ICCJ. Decizia nr. 3021/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3021/2014
Dosar nr. 31816/3/2010
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. 31816/3/2010, reclamanta SC M.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC P.V.P. SRL şi SC F.F. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor lăsarea în deplină proprietate şi posesie parterul şi subsolul imobilului situat în Bucureşt, sector 1, respectiv la plata sumei de 529.200 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ocuparea fără drept a parterului şi subsolului imobilului mai sus descris pentru ultimii 3 ani calculaţi de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului - teren şi construcţie - situat în Bucureşti, sector 1,în temeiul statutului şi a actului constitutiv de înfiinţare a S.C. M.I. SRL autentificate de B.N.P., D.D. din data de 21 martie 1996, precum şi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 10 octombrie 2000 de B.N.P., H.R. A mai arătat că pârâtele folosesc fără titlu parterul şi subsolul imobilului în litigiu pe care le-au ocupat abuziv şi refuză să cedeze reclamantei deplina proprietate şi posesie a acestor părţi din imobil, acestea deţinând titlu de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1 care este învecinat imobilului în litigiu, cele două construcţii fiind complet separate de un gang despărţitor.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 şi art. 485 C. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6292 din 23 octombrie 2013 a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că reclamanta SC M.I. SRL este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, imobil compus din teren şi construcţie.
Astfel, s-a arătat că la constituirea societăţii reclamante, asociatul SC L. SA a adus ca aport imobilul construcţie, reprezentat de Hotelul M., precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent în suprafaţă exclusivă de 843,47 mp, astfel cum rezultă din contractul de societate depus la dosar şi din sentinţa civilă nr. 949 din 24 iulie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Ulterior, prin contractul din 10 octombrie 2000, SC L. SA a vândut reclamantei terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă totală de 1.048 mp. Conform art. 2 din acest contract, terenul a fost dobândit de cumpărător în temeiul dispoziţiilor art. 18-22 din Legea nr. 15/1990.
Prin încheierea din 28 mai 2010 emisă de O.C.P.I. sector 1, a fost intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului construcţie, corp B, situat în str. A. şi asupra terenului aferent în temeiul contractului de societate.
De asemenea prin încheierea din 28 mai 2010 a fost intabulat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului construcţie corp A, situat în str. A.
S-a mai reţinut că pârâta SC P.V.P. SRL a dobândit de la Primăria Municipiului Bucureşti dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie situat în Bucureşti, sectorul 1, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 august 1999, contract încheiat în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 389/2006 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualul deţinător.
S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1 din acest act normativ, spaţiile comerciale în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome, construite din fondurile statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, se pot transmite, cu plată, agenţilor economici, persoane fizice sau juridice, care le folosesc în baza unor contracte de închiriere, de locaţie de gestiune şi de asociere sau în baza unor reglementări legale în vigoare, cu condiţia menţinerii actualei destinaţii a acestor spaţii.
Terenul aferent construcţiei din Bucureşti, sector 1 este deţinut de pârâta SC P.V.P. SRL în temeiul contractului de concesiune din 23 august 2000, contract prin care a dobândit dreptul de concesiune de la Primăria Municipiului Bucureşti pe o perioadă de 49 ani.
Prin contractul de închiriere din 20 ianuarie 2009 pârâta SC P.V.P. SRL a transmis pârâtei SC F.F. SRL dreptul de folosinţă asupra construcţiei situate în Bucureşti, sector 1.
S-a mai reţinut că reclamanta apreciază că pârâtele au ocupat abuziv parterul imobilului aflat în proprietatea sa, imobil situat în Bucureşti, în condiţiile în care cele două imobile proprietatea reclamantei se învecinează cu imobilul proprietatea pârâtei SC P.V.P. SRL, cele două imobile fiind separate de un pasaj despărţitor.
Concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză prin care s-a stabilit că pârâtele ocupă încăperile menţionate în anexa 2 de la parterul clădirii situate în sector 1 şi aflate în proprietatea reclamantei, nu au fost reţinute de tribunal, întrucât s-a apreciat că vin în contradicţie cu constatările de fapt şi de drept făcute de instanţa de judecată, cu putere de lucru judecat, în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 48667/3/2009 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect cererea reclamantei SC M.I. SRL (privind constatarea nulităţii absolute a titlului pârâtei SC P.V. SRL - contractul de vânzare-cumpărare din 19 august 1999) cerere formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P.V.P. SRL, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti.
Astfel, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 8388 din 13 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea formulată de SC M.I. SRL în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P.V.P. SRL şi Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat „existenţa a două proprietăţi distincte, a reclamantei şi a pârâtei, identificate cu adrese poştale diferite şi cărţi funciare distincte. De asemenea există cazuri distincte de clădire la imobilul din str. A. şi la imobilul din Calea V.”
S-a mai constatat că apelul formulat de reclamanta SC M.I. SRL împotriva acestei sentinţe a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 432 din 9 noiembrie 2012. Prin această decizie s-a reţinut că „imobilul care a făcut obiectul contractului nu a fost construit din fondurile statului astfel cum reiese din actul de vânzare din data de 31 iulie 1919 privind imobilele din Str. A. şi Calea V. încheiat între S.A.R.I. în calitate de vânzător şi inginer C.G., în calitate de cumpărător.
S-a constatat că în litigiul purtat anterior între reclamantă şi pârâta SC P.V.P. SRL instanţa de fond a reţinut că imobilul aflat în proprietatea reclamantei şi imobilul aflat în proprietatea pârâtei SC P.V.P. SRL sunt două corpuri distincte de clădire, fiind deci delimitate material, iar imobilul stăpânit de SC P.V.P. SRL încă din anul 1990 (în calitate de chiriaş, în baza contractului de închiriere din 25 septembrie 1990 încheiat cu I.C.R.A.L. Herăstrău, societate care administra la acea vreme imobilul) este imobilul din Calea V., ulterior devenind proprietar prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 august 1999 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Întrucât chestiunea litigioasă referitoare la imobilul stăpânit în fapt de către pârâta SC P.V.P. SRL a fost tranşată printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-un alt litigiu purtat între reclamantă şi această pârâtă, constatându-se că imobilul stăpânit de pârâtă este imobilul aflat în proprietatea sa, tribunalul a apreciat că susţinerea reclamantei potrivit cu care pârâta ocupă (prin intermediul locatarului SC F.F. SRL) imobilul aflat în proprietatea reclamantei este neîntemeiată întrucât contravine puterii de lucru judecat, instituţie care împiedică existenţa contradicţiilor între ceea ce s-a constatat şi ceea ce s-ar constata prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile purtate între aceleaşi părţi.
Prin Decizia civilă nr. 393 din 04 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefundat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 6292 din 23 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoatele:
Cu privire la pretinsa încălcare a principiului contradictorialităţii ca urmare a nepunerii în discuţia părţilor a excepţiei puterii de lucru judecat, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. puterea de lucru judecat este reglementată drept o prezumţie legală, aceasta putând fi invocată într-un proces ulterior, fie ca atare, fie prin intermediul excepţiei autorităţii de lucru judecat, atunci când al doilea proces este între aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi este întemeiat pe aceeaşi cauză, în condiţiile art. 166 C. proc. civ. Astfel, autoritatea de lucru judecat apare ca a fi o parte a puterii de lucru judecat, existenţa unei hotărâri judecătoreşti fiind invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa.
În cauza de faţă tribunalul nu a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie pe care ar fi avut obligaţia să o pună în discuţia părţilor, ci a reţinut obligativitatea hotărârii judecătoreşti anterioare, adică, în soluţionarea litigiului a utilizat o prezumţie legală, cu privire la care nu există obligaţia de a o pune în discuţia părţilor.
În ceea ce priveşte criticile formulate sub aspectul soluţiei pronunţate pe fond, Curtea a reţinut că potrivit Actului constitutiv al societăţii reclamante autentificat din 21 martie 1996, asociatul SC L. SA a adus ca aport la constituirea SC M.I. SRL imobilul construcţie, reprezentat de Hotelul M., precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent în suprafaţă exclusivă de 843,47 mp. Imobilul a fost predat SC M.I. SA conform Protocolului din 01 august 1996.
Ulterior, prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate din 10 octombrie 2000, SC L. SA a vândut reclamantei terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă totală de 1.048 mp. Conform art. 2 din acest contract, terenul a fost dobândit de cumpărător în temeiul dispoziţiilor art. 18-22 din Legea nr. 15/1990.
Prin Încheierea din 20 octombrie 2000 a Biroului de C.F. sector 1 Bucureşti s-a înscris provizoriu în C.F. dreptul de proprietate al SC M.I. SA asupra imobilului din Bucureşti, sector.
Ulterior prin încheierea din 28 mai 2010 a O.C.P.I. sector 1, a fost intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al SC M.I. SA asupra imobilului construcţie, corp B, situat în str. A. şi asupra terenului aferent în temeiul contractului de societate, iar prin încheierea din 28 mai 2010 a fost intabulat dreptul de proprietate al aceleiaşi societăţi asupra imobilului construcţie corp A, situat în str. A.
În ceea ce o priveşte pe intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, s-a reţinut că în temeiul Contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999 aceasta a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti spaţiul comercial cu destinaţia de alimentaţie publică situat în Bucureşti, sector 1 în suprafaţă utilă de 401,33 mp, precum şi cota indiviză din terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 80,57 mp. Dreptul de proprietate al pârâtei SC P.V.P. SRL a fost intabulat în cartea funciară în baza Încheierii din 09 august 2000, după cum rezultă din Extrasul de C.F. pentru informare din 18 februarie 2010.
Prin Contractul de închiriere din 20 ianuarie 2009 pârâtă SC P.V.P. SRL a închiriat pentru o perioadă de 5 ani pârâtei SC F.F. SRL spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector 1 în suprafaţă utilă de 401,33 mp, din care: parter 269,49 mp, subsol 131 mp, ambele fiind proprietatea exclusivă a locatorului, precum şi suprafaţa de 60,37 mp, reprezentând terasa. Din extrasul de carte funciară menţionat mai sus nu rezultă faptul că în cartea funciară ar fi fost înregistrat contractul de închiriere din 2009.
Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. 48667/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC M.I. SRL a solicitat constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâta SC P.V.P. SRL, motivat, pe de o parte, de faptul că spaţiul ce a făcut obiectul contractului nu era construit din fondurile statului şi nu era folosit la data intrării în vigoare a H.G. nr. 389/1996 în baza unui contract de închiriere, locaţie de gestiune sau de asociere, iar pe de altă parte, de faptul că imobilul era încadrat ca monument istoric la data încheierii contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 8388 din 13 iunie 2012, definitivă şi irevocabilă, acţiunea apelantei - reclamantei SC M.I. SRL a fost respinsă constatându-se că Primăria a vândut un spaţiu care îi aparţinea, că au fost respectate normele imperative ale H.G.R. nr. 389/1996 şi că imobilul nu era clasificat la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
În motivarea hotărârii s-a mai menţionat că din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat existenţa a două proprietăţi distincte, a reclamantei (M.I.) şi a pârâtei (Pasagiul V.P.), identificate cu adrese poştale diferite, cadastre şi cărţi funciare distincte, precum şi faptul că există corpuri de clădire distincte la imobilul din Str. A. şi la imobilul din Calea V.
Tribunalul a înlăturat raportul de expertiză întocmit în cauză din care rezulta că pârâtele ocupă o parte din imobilul aflat în proprietatea apelantei reclamante, reţinându-se puterea de lucru judecat a sentinţei anterioare prin care s-a afirmat existenţa a două corpuri de proprietate distincte.
Curtea a reţinut că în dosarul de faţă odată ce s-a constatat că atât apelanta - reclamantă cât şi intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, deţin titluri de proprietate valabile asupra unor spaţii comerciale se impunea a se verifica dacă există suprapunerea între acestea ori dacă există spaţii ale reclamantei ocupate de pârâte, iar în caz afirmativ să se aplice regulile acţiunii în revendicare.
Din raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond s-a reţinut că pârâtele ocupă la parterul clădirii situată în, sector 1, Bucureşti, proprietatea apelantei - reclamante, un număr de 9 încăperi (salon, debara, hol, grup sanitar, S.A.S., S.A.S., trecere, cămară, birou) în suprafaţă totală de 164,54 mp.
S-a mai constatat, tot din raportul de expertiză, că suprafeţele identificate de expert ca fiind în proprietatea reclamantei şi ocupate în fapt de pârâte, sunt individualizate în Anexa 2 a raportului de expertiză, anexă în care este individualizată şi suprafaţa aparţinând intimatei - pârâte SC P.V. SRL conform actului de vânzare - cumpărare din anul 1999.
Ca atare s-a concluzionat că asupra suprafeţei de 164,54 mp. individualizată de expertul desemnat în cauză, prezintă titlu atât apelanta - pârâtă cât şi intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, intimata fiind cea care deţine în fapt această suprafaţă. Referitor la apărările formulare de intimata - pârâtă în faţa instanţei de fond prin care a arătat că la întocmirea raportului de expertiză expertul nu s-a raportat la actele de proprietate ci la documentaţiile cadastrale, se constată că în mod corect expertul a avut în vedere documentaţia cadastrală rectificată prezentată de apelanta - reclamantă şi avizată de O.C.P.I. Aprecierile la adresa corectitudinii intabulării spaţiului reclamantei nu pot fi analizate în prezentul litigiu, ci pe cale acţiunilor puse la îndemână de legislaţia specială din domeniul cadastrului şi publicităţii imobiliare. Mai mult, din menţiunile efectuate pe planul de amplasament şi delimitare a imobilului - rectificare - rezultă că după rectificare suprafaţa ocupată de construcţie (hotel - corp B) este mai mică decât cea anterioară.
Potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ. dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care aparţine persoanelor asupra oricărui bun, cu excepţia celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu, în limitele prevăzute de lege, iar acţiunea în revendicare este acea acţiune reală, petitorie, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau solicită restituirea bunului respectiv de la posesorul neproprietar.
Fiind o acţiune petitorie, adică o acţiune care tinde să stabilească existenţa dreptului de proprietate, pentru a fi admisă acţiunea în revendicare, reclamantul, trebuie să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului solicitat, drept dovedit de apelanta - reclamantă din cauza de faţă, prin întregul probatoriu administrat în cauză.
Cu toate acestea nu se poate face abstracţie de faptul că şi intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL a prezentat un titlu de proprietate asupra suprafeţei de 164,54 mp., individualizată prin raportul de expertiză, situaţie în care s-a impus verificarea dacă titlurile provin de la autori diferiţi şi care titlu este preferabil.
Din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamantă a dobândit imobilul din Bucureşti, sector 1, prin aport la constituirea societăţii, conform actului constitutiv autentificat din 21 martie 1996 şi prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata preţului în rate autentificat din 10 octombrie 2000 de la SC L. SA, care, la rândul său a dobândit imobilul în temeiul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 decembrie 1995 emis de Ministerul Turismului.
Pârâta SC P.V.P. SRL, a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului, de la Municipiul Bucureşti, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999.
Astfel, s-a apreciat că ambele părţi deţin titluri de proprietate asupra spaţiului revendicat ce provin de la statul român, urmând a se distinge între cele două titluri în funcţie de data efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară.
Sub acest aspect se constată că apelanta - reclamantă şi-a înscris provizoriu în C.F. dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, sector 1, prin Încheierea din 20 octombrie 2000 a Biroului de C.F. sector 1 Bucureşti, iar intimata - pârâtă şi-a intabulat dreptul de proprietate dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu P.M.B. în C.F. în baza Încheierii nr. 8287 din 09 august 2000.
În atare condiţii, partea care a efectuat prima formalităţile de publicitate imobiliară a fost intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, titlul acesteia asupra suprafeţei în litigiu fiind preferabil.
Împotriva deciziei curţii de apel a formulat recurs reclamanta, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate mai sus menţionat, reclamanta a arătat că invocarea excepţiei puterii de lucru judecat de către instanţele de fond în motivarea hotărârii fără ca această excepţie să fi fost pusă în prealabil în discuţia părţilor, încalcă principiul contradictorialităţii. În acest sens, invocă faptul că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, probele administrate în faţa instanţei de fond fiindu-i înlăturate prin invocarea din oficiu a excepţiei puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8388 din 13 iunie 2012.
De asemenea, raportat la acelaşi motiv de nelegalitate invocă faptul că tribunalul nu a soluţionat litigiul pe fond, făcând trimitere la hotărârea judecătorească şi la probele administrate într-un alt dosar, având alt obiect, cauză şi părţi, respectiv Dosar nr. 48667/3/2009.
Susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pârâtele deţin titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Statul Român întrucât titlul de proprietate exhibat de pârâta SC P.V.P. SRL priveşte un alt imobil, respectiv imobilul situat în, sector 1, Bucureşti. În raport de această împrejurare, întrucât este singura care deţine un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, în mod greşit a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în revendicare imobilară.
Recursul urmează a fi anulat, ca netimbrat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că recurenta SC M.I. SRL a fost citată pentru termenul de judecată din data de 05 noiembrie 2014 cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 10.192, 37 lei şi a timbrului judiciar de 5 lei, conform dovezii aflate la fila nr. 14 din dosar recurs, datorată în temeiul prevederilor din Legea nr. 146/1997, obligaţie căreia pârâta nu s-a conformat, taxa de timbru nefiind achitată.
În raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 3 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele de timbru şi timbrul judiciar se plătesc anticipat.
În condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar putând fi amânată doar până la primul termen de judecată.
Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu anularea acţiunii sau a cererii, dispoziţii incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar.
În speţă, recurenta SC M.I. SRL, deşi legal citată cu respectarea dispoziţiilor art. 1141 alin (3) C. proc. civ., nu s-a conformat cerinţei legale referitoare la achitarea taxei de timbru şi a timbrului judiciar.
Având în vedere că recurenta, deşi legal citată pentru termenul de judecată, nu a făcut dovada achitării ori scutirii de plata taxei de timbru, Înalta Curte va dispune anularea, ca netimbrată, a cererii de recurs, fără a mai analiza, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., criticile aduse hotărârii prin motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL împotriva Deciziei nr. 393 din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3020/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3022/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
