamant avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2000, demers pe care nu l-a întreprins.
Prin cea de-a doua critică, pârâta a invocat greşita soluţionare a excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii, întrucât nu s-a făcut dovada finalizării procedurii întemeiate pe Legea nr. 18/1991.
Recurenta pârâtă a invocat, de asemenea, greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, sub aspectul plăţii despăgubirilor, motiv întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la argumentele sale, în sensul că obiectivul de interes naţional în discuţie este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziţie de la bugetul de stat, şi nu din fonduri proprii ale SC H. SA.
Recurenta pârâtă a învederat că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul reţinerii calităţii procesuale active a reclamantului, în condiţiile în care cooperativizarea terenurilor antecesorilor săi a dus la stingerea dreptului de proprietate, nefiind probată nici posesia.
Pe cale de consecinţă, s-a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod eronat îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în sensul Legii nr. 33/1994, ca fiind recunoscută implicit de Statul Român, în realitate motivul pentru care procedura de expropriere nu s-a finalizat fiind acela că reclamantul nu şi-a dovedit dreptul de proprietate.
Pârâta a invocat printr-un alt motiv de recurs greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că Statul ca unic beneficiar al investiţiei, ce poate deţine dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru utilitate publică, respectiv plata despăgubirilor.
Pe fondul cauzei, pârâta a criticat soluţia admiterii acţiunii reclamantului, arătând că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate faţă de considerentele expuse în susţinerea celorlalte motive de recurs şi nici nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ făcută de societate, ceea ce semnifică acceptarea tacită a acesteia.
S-a invocat, de asemenea, printr-un ultim motiv de recurs greşita achiesare a instanţei de apel la valorile despăgubirilor stabilite prin rapoartele de expertiză, care nu au ţinut seama de realităţile pieţei imobiliare precum şi nerespectarea în cauză a dispoziţiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de SC H. SA, solicitând respingerea acestuia şi păstrarea dispoziţiilor sentinţei primei instanţe în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
La rândul său, reclamantul M.I. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului pârâtei SC H. SA ca nefondat.
Recurenta pârâtă SC H. SA a formulat întâmpinare la recursul reclamantului M.I., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând cu prioritate recursul declarat de pârâta SC H. SA, având în vedere că vizează şi modul de soluţionare a excepţiilor de procedură, ce se impun a fi analizate, înainte de criticile vizând fondul pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că aceste este nefondat pentru considerentele ce succed:
Soluţia instanţelor de fond şi apel cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii este legală, având în vedere că prin emiterea H.G. nr. 392/2002 şi H.G. nr. 968/2004, s-a recunoscut că, până la declararea utilităţii publice, a operat o expropriere de fapt a terenurilor în litigiu, preluate în anii 1990-1991.
Persoanele supuse procedurii de expropriere nu puteau fi obligate să aştepte sesizarea instanţei de către expropriator, în condiţiile în care terenurile au fost efectiv ocupate de lucrarea de utilitate publică.
În cadrul procedurii de expropriere deja declanşate de expropriator au fost epuizate, anterior formulării acţiunii, fazele premergătoare (ale procedurii de expropriere), respectiv întocmirea documentaţiei de expropriere, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari, printre care şi autorii reclamantului, decedaţi la acel moment, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor depus la dosar.
Argumentele invocate de recurenta pârâtă în sprijinul excepţiei inadmisibilităţii în sensul că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994 şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989 nu pot fi reţinute.
Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului S.A., lucrările vizând terenurile ce figurează în procesul verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P. şi-a dat avizul favorabil.
Terenurile în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 şi, prin urmare, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994.
Nu are relevanţă, sub acest aspect, împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
Câtă vreme, până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu era născut.
În consecinţă, Curtea va constata că este nefondat argumentul recurentei pârâte în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, această dispoziţie fiind anterioară exproprierii şi neputând produce efecte ultraactiv.
Prin urmare, s-a apreciat corect că acţiunea nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 18/1990 şi ale Legii nr. 1/2000.
Critica pârâtei recurente vizând modul de soluţionare a excepţiei prematurităţii acţiunii este, de asemenea, nefondată.
Invocându-şi propria culpă, în condiţiile în care a nesocotit dispoziţiile legale cu privire la expropriere, preluând terenurile reclamantului faptic, fără o justă şi prealabilă despăgubire, pârâta reproşează reclamantului că nu a aşteptat sesizarea instanţei de către expropriator. O asemenea susţinere nu poate fi primită întrucât, aşa cum s-a arătat terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unei proceduri declanşate de expropriator, a cărei nefinalizare nu poate fi imputată reclamantului.
Curtea va reţine, de asemenea, că instanţele de fond şi apel au soluţionat corect şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, sub aspectul plăţii despăgubirilor solicitate de reclamant.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, calitatea de expropriator în înţelesul acestei legi aparţine statului, prin organismele desemnate de guvern, pentru lucrările de interes naţional şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local.
H.G. nr. 392/2002, prin care s-a dispus exproprierea terenului care face obiectul litigiului, prevede la art. 2 calitatea de expropriator a Statului Român prin SC H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei şi Resurselor.
Din interpretarea celor două norme legale rezultă că expropriatorul este, într-adevăr, Statul Român, prin SC H. SA., aflată sub autoritatea Ministerului Industriei şi Resurselor, actualmente Ministerul Economiei.
Ca atare, se va reţine că, în speţă, calitatea procesuală pasivă nu poate aparţine decât instituţiei abilitate şi indicate expres în actul de expropriere, ca reprezentant legal al Statului Român.
Nici critica referitoare la greşita respingere a excepţiei de fond referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului nu este întemeiată. Instanţa de apel a constatat corect că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor cooperativizate a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în speţă Primăria S.O. de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu, care nu mai pot forma obiect al restituirii în natură.
În speţă, nu s-a contestat că preluarea a operat în anii 1991-1992 şi că reclamantul, în calitate de moştenitor al proprietarilor tabulari nu a fost despăgubit până în prezent.
Recurenta a invocat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active împrejurarea că reclamantul nu ar fi făcut dovada vocaţiei succesorale pentru terenurile în litigiu, întrucât acestea nu fac parte din masa succesorală rămasă de pe urma proprietarilor tabulari.
Curtea va reţine că vocaţia procesual activă a reclamantului este susţinută de art. 4 teza a II-a din Legea nr. 33/1994 şi calitatea de moştenitor a autorilor săi, proprietari tabulari, care îl legitimează să formuleze, în calitate de expropriat, acţiunea în stabilirea despăgubirilor.
Această concluzie se deduce şi din interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 susţinută prin edictarea ulterioară a Legii nr. 255/2010, text de lege ce recunoaşte calitatea procesuală activă a expropriatorului doar în ceea ce priveşte exproprierea, per a contrario, în condiţiile în care părţile s-au învoit asupra exproprierii şi îşi dispută doar cuantumul despăgubirii, şi expropriatul având calitate procesuală activă.
Contrar susţinerilor formulate de recurenta pârâtă, cooperativizarea terenurilor proprietatea antecesorilor reclamantului nu a condus la stingerea dreptului real, câtă vreme acestea nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
În condiţiile în care este de necontestat calitatea reclamantului de moştenitor al proprietarilor tabulari, conform dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (preluate şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996), dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi, fără înscriere în cartea funciară.
Nici criticile recurentului pârât referitoare la nelegalitatea respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice nu sunt fondate.
Pentru considerentele deja expuse în analiza motivului de recurs vizând lipsa calităţii procesuale pasive a SC H. SA şi având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice nu este implicat în nici un fel în ceea ce priveşte exproprierea terenului în litigiu, Curtea va constata că soluţia respingerii cererii de chemare în garanţie este legală, raportat la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale H.G. nr. 392/2002.
Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul numai atunci când acesta nu este reprezentat de alt organ, or, în speţă, această reprezentare este asigurată de pârâta recurentă, societate care funcţionează în coordonarea ministrului economiei, cu finanţare integrală de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei (conform H.G. nr. 47/2003), fostul Minister al Industriei şi Resurselor (la momentul adoptării H.G. nr. 392/2002).
Referitor la criticile aduse de recurenta pârâtă cu privire la fondul cauzei, Curtea va constata că sunt neîntemeiate susţinerile acesteia în sensul că reclamantul ar fi acceptat preţul propus, atitudine dedusă implicit din neformularea întâmpinării la notificări.
În realitate, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, notificările au fost emise pe numele autorilor reclamantului, decedaţi la acel moment, astfel că reclamantul M.I. nu a avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator.
Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să treacă la plata despăgubirilor, ceea ce până în prezent nu s-a întâmplat.
Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 3371994, la calcularea cuantumului despăgubirilor trebuie să ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ-teritorială, la dat întocmirii raportului de expertiză.
În condiţiile în care, aşa cum s-a constatat de către experţi, terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ teritoriale şi nu există tranzacţii pentru terenuri similare, s-a procedat corect la evaluarea terenurilor pe bază de profit, având în vedere categoria de folosinţă, teren arabil.
Prin urmare, criticile pârâtei recurente sub acest aspect sunt nefondate.
Criticile recurentei pârâtei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi examinate, fiind invocate formal.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului M.I., vizând greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 167/1958 şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile la despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă în afara termenului de 3 ani anterior introducerii acţiunii, Curtea va constata caracterul nefondat al criticilor aduse sub acest aspect deciziei recurate, conform art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958.
Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, instanţa de apel a apreciat corect că acţiunea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă ca urmare a ocupării fără drept a terenului este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anterior introducerii acţiunii, pentru restul perioadei acţiunea fiind prescrisă.
Aceste despăgubiri vizând lipsa de folosinţă a terenului derivă dintr-o faptă ilicită şi, ca atare, dispoziţiile Legii nr. 33/1994 nu acoperă şi un astfel de prejudiciu.
Prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea în cazul exproprierii se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, reglementează situaţia care are loc, de regulă, în cazul exproprierii, când stabilirea despăgubirii este prealabilă preluării în fapt a terenului, astfel că daunele pe care le are în vedere această prevedere legală includ, cu titlu exemplificativ, recolta neculeasă, lipsa accesului la un teren învecinat, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat etc.
Or, despăgubirile solicitate de reclamant sunt izvorâte din exproprierea de fapt a terenurilor, prin ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii, deci transferului dreptului de proprietate, astfel că s-a făcut corect aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Şi, în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile formulate de recurentul reclamant în sensul că aceste despăgubiri se circumscriu noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune ar fi cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care le-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea ar fi prescrisă.
Pentru toate aceste considerente Curtea va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.I. şi pârâta SC H. SA împotriva deciziei nr. 40 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 253/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 26/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
