ICCJ. Decizia nr. 3016/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3016/2014
Dosar nr. 40940/3/2007
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti sub nr. 1402/4/2007 reclamanţii G.O., L.C., F.H., B.V.M., l.S., P.V.M. şi K.M.l., prin avocat F.A., au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând obligarea acesteia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. G.G., unde pârâta îşi are sediul, imobil compus din teren în suprafaţă de 5.589,66 mp şi construcţii. Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că autorii reclamanţilor au dobândit în perioada 1878-1892, prin diverse acte juridice, dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Bucureşti, Calea R., construcţiile edificate pe aceste terenuri adăpostind la vremea respectivă Institutul de fete Pompilian şi o casă de locuit pentru membrii familiei P. Între cele trei corpuri de proprietate nu au existat niciodată semne de hotar, acestea fiind utilizate în comun şi de moştenitorii proprietarilor iniţiali până în anul 1950 când, prin Decretul nr. 92/1950, au fost preluate abuziv de către Statul Român, la poziţia nr. 5.689, menţionându-se naţionalizarea de la G.I.P. a 7 apartamente situate în Calea R.
Reclamanţii au susţinut că, în realitate, nu a fost preluat numai imobilul situat la adresa menţionată în decret ci şi celelalte două corpuri de proprietate, toate fiind date în administrarea Î.L.L. Pe parcurs, a rămas în administrare numai casa de locuit de la nr. 58, construcţiile şi terenul aferent, unde funcţionase I.P., fiind repartizate, în decursul anilor 1952-1953 în administrarea şi folosinţa Î.A. Bucureşti. Această societate a ocupat şi terenul alăturat, situat în Calea R., iar porţiunea utilizată astfel de pârâtă a primit ulterior, ca urmare a redenumirii şi renumerotării străzilor din zonă, adresa G.G. Totodată, la data de 21 septembrie 1995, s-a obţinut certificatul de atestare care reprezintă titlul de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu.
S-a mai arătat că titlul reclamanţilor este preferabil titlului pârâtei deoarece potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv de către Statul Român şi deţinute fără titlu de acesta, astfel că nu putea să constituie un drept de proprietate în patrimoniul pârâtei prin emiterea certificatului de atestare menţionat mai sus. Totodată, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, reclamanţii au apreciat că nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept dobândit de autorii acestora în temeiul unor acte juridice încheiate cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi cele ale Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 3706 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii G.O., L.C., F.H., B.V.M., I.S., P.V.M., K.M.l., pe pârâta SC A. SA şi chematul în garanţie A.V.A.S., având ca obiect revendicare imobiliară şi pretenţii, în favoarea Tribunalului Bucureşti şi a dispus înaintarea dosarului la instanţa competentă după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 24814/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1199 din 1 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei formulată de reclamanţii G.O., L.C., F.H., B.V.M.l.S., P.V.M., K.M.l., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA şi a chematului în garanţie A.V.A.S., a constatat conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului pentru rezolvarea acţiunii către Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul, secţiei a V-a civilă, a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 657 din 01 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca neîntemeiată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC A. SA, împotriva chematei în garanţie A.V.A.S.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, căci reclamanţii justifică legitimarea procesuală în cauză prin înscrisurile depuse la fila 9-13; 18-19; 21-24 din Dosarul nr. 1402/4/2007.
Analizând probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au dovedit prin actul de vânzare - cumpărare din 1878, procesul - verbal din 18 iunie 1980 şi donaţia din anul 1892 (filele 9-12 din Dosarul nr. 1402/4/2007) dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului revendicat.
În plus, instanţa a reţinut că nu există identitate între imobilul revendicat şi cel menţionat în cele trei înscrisuri invocate de reclamanţi în dovedirea dreptului lor de proprietate, din actele depuse rezultând că suprafaţa imobilului este de 5.299 mp, şi nu de 5.589,66 mp, iar adresele imobilelor sunt diferite.
Faţă de soluţia de respingere a acţiunii principale, instanţa a respins ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii G.O., L.C., F.H., B.V.M.l.S., P.V.M. şi K.M.l., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la fond, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
1. Cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului revendicat, apelanţii - reclamanţi au susţinut că au arătat atât în acţiunea introductivă, cât şi prin numeroasele precizări depuse la diverse termene de judecată, următoarele aspecte, dovedite de actele existente deja la dosarul cauzei, dar pe care le anexează şi la prezentul apel:
Prin actul de vânzare-cumpărare din 1878 şi prin procesul-verbal din anul 1880 (anexele 1 şi 2), autorul reclamanţilor, G.I.P., a dobândit dreptul de proprietate asupra a două loturi de teren, situat în actuala Str. G.G., fosta Calea R., pe care a edificat diverse construcţii, care au adăpostit Institutul de fete P., până la preluarea fără titlu a acestor imobile de către Statul român. După moartea acestuia, în anul 1907, dreptul de proprietate asupra terenului si construcţiilor a revenit moştenitorilor săi, respectiv celor 9 copii: C., M., O., I., P., V., G., L. şi G., care au continuat să folosească imobilele în indiviziune.
Pe de altă parte, la data de 10 septembrie 1892, C.P., a primit cu titlu de donaţie, de la mătuşa ei, M.T., terenul imediat învecinat cu cele două loturi cumpărate de tatăl său, G.I.P., teren situat atunci la adresa Calea R., şi mai apoi fiind inclus în imobilul, situat în str. G.G.(anexa 3).
Cu toate că acest din urmă teren a aparţinut în exclusivitate C.P., nefiind aşadar primit cu titlu de moştenire, ca în cazul celorlalte loturi din fosta Calea R., toate cele trei imobile şi construcţiile aferente au fost folosite în comun, neexistând niciodată semne de hotar între ele.
După decesul C.P., căsătorită Z., dreptul de proprietate s-a transmis asupra moştenitoarei E.Z., căsătorită W., fiica sa.
Mai mult, în procesul-verbal din 1 din 02 decembrie 1943 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea C.F. în Bucureşti, sunt enumeraţi proprietarii din acel moment ai loturilor cumpărate de G.L.P. în anii 1878 şi 1880 respectiv moştenitorii acestuia, copiii săi, fiecare figurând cu cota moştenită; E.W., născută Z. cu o cotă de 5/9 (a cumpărat cotele de la patru fraţi ai săi, conform anexelor 5, 6, 7, 8, iar o cotă de 1/9 a fost moştenită de la mama sa), P.G., în cotă de 1/9, P.G., în cotă de 1/9, P.V., în cotă de 1/9 şi P.O., în cotă de 1/9.
De asemenea, din procesul-verbal din 2 din 18 noiembrie 1943, întocmit de aceeaşi comisie, pentru imobilul primit ca donaţie în anul 1892, reiese că unica proprietară a acestuia este Elena Wild, şi că imobilul figura Ia adresa poştală Calea R.
Mai mult, problema calităţii active a reclamanţilor a fost clarificată de instanţă, prin respingerea excepţiei invocate de pârâtă prin întâmpinare, astfel încât, având în vedere cele expuse anterior, susţinute de înscrisurile depuse deja la dosarul cauzei, la fond, apelanţii - reclamanţi consideră că au făcut dovada, atât a dreptului de proprietate al autorilor lor, G.L.P. şi C.P., căsătorită Z., asupra imobilelor revendicate, cât şi a calităţii reclamanţilor de moştenitori ai autorilor iniţiali.
2. Faţă de a doua motivaţie a instanţei de fond, privitoare la lipsa identităţii între imobilul revendicat prin prezenta acţiune şi imobilele din cele trei înscrisuri depuse la dosar ca dovadă a dreptului de proprietate, precum şi la faptul că adresele imobilelor nu corespund, apelanţii - reclamanţi au arătat că, la data dobândirii de către autorii lor a celor trei loturi, în Bucureşti nu exista încă instituţia „cărţilor funciare”, astfel încât nu se află în posesia vreunei schiţe cadastrale a celor trei loturi, pentru perioada 1878-1892, din care să reiasă amplasamentul şi vecinătăţile acestora.
În opinia apelanţilor - reclamanţi, din cele prezentate mai sus, reiese, contrar celor reţinute de instanţă, atât identitatea între imobilul revendicat prin prezenta acţiune şi imobilele din cele trei înscrisuri depuse la dosar ca dovadă a dreptului de proprietate, precum şi că adresele imobilelor corespund, iar în situaţia în care instanţa nu era lămurită sub aceste aspecte, putea dispune, din oficiu, efectuarea unor adrese referitoare la rolul poştal al străzii, însă acest lucru nu a fost pus în discuţia părţilor, după cum nici nu li s-a solicitat reclamanţilor să lămurească, oral sau în scris, aceste aspecte.
3. Cu privire la motivaţia instanţei de fond legată de existenţa unei neconcordanţe şi în ceea ce priveşte suprafaţa imobilului rezultată din actele depuse (5.299 mp) şi suprafaţa revendicată (5.589,66 mp), apelanţii - reclamanţi au arătat următoarele:
În cuprinsul celor trei înscrisuri din 1878, 1880 şi 1892 nu se prevede nici o suprafaţă a acestor terenuri revendicate de reclamanţi, cifrele reţinute de instanţa de fond având ca punct de plecare suprafaţa de 5.299 mp, menţionată de P.M.B. într-o adresa de răspuns la o cerere formulată de aceştia, respectiv adresa din 20 aprilie 2002, prin care P.M.B. explică foarte confuz cum s-a stabilit şi ce reprezintă suprafaţa de 5.299 mp. Se arată că suprafaţa respectivă a fost obţinută din evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986 pe bază de declaraţii (nu prin măsurători) şi că datele furnizate de SC A. SA sunt pentru imobilul din str. Justiţiei 54 (anexa 9). P.M.B., încercând să explice amplasamentul respectiv, arată că „această adresa poştală are corespondent potrivit planurilor existente în arhiva noastră pe Calea R.", ceea ce este greşit căci în realitate, în conformitate cu schiţa cadastrală şi procesele-verbale din 1940-1943 ale Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, era vorba despre două imobile situate, în Calea R. şi nu unul singur cu nr. 54-52. De asemenea, P.M.B. a arătat că nu deţine informaţii cu privire la emiterea pe numele Î.A. a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 934/1991.
Faţa de lipsa de precizie a P.M.B. privind adresa poştală, cât şi datorită faptului că suprafeţele imobilelor din Calea R. erau stabilite pe baza declaraţiilor şi nu prin măsurători, apelanţii - reclamanţi susţin că au efectuat noi demersuri în urma cărora au obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de SC A. SA, în acest certificat, la rubrica „suprafaţa de teren înscrisă în documente" figura suprafaţa de 5.299 mp, iar la rubrica „suprafaţa de teren rezultată din măsurători”, figura suprafaţa de 5.632 mp (anexa 10).
În această situaţie, apelanţii - reclamanţi au arătat că au efectuat o expertiză cadastrală extrajudiciară, existentă la dosarul cauzei, şi depusă anexat la anexa 11, în urma cărei a rezultat că imobilul situat în Calea R. măsura o suprafaţă de 939,60 mp, iar imobilul din Calea R., 4.450,06 mp, în total imobilul situat în actuala str. G.G., măsurând 5.398,66 mp.
Aşadar, suprafaţa imobilelor revendicate de reclamanţi este de 5.389,66 mp (şi nu de 5.589,66 mp aşa cum dintr-o eroare de calcul aceştia au arătat în acţiunea introductivă), iar adresa lor a fost: Calea R. pentru lotul din 1892 şi Calea R., pentru loturile din 1878 şi 1880, atât la data întocmirii cărţilor funciare, între anii 1940-1943, cât şi la data preluării abuzive de către Stat, în 1950. Denumirea de str. G.G. a fost dată ambelor imobile abia după secţionarea acestei părţi, din Calea R., prin construirea Casei Poporului.
De altfel, un aspect deosebit de important este emiterea, în soluţionarea notificărilor formulate de W.Z.L. şi W.Z.O. pentru restituirea corpurilor de proprietate din fosta Calea R., şi 58, a două Dispoziţii a primarului General al Municipiului Bucureşti, respectiv din 30 mai 2007 şi din 30 mai 2008, ca urmare a pronunţării de către Tribunalul Bucureşti a sentinţei civile nr. 559 din 16 aprilie 2007, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Prin această sentinţă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, atât calitatea reclamanţilor de moştenitori, cât şi dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului revendicat prin prezenta acţiune, şi identitatea de imobile şi de adrese, adică tocmai aspectele contestate de instanţa de fond în prezenta cauză.
Pe de altă parte, apelanţii - reclamanţi apreciază că, faţă de toate aceste aspecte, care aşa cum s-a arătat, sunt susţinute şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, întrucât, in soluţionarea cauzei, nu şi-a exercitat rolul activ, prevăzut expres în C. proc. civ., la art. 129 alin. (5), conform căruia "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.”.
Astfel, în situaţia în care s-a constatat existenţa unor inadvertenţe rezultate din înscrisurile depuse la dosar în susţinerea acţiunii introductive şi a precizărilor formulate de reclamanţi la termene, instanţa de fond ar fi trebuit să aducă în discuţia părţilor sau să dispună din oficiu efectuarea unor adrese lămuritoare, atât pentru rolul fiscal cât şi pentru rolul poştal al imobilului. De asemenea, se impunea efectuarea unei expertize care să lămurească atât problema identităţii dintre imobilul revendicat de noi de la SC A. SA, şi cel prevăzut în cele trei acte doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamanţilor, cât şi care să stabilească suprafaţa exactă a imobilului revendicat.
Mai mult, din lecturarea încheierilor de şedinţă şi a sentinţelor pronunţate, pe parcurs, în acest dosar, reiese că nu s-a dat cuvântul părţilor pe probe, iar la ultimul termen, din data de 11 martie 2008, instanţa a constatat cauza în stare de judecată, dând părţilor cuvântul pe fond, astfel încât pe parcursul judecăţii în fond, practic nu au fost administrate probe, iar înscrisurile existente la dosar au fost depuse de reclamanţi, intimat si chematul în garanţie, în însoţirea cererii introductive, a întâmpinărilor şi a precizărilor.
În faţa instanţei de apel, la solicitarea apelanţilor, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. curtea a suspendat judecarea apelului până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 27066/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, dosar ce a avut ca obiect notificarea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea aceluiaşi imobil.
Examinând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de instanţă din oficiu, curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât prin D ecizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă nu exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar în condiţiile existenţei Legii speciale nr. 10/2001, ci impune instanţelor judecătoreşti sesizate cu astfel de cereri, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi, să aibă în vedere alături de dispoziţiile legii interne şi reglementările internaţionale în materie de proprietate şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin Decizia civilă nr. 55/A din 19 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a fost respins ca nefondat recursul formulat de apelanţii - reclamanţi G.O., L.C., F.H., B.Ş.V., M.C., P.V.M., K.M.I. şi C.A. împotriva sentinţei civile nr. 657 din 1 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Motivul de apel ce vizează dovedirea dreptului de proprietate al apelanţilor - reclamanţi a fost apreciat ca fiind întemeiat.
Sub acest aspect, curtea a reţinut că, prin actul de vânzare - cumpărare din 1978, autorul reclamanţilor G.I.P. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. C., Suburbia A. prin cumpărare de la moştenitorii lui Ş.J. Prin procesul verbal din Dosarul nr. 11699, G.I.P. a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în str. Calea R., prin ordonanţa de adjudecare a fostei proprietăţi G.A.U. Prin contractul de donaţie încheiat în 1892, fiica lui G.I.P., O. a primit de la mătuşa sa, M.T. un teren învecinat cu proprietatea tatălui său situat în str. Calea R.
Prin Decretul nr. 92/1950, la poziţia 5.689 au fost naţionalizate de la P.I.G. 7 apartamente în Calea R. În baza Deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 1806/1952 a fost autorizată Î.L.L. Bucureşti să transmită în folosinţa SC A. SA Bucureşti, partea de clădire ce acesta o ocupă în Calea R. Prin Decizia Sfatului Popular nr. 335/1953 a fost modificată decizia anterioară în sensul că a fost transmis în folosinţa Î.A. Bucureşti întreg imobilul naţionalizat situat în Calea R. În baza Deciziei Sfatului Popular nr. 1940/1955 s-a dat în folosinţă, sub formă de comodat, pe o perioadă de 50 de ani, Mănăstirii Antim, Capela fostului Institut Pompilian din Calea R., împreună cu porţiunea de teren aferentă, ce se afla anterior în administrarea AC A. SA Bucureşti.
Nu în ultimul rând, curtea a reţinut că apelanţii - reclamanţi au formulat şi notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, dar şi pentru toate celelalte corpuri de clădire deţinute de autorii lor, în Calea R., notificări ce au fost soluţionate prin Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007 propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul 1 împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 939,60 mp, corpul 2 împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 4.450,06 mp care sunt în proprietatea SC A. SA şi pentru apartamentele din corpul 3 ce au fost vândute în baza Legii nrrr. 112/1995 situate în str. G.G.
În ceea ce priveşte imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, aflat în proprietatea SC A. SA, instanţa de apel a constatat că, în Dosarul nr. 27066/3/2007, ce a avut ca obiect contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 8222/2007, s-a anulat în parte această dispoziţie, reţinându-se că are calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării A.V.A.S., fiind obligată să propună acordarea de despăgubiri pentru corpurile 1 şi 2 aflate în patrimoniul SC A. SA.
În cadrul acestui litigiu a fost efectuat un raport de expertiză întocmit de expert B.R., care a identificat exact imobilul proprietatea SC A. SA, reţinând că acesta deţine corpurile C1 şi C2, ce fac obiectul prezentei cauze, dar şi fostele imobile situate în str. J., ce nu interesează prezentul litigiu.
Oricum, probatoriul administrat în dosar a fost avut în vedere în soluţionarea motivului de apel ce vizează lipsa de identitate dintre imobilul revendicat în prezentul litigiu şi cel deţinut de pârâtă, sub acest aspect curtea apreciind că este întemeiată critica formulată în apel privind greşita reţinere a lipsei de identitate între cele două imobile.
Reţinând ca fiind întemeiate aceste motive de apel, curtea a considerat că se impune soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare, acţiune care urmează a fi respinsă ca nefondată.
Sub aspectul fondului cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, Curtea a constatat că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă de altfel, şi prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data introducerii acţiunii, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că, persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare, pentru că şi-au păstrat calitatea de proprietar, dar numai după primire deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire şi conform prevederilor legii speciale.
Este real că, în conţinutul actului normativ în discuţie, nu se regăsesc dispoziţii care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, şi anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de reclamanţi în contradictoriu cu un terţ şi obţinerii posesiei bunului.
Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogant”. Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie; or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparaţie.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Totodată, apelanţii nu pot pretinde nici încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., în sensul că au o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea acţiunii în revendicare şi obţinerea bunului în natură. Aceasta deoarece, în raport de practica C.E.D.O., astfel cum a fost nuanţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, un bun actual există în patrimoniul reclamanţilor doar dacă, în prealabil s-ar fi pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care constatându-se calitatea lor de proprietari, s-ar fi dispus expres şi restituirea bunului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Singura speranţă legitimă creată a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist, iar în condiţiile în care certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei nu a fost anulat, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii despăgubirilor prevăzute de legea specială, nu însă şi a restituirii în natură.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei C.E.D.O., pârâtei SC A. SA, care deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, i se recunoaşte un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâta are cel puţin o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat, cu respectarea dispoziţiilor legale - unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect. C.E.D.O. a statuat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile, nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate.
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Din această perspectivă, chiar dacă apelanţii invocă, în susţinerea revendicării, titlul originar de proprietate, aceasta nu îi îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în faţa titlului pârâtului, cu atât mai mult cu cât au obţinut despăgubirile solicitate în temeiul legii speciale.
Aşa cum s-a stabilit şi în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, nu se poate accepta o soluţie discriminatorie presupusă de posibilitatea admiterii unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a stabilit că este imposibilă restituirea în natură şi că apelanţilor li se cuvin măsuri reparatorii doar în echivalent.
Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs reclamanţii G.O., F.H., B.Ş., V.M.C., V.M.P., M.I.K. şi A.C. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Soluţia pronunţată de instanţa de apel în sensul respingerii acţiunii în revendicare întemeiată pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu de către instanţă, pe dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, pe interpretarea dispoziţiilor C.E.D.O., şi a jurisprudenţei acesteia în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv cauza Atanasiu contra României, este consecinţa unei interpretări greşite a normelor de drept substanţial în materia acţiunilor în revendicare.
Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi menţin calitatea de proprietar, dar numai dacă au dovedit existenţa unei hotărâri judecătoreşti de restituire a imobilului în natură.
Susţin recurenţii că instanţa a reţinut greşit inaplicabilitatea dreptului comun ca rezultat al unui principiu fundamental de drept „specialia generalibus derogant” întrucât au respectat acest principiu şi au făcut demersuri pentru revendicarea imobilului.
Faptul că pârâta deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, nu îi conferă un drept de proprietate legal şi nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu poate confirma acest drept.
Printr-o altă critică se invocă faptul că instanţa de apel a făcut trimitere la „buna credinţă” a noilor dobânditori în condiţiile în care aceasta nu poate exista întrucât pârâta a cumpărat acţiuni şi a obţinut un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra unor terenuri ulterior privatizate.
Soluţia instanţei de apel este criticată şi pentru modul neaprofundat al analizei instanţei de apel, prin care s-a susţinut că recurenţii au obţinut despăgubirile solicitate în temeiul legii speciale.
În contextul motivelor formulate recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate şi pe fondul cauzei admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Criticile recurenţilor urmează a fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputând fi încadrate în raport de conţinutul lor, în cazul descris de pct. 8 al aceluiaşi art. 304, invocat explicit de recurenţi.
Referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecăţii al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată.
În speţă, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care recurenţii - reclamanţi îşi întemeiază pretenţiile.
Or, critica în discuţie nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii pretins a fi fost săvârşit de către instanţa de apel, ci de modul de aplicare şi interpretare a legii, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 2 februarie 2007, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., arătând că suprafaţa de 5.589,66 mp şi construcţiile edificate pe acest teren situat în Bucureşti, aparţinând antecesorilor lor au fost preluate abuziv de Statul Român.
S-a mai arătat că titlul reclamanţilor este preferabil titlului pârâtei deoarece potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950, sunt considerate ca fiind preluate abuziv şi deţinute fără titlu de acesta, astfel că nu putea să constituie un drept de proprietate în patrimoniul pârâtei prin emiterea certificatului de atestare, emis la data de 21 septembrie 9195, ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtei.
De menţionat, totodată, că reclamanţii recurenţi au uzat şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia li s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul şi construcţiile imposibil de restituit în natură şi care fac obiectul prezentului litigiu.
Acestea fiind datele cauzei, în privinţa drepturilor recurenţilor asupra imobilului în litigiu, nu se poate face abstracţie de regimul juridic al categoriei imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care reglementează condiţiile în care pot fi restituite dar şi păstrate anumite imobile.
Nu poate fi ignorat nici principiul securităţii raporturilor juridice care în cauză înseamnă a da preferabilitate titlului pârâtei care nefiind desfiinţat a avut drept consecinţă consolidarea dreptului în patrimoniul acesteia.
Fără a aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, instanţa de apel a analizat în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu cea europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Criticile de nelegalitate prin care s-a invocat greşita aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a hotărârii pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României nu pot fi primite.
Din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanţa de apel a soluţionat corect acţiunea în revendicare în sensul verificării existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 3 la Convenţia Europeană, în raport de titlul exhibat de aceştia.
Potrivit deciziei pronunţate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acţiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenţiei, dispoziţiile acesteia au prioritate faţă de prevederile legii naţionale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Aşadar, era necesar ca recurenţii să facă dovada că deţin un „bun” în sensul Convenţiei, noţiune explicitată şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României, din 15 octombrie 2010.
În cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În speţă, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanţilor - recurenţi decât o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură iniţiată, de altfel, de către recurenţi.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 55 A din 19 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.O., F.H., B.Ş.M.C., P.V.M., K.M.I. şi C.A. precum şi L.C. împotriva Deciziei nr. 55/A din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3015/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3017/2014. Civil → |
|---|
