ICCJ. Decizia nr. 2985/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2985/2014
Dosar nr. 179/1/2014
Şedinţa publică din 31 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următdareie:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20.05,2009, reclamanta SC D.D.G. R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi C.I., pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenurile în suprafaţa totala de 8.000; mp situate în com. Bragadiru, după cum urmează:
a) tarlaua 12, parcela 59/16, în suprafaţă de 4.000 mp intabulată în C.F. a com. Bragadiru, judeţul Ilfov şi,
b) tarlaua 12, parcela 59/17, în suprafaţă de 4.000 mp intabulată în C.F. a com. Bragadiru, judeţul Ilfov.
A mai solicitat ca instanţa să dispună O.C.P.I. Ilfov să facă cuvenitele menţiuni în caz de admitere a primului capăt de cerere.
În subsidiar, în cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a cerut obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei (reprezentând echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii) de 400.000 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a terenurilor, iar în cazul respingerii primelor două capete de cerere a cerut obligarea pârâţilor, în solidar, la plata echivalentului ;în lei al sumei de 110.000 euro, la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, plus dobânda legală, de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, cu titlu de plată nedatorată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1557 din 23 septembrie 2011, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis în parte acţiunea şi a constatat că pârâţii au vândut reclamantei terenurile în suprafaţă totală: de 8.000 mp, situate în com. Bragadiru, după cum urmează: tarlaua 12 - parcela 59/16 - în suprafaţă de 4.000 mp, întabulată în C.F. a com. Bragadiru, judeţul: Ilfov - în suprafaţă de 4.000 mp întabulată în C.F. a com. Bragadiru, judeţul Ilfov, astfel cum au fost identificate prin rapoitul de expertiză efectuat în cauză.
A dispus că sentinţa ţine loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.
A respins, ca neîntemeiat, cel de-al doilea capăt de cerere şi ca rămase rara obiect, capetelede cerere subsidiare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, In esenţă, că în cauză s-a făcut dovada refuzului pârâţilor de a se prezenta la biroul notarial pentru a încheia actul în forma autentică, aşa cum rezultă din încheierile autentificate la B.N.P. Asociaţii M. şi M. la data de 16 martie 2009, în urma notificărilor formulate de reclamantă.
Totodată, a reţinut ca din convenţia încheiată la data de 27 aprilie 2004 rezultă că, promitentul cumpărător şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract, achitând preţui vânzării.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului C.I., în sensul că părţile s-ar fi desocotit (şi nu mai există obligaţiile asumate prin antecontract) printr-o chitanţă descărcătoare încheiată la data de 03 octombrie 2005, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate având în vedere că înscrisul nu se referă la terenurile ce fac obiectul cauzei iar pe de alta parte, este unilateral, exprimând numai voinţa pârâtului C.I., nefiind semnat şi de G.C.F.
În cauza, s-a efectuat şi o expertiză tehnică de specialitate de către expert tehnic judiciar D.M.A. prin care au fost identificate cele două terenuri care fac obiectul antecontractului de vânzare cumpărare.
Totodată, pârâta C.I. a recunoscut pretenţiile reclamantei şi a fost de acdrd ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract.
În concluzie, tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (2) din; Titlul X, Legea nr. 247/2005, în sensul ca pârâţii refuză nejustificat: să se prezinte la biroul notarial pentru a încheia actul de vânzare cumpărare în formă autentică, aşa cum s-au obligat prin anîecontracţul încheiat ia data de 27 aprilie 2004, iar reclamanta îşi justifică dreptul de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în baza contractului de cesiune încheiat cu promitentul cumpărător G.C.F., la data de 13 februarie 2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul C.I.
Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 376/A din 24 octombrie 2012, a confirmat sentinţa tribunalului prin respingerea apelului pârâtului
Decizia instanţei de apel a fost atacata cu recurs de către pârâtul C.I.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2014, a respins ca nefondat recursul, reţinând, în esenţă, că în mod corect instanţele anterioare au apreciat ca în cauză sunt îndeplinite cerinţele arti5 alin. (2) al Titlului X din Legea nr. 247/2005, în sensul de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei din urmă decizii, C.I. a formulat cerere de revizuire, întemeiata pe dispoziţiile art. 322 pct. 1, 2, 7 şi 9 C. proc. civ., cerere înregistrată pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 ianuarie 2014.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat, în ceea ce priveşte art. 322 pct. l C. proc. civ., că atât instanţele de fond cât şi instanţa de recurs au încălcat dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu au verificat condiţiile de validitate şi de legalitate ale contractului de cesiune, încheiat la data de 13 februarie 2009 şi atestat de către avocat G.D. la data 13 februarie 2009. Susţine că potrivit dispoziţiilor legale menţionate, instanţele erau obligate să constate nulitatea absolută a contractului în discuţie întrucât acesta încalcă în mod expres dispoziţiile art. 44 din Constituţia României. Referitor la cererea: întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul susţine că Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, este potrivnică şi încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 1190 din 16 martie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 3571/94/2006, rămasă definitiva prin Decizia nr 201/A din 07 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 1679 din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi a rezoluţiei din 26 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Un alt motiv de revizuire invocat a fost cel prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, datorată unei hotărâri judecătoreşti, aceasta nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. în susţinerea acestui motiv, revizuentut invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a C.E.D.O., susţinând că admisibilitatea cererii de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care încalcă principiul priorităţii dreptului U.E. se întemeiază pe accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României, în sensul privării justiţiabiiuîui de beneficiul principiului aplicării cu prioritate a prevederilor dreptului unional.
În ceea ce priveşte revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat pe motivul de recurs care a vizat greşita interpretare de către Instanţele de fond a înscrisului numit Convenţie care a fost apreciat ca valabil de către acestea.
La termenul din 31 octombrie 2014, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire întemeiate pe art. 322 pct 1, 2 şi 9 C. proc. civ. şi a excepţiei tardivităţii cererii de revizuire, bazată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7din acelaşi cod.
Analizând cu prioritate aceste excepţii, datorită caracterului lor peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1, 2 şi 9 C. proc. civ., art. 322 alin. (1) din acelaşi cod impune cerinţa ca numai hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs, atunci când evoca fondul, să facă obiect al acestei căi extraordinare de atac de retractare.
Prin decizia supusă revizuirii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul, soluţie care nu a antamat situaţia de fapt a cauzei, obiectul recursului fiind limitat la critici de nelegalitate aduse deciziei atacate, în contextul în care situaţia de fapt a fost considerată ca fiind deplin stabilită în faza procesuală a apelului.
Întrucât în această ipoteză decizia instanţei de recurs nu evocă fondul, nu este îndeplinita condiţia cerută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct 1, 2 şi 9 C. proc. civ. va fi respinsă ca inadmisibilă.
În ipoteza cererii de revizuire reglementată de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., condiţia de admisibilitate menţionată anterior nu este cerută întrucât, în cazul contrarietăjii de hotărâri pronunţate în una şi aceeaşi cauză, scopul revizuirii nu este modificarea soluţiei ca urmare a schimbării intervenite în situaţia de fapt a cauzei, ci anularea ultimei hotărâri care a tbst pronunţată în aceeaşi cauza, pentru a se da eficienţă principiului autorităţii de lucru judecat.
Însă, asupra cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie; şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii.
Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 7, de la data pronunţării ultimei hotărâri.
Revizuentui a invocat contrarietatea dintre Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi sentinţa nr. 1190 din 16 martie 2007, rămasa definitivă prin Decizia nr. 201/A din 07 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 1679 din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi contrarietatea cu rezoluţia din 26 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, iar data ultimei hotărâri este 24 septembrie 2013.
Luând în considerare data de 24 septembrie 2013, termenul de revizuire de o lună, calculat, potrivit art. 101 alin. (3) C. proc. civ., se împlinea la 24 octombrie 2013.
Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 ianuarie 2014, după mai mult de 3 luni, fiind astfel depăşit termenul legal de o lună pentru formularea cererii de revizuire, motiv pentru care, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 alin. (2) C. proc. civ. urmează a fi respinsă ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardivă cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuentul C.I. întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ.
Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire a aceleiaşi decizii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1, 2 şi 9 C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2996/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2968/2014. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
