ICCJ. Decizia nr. 2036/2014. Civil. Anulare act. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2036/2014
Dosar nr. 48880/3/2010**
Şedinţa publică de la 4 iunie 2014
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1317 din 29 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 48880/3/2010 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor G.H.F.M. şi G.H.C. de constatare a nulităţii testamentului întocmit de G.C. la 12 martie 1994, în contradictoriu cu pârâţii G.H. şi G.E.C.
În motivarea hotărârii, s-a reţinut, în esenţă, că principalul motiv de nulitate invocat în acţiune îl reprezintă încălcarea dispoziţiilor art. 803 C. civ. român, respectiv că testamentul întocmit de G.C. la 12 martie 1994 în Germania cuprinde o substituţie fideicomisară prohibită de lege.
Analizând probatoriul administrat instanţa de fond a reţinut că defunctul G.C. a întocmit un singur act juridic, testament olograf, dar a întocmit două înscrisuri, instrumentum, unul în limba română şi celălalt în limba germană.
Clauza contestată, din înscrisul instrumentum, încheiat în limba română constă „în numirea domnului G.H. ca moştenitorul meu, cu domiciliul în Bucureşti, iar pe d-l G.E.C., numesc urmaşul domnului G.H.”.
În înscrisul instrument întocmit în limba germană conţinutul aceleaşi clauze este „conform testamentului meu numesc pe nepotul meu, domnul G.H. ca moştenitor al meu, ca al doilea moştenitor pe fiu său G.E.C., ambii cu domiciliul în Bucureşti”.
Analizând aceste clauze, prima instanţă a apreciat că nu poate reţine intenţia defunctului a institui o substituţie fideicomisară deoarece, conform art. 803 C. civ. substituţia fideicomisară presupune ca dispunătorul să oblige pe beneficiarul liberalităţii să conserve bunurile primite şi să le transmită în tot sau în parte, la moartea sa unei alte persoane numită substituit, desemnată tot de dispunător.
Prima instanţă a arătat că deşi formularea testamentului în cele două limbi este uşor diferită, în nici una nu se instituie obligarea conservării bunurilor şi transmiterea lor, astfel că nu există clauză de inalienabilitate prohibită de lege.
S-a mai reţinut că nu este îndeplinită nici condiţia ca dispunătorul să dispună pentru cazul morţii altei persoane, respectiv a gratificatului, care ar fi fost obligat să transmită bunurile moştenite unei persoane desemnate tot de dispunător, în prezenta cauză, G.C. nu a dispus pentru moartea lui G.H. Din clauză „numesc ca urmaşul lui” (varianta română) sau „ca al doilea moştenitor” (varianta în limba germană) neputând fi dedusă obligaţia lui G.H. de a conserva şi transmite bunul testat.
În ce priveşte înscrisul din limba română, ca limbă maternă a testatorului s-a arătat că în lipsa unei obligaţii de conservare a bunurilor şi de transmitere a lor la deces, nu poate fi interpretată decât că o substituţie vulgară permisă de lege, respectiv o clauză prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate, în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art. 804 C. civ.).
Referitor la celelalte aspecte invocate în cuprinsul acţiunii s-a reţinut că trecerea numelui beneficiarilor drept G. în loc de G.G. nu reprezintă o cauză de nulitate a testamentului, urmând ca pe cale de interpretare să se determine identitatea beneficiarilor liberalităţii. Aceeaşi situaţie este aplicabilă şi cu privire la componenţa masei succesorale, despre care se susţine că este diferită în cele două înscrisuri, urmând a fi analizate potrivit regulilor de la capătul bunului altuia, în măsura în care se confirmă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 338 A din 10 octombrie 2012 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, sub aspectul formei, a constatat că testamentul formulat atât în limba germană cât şi în limba română este un testament olograf, iar din examinarea acestora rezulta că au fost respectate dispoziţiile art. 2247 C. civ. german, ambele exemplare sunt întocmite de defunct, scrise cu propria sa mână şi semnate, este indicată ziua, luna şi anul întocmirii (12 martie 1994) precum şi localitatea în care s-a redactat (F.). În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1912 în vigoare la data încheierii testamentului.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale actului juridic s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 69 alin. (2), în sensul că testamentul prezintă legături strânse cu dreptul român, prin aceea că bunul testat priveşte imobile din România.
Aşa fiind, s-a apreciat că sub aspectul condiţiilor de fond ale testamentului acesta este deci supus legii române.
S-a reţinut, în esenţă, că pentru a fi în prezenţa unei substituţii fideicomisare, art. 803 C. civ., invocat de apelanţii-reclamanţi, impune trei cerinţe, cumulative şi anume; a) liberalitatea să aibă acelaşi obiect; b) obiectul să fie inalienabil, respectiv persoana instituită are obligaţia de a conserva obiectul liberalităţii şi de a-l remite substituitului; şi c) persoanele să fie desemnate de dispunător, liberalităţile urmând a fi executate succesiv, iar din textul celor două variante ale testamentului nu rezultă instituirea cumulativă a acestor trei cerinţe.
Astfel, s-a apreciat că prima cerinţă de ordine publică cerută de textul legal menţionat, respectiv obligaţia de a consemna bunurile şi a le remite la o a treia persoană, nu apare în niciuna din variantele testamentului.
Mai mult, în testamentul întocmit în limba română se prevede expres să imobilul construcţie format din două camere se transmite în proprietatea lui G.H.
În ceea ce priveşte cea de a doua cerinţă de ordine publică, stabilirea unei ordini la succesiune, din examinarea testamentului în limba română a rezultat că testatorul îl numeşte pe G.H. „moştenitor” pe intimatul G.E.C. îl numeşte „urmaşul lui G.H.”.
În testamentul din limba germană testatorul îl numeşte pe intimatul G.H. „ca moştenitor al meu”, iar pe intimatul G.E.C., „ca al doilea moştenitor”.
Instanţa de apel a constat că la întocmirea celor două variante ale testamentului a fost prezent avocatul H.H., ceea ce nu era cerut de dispoziţiile art. 2247 C. civ. german, aspect ce presupune că avocatul a dat consultanţă juridică despre întocmirea testamentului şi a efectelor sale.
Conform art. 2096 C. civ. german este reglementat moştenitorul înlocuitor, aspect care apare în testamentul întocmit în limba germană.
În traducerea testamentului din limba germană apare consemnat de avocat că defunctul G.C. a întocmit şi semnat cu propria-i mână testamentul în germană şi în română.
Din această menţiune precum şi din faptul că sub aspectul formei ambele variante ale testamentului au urmărit respectarea condiţiilor de formă impuse de C. civ. german, fapt ce prezumă că defunctul a fost consiliat la întocmirea testamentului sub aspectul formei, s-a apreciat că, mai întâi s-a întocmit varianta în limba germană şi apoi în limba română, practic varianta română nefiind altceva decât o transpunere a voinţei exprimate în testamentul din limba germană.
Faţă de aceste argumente, instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond, a apreciat că expresia „iar pe dl. G.E.C. numesc ca urmaş a lui G.H.” nu reprezintă intenţia defunctul de a numi un substituit, ci reprezintă expresia voinţei de a numi un al doilea moştenitor, fiind înlăturată critica potrivit căreia voinţa reală ar fi fost de a numi un moştenitor substituit.
Acest aspect se coroborează cu lipsa obligaţiei de a conserva bunurile şi de a le transmite în sarcina intimatului G.H.
Critica potrivit cu care această obligaţie ar fi implicită şi deci ar fi fost îndeplinită această cerinţă pentru constatarea nulităţii, nu a putut fi primită, deoarece, s-a observat că s-a urmărit de defunct respectarea condiţiilor de formă, dar şi de fond reglementate de C. civ. german, respectiv exprimarea unui consimţământ liber şi întocmirea personală a testamentului, aspecte care demonstrează că a lipsit intenţia de a se prevedea obligaţia de conservare a bunurilor.
Pentru aceste argumente nu se poate reţine existenţa unei voinţe reale în sensul existenţei unei substituţii fideicomisare şi că voinţa reală ar fi cea din varianta testamentului din limba română.
În consecinţă, nefiind întrunite dispoziţiile art. 803 C. civ., primul motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, a fost respins ca nefondat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a apreciat ca fiind nefondat, întrucât prima instanţa a arătat expres că s-a considerat învestită doar cu capătul de cerere privind constatarea nulităţii testamentului.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.
După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamanţii critică decizia atacată susţinând, în esenţă, că nelegalitatea hotărârii decurge din interpretarea greşită pe care instanţa a acordat-o actului juridic dedus judecăţii, cu consecinţa schimbării înţelesului lămurit al acestuia, precum şi din aplicarea greşită a legii la speţa dedusă judecăţii.
Sub acest aspect, consideră că raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectiv la dispoziţiile testamentare în litigiu, toate condiţiile referitoare la substituţia fideicomisară sunt întrunite, ceea ce atrage survenienţa nulităţii absolute a testamentului, ca sancţiune civilă.
Apreciază că în interpretarea testamentului, ca negotium iuris şi în scopul identificării voinţei reale a testatorului, se impune a fi analizate cu prioritate dispoziţiile testamentare, astfel cum acestea au fost stabilite în înscrisul întocmit în limba română, limbă maternă a testatorului, întrucât versiunea în limba română redă voinţa reală, nealterată a testatorului.
Instanţa de apel a îmbrăţişat teza contrară, potrivit căreia versiunea în limba germană a testamentului ar fi fost redactată anterior versiunii în limba română, prevalând faţă de aceasta, tocmai pentru că (i) aceasta din urmă ar constitui o simplă redare a voinţei testatorului, din varianta în limba germană şi pentru că (ii) la redactare a fost urmărită respectarea condiţiilor de formă impuse testamentelor de către legea germană.
Prevalenta şi anterioritatea variantei în limba română prin raportare la versiunea germană rezultă şi din trimiterea pe care testatorul o face, în cuprinsul versiunii germane la versiunea română: „Conform testamentului meu, numesc pe nepotul meu, domnul G.H. ca moştenitor al meu (...)”. Or, o atare trimitere nu ar fi putut fi realizată de către testator decât în condiţiile preexistenţei unui testament, testamentul în limba română.
Totodată, în opinia recurenţilor-reclamanţi, în speţă, sunt întrunite condiţiile substituţiei fideicomisare.
Împrejurarea că transmisiunea dinspre instituit înspre substituit urmează a opera tot mortis causa, la data deschiderii moştenirii instituitului, nefiind aşadar vorba despre o substituţie vulgaris, rezultă atât din termenii utilizaţi în varianta în limba română, astfel cum am arătat mai sus, cât şi din terminologia întrebuinţată în formularea din limba germană, unde se foloseşte termenul de Zweiterbe (al doilea moştenitor), în locul celui de Ersatzerbe (moştenitor înlocuitor), termen care este curent atât în C. civ. german, cât şi în vorbirea banală pentru a desemna mecanismul substituţiei vulgare.
Substituţia vulgară implică ideea de înlocuire, în timp de substituţia fideicomisară o implică pe aceea de succesiune între instituit şi substituit, iar în cauză, apreciază recurenţii, această din urmă ipoteză este cea care se desprinde cu claritate din ambele variante ale testamentului.
Scopul testatorului nu a fost acela de a se asigura că măcar unul dintre cei doi îi moşteneşte bunurile, ci a fost acela de a asigura rămânerea în patrimoniul familiei sale a acestor bunuri.
Aşa fiind, se apreciază incidenţa dispoziţiilor art. 803 C. civ., ceea ce impune constatarea nulităţii absolute a testamentului făcut cu încălcarea prohibiţiei de ordine publică prevăzută de lege.
Sub un alt aspect, recurenţii critică decizia atacată, susţinând, în esenţă, motivarea contradictorie şi neclară a hotărârii recurate.
Se mai susţine că instanţa de apel a omis să cerceteze pretenţiile reclamanţilor în integralitatea lor, în sensul că nu s-a pronunţat pe capătul de cerere subsidiar, respectiv a constatării nevalabilităţii testamentului întocmit în limba germană şi a valabilităţii celui întocmit în limba română.
Se arătă că acest capăt de cerere subsidiar reclama soluţionarea sa în situaţia respingerii capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a testamentului, instanţa omiţând să cerceteze şi să se pronunţe pe acest capăt de cerere.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii-pârâţi G.H. şi G.E.C. au formulat întâmpinare din Dosarul nr. 48880/3/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C. este nefondat, pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile recurenţilor nu susţin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.
Simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii ori a motivului vizând aplicarea greşită a legii.
În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, G.C. a întocmit un singur act juridic, testament olograf, întocmind două înscrisuri, instrumentum, unul în limba română şi celălalt în limba germană.
Instanţa de apel a reţinut în mod legal că sub aspectul formei testamentul formulat atât în limba germană, cât şi în limba română este un testament olograf, iar din examinarea acestor variante a rezultat că au fost respectate dispoziţiile art. 2247 C. civ. german, ambele exemplare fiind întocmite de defunct, scrise cu propria sa mână şi semnate, fiind indicată ziua, luna şi anul întocmirii (12 martie 1994) precum şi localitatea în care s-a redactat (Freilasing), că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în vigoare la data încheierii testamentului.
Sub aspectul condiţiilor de fond ale testamentului, s-a reţinut în mod corect că acesta este supus legii române, fiind incidente dispoziţiile art. 69 alin. (2) Legea nr. 105/1992, întrucât testamentul prezintă legături strânse cu dreptul român, prin aceea că bunul testat priveşte imobile din România.
Contrar susţinerilor recurenţilor, a fost lămurită şi legal reţinută validitatea testamentului olograf întocmit de defunctul G.C.
Amplu argumentat şi bine motivat, s-a reţinut cu justeţe că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile substituţiei fideicomisare, instanţa de apel interpretând corect clauzele testamentare şi dând o corectă eficienţă dispoziţiilor legale incidente cauzei.
În speţă, instanţa de control judiciar s-a pronunţat în raport de voinţa reală a testatorului, iar criticile formulate sub acest aspect se reţin ca fiind nefondate.
Este ştiut că prin substituţie fideicomisară, în sensul art. 803 C. civ., se înţelege orice dispoziţie prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite unei a treia persoane bunul primit.
În acest sens, elementele pe care trebuie să le întrunească cumulativ o substituţie fideicomisară sunt: a) dispunătorul să facă o liberalitate către două sau mai multe persoane succesiv, astfel ca dreptul celui de al doilea beneficiar (substituitul) să nu ia naştere decât la decesul primului beneficiar (instituitul); b) instituitul să fie obligat să păstreze bunul cât timp va trăi şi să-l transmită la decesul său unei alte persoane determinate de dispunător; c) substituţiunea să se deschidă şi să producă toate efectele la decesul instituitului cu privire la bunurile care fac obiectul instituţiunii. Liberalitatea nu va produce efecte decât faţă de primul beneficiar, iar drepturile substituitului sau substituiţilor succesivi nu iau naştere decât la decesul primului beneficiar sau al beneficiarului precedent, bunul trecând în proprietatea diferiţilor beneficiari după o ordine determinată de însuşi dispunătorul.
Prohibiţia legală îşi găseşte aplicarea, deoarece dubla liberalitate presupune inalienabilitatea desăvârşită a bunurilor, care este de esenţa substituţiei fideicomisare, dar care este împotriva principiului liberei circulaţii a bunurilor.
Examinând ambele variante ale testamentului (varianta în limba germană şi varianta în limba română) instanţa de control judiciar a apreciat cu justeţe că varianta în limba română nu reprezintă decât o transpunere a voinţei exprimate în limba română, iar expresia „pe dl. G.E.C. numesc ca urmaş a lui G.H.” nu reprezintă intenţia defunctului de a numi un substituit, ci reprezintă expresia voinţei de a numi un al doilea moştenitor.
Este de necontestat că acest aspect se coroborează cu lipsa obligaţiei de a conserva bunurile şi de a le transmite în sarcina intimatului G.H., iar în condiţiile în care în niciuna dintre cele două variante nu se instituie obligarea conservării bunurilor şi trasmiterea lor, în speţă, nu există clauză de inalienabilitate prohibită de lege.
Este de necontestat că în lipsa unei obligaţii de conservare a bunurilor şi de transmitere a lor la deces, suntem în prezenţa a două liberalităţi alternative, respectiv a unei clauze prin care testatorul desemnează, pe lângă primul gratificat şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate, în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, ceea ce defineşte substituţia vulgară prevăzută de art. 804 C. civ. şi permisă de lege şi nu substituţia fideicomisară prevăzută de art. 803 C. civ., aşa cum s-a susţinut, şi care este prohibită de lege.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor referitoare la nepronunţarea asupra unui capăt subsidiar de cerere vizând constatarea nevalabilităţii înscrisului testament scris în limba germană şi valabilitatea celui scris în limba română, instanţa de apel subliniind expres reţinerea primei instanţe în sensul învestirii acesteia doar cu capătul de cerere privind constatarea nulităţii testamentului.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de art. 304 pct. 7, pct. 8, şi pct. 9 C. proc. civ. şi invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 10 octombrie 2012 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimaţilor-pârâţi G.H. şi G.E.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi G.H.F.M. şi G.H.C. la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi G.H. şi G.E.C., conform înscrisur doveditor aflat la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 10 octombrie 2012 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurenţii-reclamanţi G.H.F.M. şi G.H.C. la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi G.H. şi G.E.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2998/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2996/2014. Civil → |
|---|
