ICCJ. Decizia nr. 3022/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3022/2014
Dosar nr. 70269/3/2011
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 02 noiembrie 2011, reclamanta C.R.T., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 981.458 lei reprezentând prejudiciul rezultat cu ocazia valorificării creanţei garantate asupra Statului în cuantum de 2.543.978 lei conform Titlului de despăgubire nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emis de către Guvernul României prin C.C.S.D.; obligarea pârâtului la emiterea unui număr de acţiuni la F.P. reprezentând echivalentul sumei de 981.458 lei şi la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esenţă, că a înstrăinat către F.P. prin intermediul Bursei de Valori un număr de 1.562.520 acţiuni deţinute conform Titlului de conversie nr. 28 din 04 ianuarie 2011.
Astfel, prin aceste vânzări a încasat din creanţa garantată pe care o are în cuantum de 2.543.978 lei, doar 1.562.520 lei, rezultând o diferenţă de 981.458 lei.
În opinia reclamantei, această situaţie a fost generată de pârâtul Statul Român, care prin instituţiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul iniţial de 4 luni prevăzut de dispoziţiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfăşoare listarea la bursă a F.P.
În consecinţă, reclamanta a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 813 din 19 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta C.R.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că potrivit Deciziei civile nr. 8997 din 28 octombrie 2010, C.C.S.D. a emis titlu de despăgubire în cuantum de 253.978.24 lei, in favoarea reclamantei C.R.T. Ulterior, în baza acestuia, prin Decizia nr. 28 din 04 ianuarie 2011 a A.N.R.P., s-a emis titlu de conversie în cuantum de 2.543.978.24 lei, reprezentând un număr total de 2.543.97 acţiuni, la o valoare nominală de 1 lei pentru fiecare acţiune.
După cum a rezultat din înscrisul aflat la fila 34 din dosar, la data de 26 ianuarie 2011, reclamanta a vândut 1.453.978 de acţiuni, pentru suma de 926.358.48 lei, la data de 27 ianuarie 2011 a vândut 250.000 acţiuni, obţinând suma de 156.666.81 lei, iar la data de 18 februarie 2011 a mai vândut 840.000 acţiuni pentru suma de 472.464.30 lei.
Tribunalul a reţinut că Statul Român nu şi-a asumat obligaţia de a achita persoanelor îndreptăţite despăgubiri egale cu sumele menţionate in titlu de despăgubire, ci măsurile reparatorii urmau a fi realizate in condiţiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
In această situaţie, riscul privind diferenţa de valoare - dintre valoarea nominală si preţul de tranzacţionare, în plus sau în minus, trebuia să fie suportat de persoana îndreptăţită.
Constatând că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu, instanţa a apreciat că nu mai este necesară analiza distinctă a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, cererea de chemare in judecată impunându-se a fi respinsă, ca neîntemeiată. In raport de soluţia dată capătului de cerere principal, conform principiului accesorium sequitur principale, a fost respinsă si cererea accesorie de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C.R.T., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, respectiv instanţa de fond a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, făcând abstracţie de împrejurarea că reclamanta a cerut ca însuşi cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicat în litera şi spiritul său, astfel ca să se obţină valorificarea în mod integral, şi nu parţial a dreptului său de creanţă garantat asupra statului. Instanţa de fond s-a limitat la soluţionarea cauzei, reţinând anumite constatări, unele total eronate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., care consacră imperativ obligaţia instanţelor de judecată de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părţilor prin raţionamente logice.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, în raport de criticile formulate şi de materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat şi în baza art. 296 C. proc. civ. l-a respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 981.458 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanţei garantate asupra Statului Român în cuantum de 2.543.948 lei, obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere.
La fila 31 din dosarul de fond a fost depusă Decizia nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emisă de C.C.S.D., prin care s-a emis titlul de despăgubire în baza Dispoziţiilor nr. 2145/2005 şi nr. 2550/2009 emise de Primăria Municipiului Slatina.
Curtea a constatat că instanţa fondului a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818/2008, a prevederilor art. 188 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, reţinând în mod corect că legiuitorul a pus la îndemână persoanelor interesate acţiuni în instanţă, fie în contencios administrativ, fie comerciale, pentru remedierea deficienţelor legate de numărul acţiunilor primite de persoanele îndreptăţite şi de valoarea acţiunii.
Reclamanta nu a pretins nici prin cererea introductivă de instanţă şi nici prin motivele de apel, că a promovat astfel de acţiuni care să constituie temei pentru constatarea unei acţiuni ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 998 - 999 C. civ. (invocate ca temei juridic al cererii introductive de instanţă), aplicabile în prezenta cauză în baza art. 3 din Legea nr. 71/2011, în raport de data săvârşirii pretinsei fapte ilicite.
Cu privire la nemotivarea sentinţei instanţei fondului, Curtea a arătat că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Dispoziţiile legale anterior citate reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi reprezentând o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.
Motivarea reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional, întrucât hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului - în condiţiile art. 129 C. proc. civ., consecinţă a unor raţionamente logice făcute de instanţă.
În consecinţă, s-a reţinut că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa fondului a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul cererii introductive de instanţă formulată de reclamantă.
Aceasta întrucât motivarea hotărârii judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul motivelor cererii, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.
În cauză, problema de drept invocată de reclamantă prin cererea sa priveşte principiul acoperirii prejudiciului cauzat persoanelor îndreptăţite prin valorificarea acţiunilor în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Or, din această perspectivă, considerentele hotărârii apelate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii, împrejurare faţă de care o asemenea critică nu poate fi primită.
Analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială şi a Deciziei nr. 27/2011 include, prin ea însăşi, analiza principiului securităţii raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie la care această decizie se referă, precum şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, în considerarea căreia a fost dată.
Faptul că instanţa, prin soluţia pronunţată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, nefăcând referire expresă la jurisprudenţa anume indicată de aceasta, nu semnifică o nepronunţare asupra cererii şi nici o deficienţă de motivare, motiv pentru care această critică nu a fost reţinută de Curte.
Apelanta, prin motivele de apel, a solicitat aplicarea principiilor generale privitoare la stingerea creanţelor, ignorând că în cauză se aplică regulile de valorificare prevăzute în legile speciale.
Concursul de legi trebuie soluţionat în favoarea legii speciale, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant, potrivit cu care, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Prin Decizia nr. 27/2011, instanţa supremă a statuat cu caracter obligatoriu, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Art. 20 alin. (2) invocat de apelantă prin motivele de apel stabileşte că numai în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Această normă trebuie interpretată coroborat cu prevederile art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care statornicind principiile de acordare a titlurilor de participare la fond, arătă că ele sunt acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate. Potrivit art. 3 coroborat cu art. 181 alin. (3) din Lege, reclamanta avea două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, respectiv să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de F.P. sau să solicite primirea de titluri de plată până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titluri sau titlurile de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că instanţa supremă a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. C.E.D.O. a reţinut în cauza pilot că propunerea guvernului de stabilire a unor termene constrângătoare în toate etapele administrative ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienţei mecanismului de despăgubire şi a apreciat ca exemple de bune practici „plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii”.
Pe de altă parte, instanţa supremă a arătat că motivul care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că F.P., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Apelanta a invocat prin motivele de apel că creanţele garantate asupra Statului nu pot avea ranguri diferite şi discriminatorii, în funcţie de anumiţi factori aleatorii. Reclamanta nu a adus nicio probă în sensul că persoanele care au înstrăinat acţiunile lor anterior listării F.P. - 25 ianuarie 2011 au primit un procent mai mare din cuantumul despăgubirilor evidenţiate în titlu comparativ cu apelanta, care, de altfel, nu a indicat prejudiciul ce i-a fost cauzat în această situaţie.
În mod corect, instanţa fondului a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile imperative pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa culpei în comiterea faptei ilicite.
Apelanta nu a pretins că realizarea conversiei în acţiuni a despăgubirilor stabilite prin Dispoziţia nr. 8997/2010 a C.C.S.D. s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 188 din cap. V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, conform acestui text „titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie depuse la A.N.R.P., începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare se vor converti în acţiuni emise de F.P. prin utilizarea preţului mediu ponderat de tranzacţionare aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, anterioare depunerii titlurilor de despăgubire, respectiv titlurilor de conversie”, „depuse la A.N.R.P., în a doua săptămână calendaristică, ulterioară expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare care se vor converti în acţiuni emise de F.P., prin utilizarea preţului mediu ponderat de tranzacţionare aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare”.
În cauza pilot, C.E.D.O. a arătat că autorităţile naţionale rămân suverane în a alege măsurile generale ce trebuie integrate în ordine juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor, fiind inadmisibil ca în prezenta cauză să se recunoască apelantei alte drepturi decât cele consfinţite în legea specială şi să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudenţială care i-ar conferi posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Constatând că apelanta prin criticile sale a ignorat scopul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost stabilit el prin art. 1, respectiv reglementarea surselor de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor ce nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi constatând că au fost aplicate corect prevederile art. 998 - 999 C. civ., art. 188 cap. VII din Legea nr. 247/2005, Curtea, în condiţiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.R.T., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi modificarea, în tot, a sentinţei prin admiterii cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, respectiv că hotărârea dată în speţă este greşit motivată iar, în subsidiar, este lipsită de temei legal ori dată cu aplicarea greşită a legii.
Sub un prim aspect, recurenta a arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M. Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin (1) din Constituţie, conform cărora “ (...) creanţele asupra statului sunt garantate”.
În susţinere a mai invocat dispoziţiile art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 şi 1101 C. civ. precum şi prevederile art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.
A susţinut recurenta că potrivit dispoziţiilor legale menţionate, titlul lor de despăgubire în cuantum de 2 543 978 lei, “încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate” şi că nicăieri în cuprinsul legii speciale, nu se face vorbire de vreo încetare a răspunderii Statului la momentul epuizării procedurii administrative, atâta timp cât dreptul de creanţă supus legislaţiei comune în materie, nu a fost încasat în mod integral.
Mai mult, în titlul de despăgubire nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emis de Guvernul României prin A.N.R.P., suma de bani mai sus arătata este clar consemnată, creanţa garantată asupra Statului purtând deci asupra sumei de 2 543 978, 24 lei, iar nu asupra cantităţii de 2.543. 978 de acţiuni cu o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune la F.P.
Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii de apel prin dispoziţiile din dreptul comun în materie şi pe care le apreciază aplicabile cauzei, respectiv art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 din vechiul C. civ., art. 2, art. 5 şi 9 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 şi art. 1536 din noul C. civ., toate aceste dispoziţii raportate la cele din normele speciale reglementate prin art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005, cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că: “.persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare”; pe de altă parte, nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu dispoziţiile art. 44 alin (1) din Constituţie.
Prin urmare, recurenta apreciază că dacă temeiul legal prin care a obţinut titlul de despăgubire este reprezentat de legislaţia specială în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanţă nu poate fi altul decât legislaţia dreptului comun.
A arătat în continuare că iniţierea conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5 % emise de S.C. R. SA şi SC N. SA şi listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influenţat preţul de tranzacţionare pe bursa acţiunilor emitentului F.P. care au urcat de la 0,50 lei /acţiune la 0,85 lei/acţiune.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în temeiul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recurenta nu are posibilitatea exercitării “recursului în convenţionalitate”, cu toate că, “judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului şi are obligaţia de a asigura efectul deplin al nomelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”. În acest sens, invocă cauza Dumitru contra României,criticând decizia recurată şi din perspectiva în care curtea de apel nu a făcut, prioritar, aplicare dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.
A susţinut recurenta că prin încălcarea dispoziţiilor menţionate a fost lipsită de aproximativ 20% din cuantumul despăgubirilor cuvenite care, în conformitate cu legislaţia menţionată, trebuie acordată integral. De asemenea, susţine că potrivit actelor normative speciale incidente cauzei, nu este prevăzut niciun factor aleatoriu, cum ar fi riscurile bursiere, aşa cum a reţinut instanţa de fond, şanse de câştig sau de pierderi, specifice contractelor de asigurare sau de prinsoare, ci doar garanţia că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului şi imposibil de restituit în natură, să fie restituite prin echivalent, la valoarea de circulaţie şi neplafonat.
Prin urmare, sunt nefondate susţinerile instanţei de apel că listarea acţiunilor la F.P. la o valoarea inferioară valorii preconizate de 1 leu/acţiune, se încadrează în marja fluctuaţiilor specifice pieţelor de capital, neputând a fi imputabile Statului Român, întrucât fluctuaţiile bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, Statul Român deşi cunoştea sau trebuia să cunoască această împrejurare, a optat ca ansamblul riscurilor pieţei bursiere să revină în sarcina foştilor proprietari. Reiese deci, că Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă prin tergiversarea listării F.P. la bursă timp de 5 ani, stabilind în mod unilateral şi artificial că valoarea de tranzacţionare la bursă a acţiunilor F.P. va fi egală cu valoarea nominală de 1 lei a acestora, or activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiţii şi reprezintă suma valorii actuale a tuturor investiţiilor unui fond din care se scad cheltuielile curente ale fondului.
S-a arătat că din dispoziţiile legale sus-menţionate rezultă că, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, Statul Român şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; acest principiu se regăseşte şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Cu referire la considerentele instanţei de apel, recurenta apreciază că a fost ignorat principiul de drept tempus regit actum întrucât la momentul emiterii Titlului de despăgubire nr. 322/2007, cauza Atanasiu contra României din 12 octombrie 2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, şi pe cale de consecinţă, recomandările C.E.D.O. nu puteau fi aplicate în luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire.
În situaţia în care legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele speciale arătate şi să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în acest caz ar fi fost incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
A mai arătat recurenta că, deşi Statul Român nu a garantat în mod explicit că acţiunile la F.P. se vor tranzacţiona la o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis prin dispoziţiile art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma de bani atestată în Titlul de despăgubire, are regim de creanţă garantată asupra Statului, conform dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, aceeaşi garanţie fiind asumată şi prin Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012 - Secţiunea a II-a - pct. 1.3 alin. penultim.
În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut inexistenţa prejudiciului, având în vedere caracterul speculativ al bursei, recurenta a arătat că este de notorietate că de la momentul listării F.P. la bursă 25 ianuarie 2011 şi până în prezent cotaţia maximă atinsă de aceste acţiuni a fost doar de 0,75 lei/acţiune.
Printr-o altă critică, recurenta a arătat că în ceea ce priveşte creanţele garantate asupra Statului, acestea nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii şi anume în cadrul aplicării legilor speciale de reparaţie putând fi creanţe garantate asupra Statului în mod integral şi creanţe garantate asupra Statului doar parţial, în funcţie de anumiţi factori aleatorii, respectiv momentul temporal al atribuirii acţiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării la F.P. la bursă.
În continuare a făcut ample referiri la jurisprudenţa Curţii Europene, arâtând, în esenţă, că :“Fondul Proprietetea nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensaţii” (cauza Katz împotriva României din 20 ianuarie 2009), că “Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri ”. (Cauza Negoiţă împotriva României Hotărârea din 25 ianuarie 2007). În cauza Penescu contra României din 05 octombrie 2006, C.E.D.O. a constatat că Legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.
Recurenta a invocat principiul preeminenţei dreptului comunitar şi a solicitat instanţei de recurs ca în temeiul acestuia, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca privarea abuzivă de proprietate în limita diferenţei dintre creanţa garantată asupra Statului şi preţul efectiv obţinut, să fie înlăturată.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Deciziei nr. 27/2011 invocată de curtea de apel, apreciază că în mod greşit a fost reţinută incidenţa acesteia. Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta nu a contestat vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea deţinătoare pentru a fi incidente dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Privitor la opţiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din regimul politic anterior, recurenta a menţionat că nu contestă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aceasta a susţinut că, în cazul în care legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, ar fi devenit incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 21, art. 29, art. 59, şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative.
Recurenta a combătut susţinerile instanţei de apel, privitoare la jurisprudenţa din speţe similare, arătând că deşi nu erau irevocabile, potrivit dispoziţiilor art. 376 alin. (1) rap. la 269 alin. (1) şi 377 alin. (1) pct. (1) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti pe care le-au invocat sunt definitive şi executorii.
Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele care succed:
Deşi recurenta a arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poată fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut, sub un prim aspect, că în speţă au fost încălcate dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituţie, respectiv cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi ale art. 4 lit. a) şi b) din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituţie.
Aceasta a arătat, în esenţă, că nu a fost despăgubită integral, întrucât nu a obţinut în urma valorificării acţiunilor deţinute la F.P., suma care reprezenta valoarea nominală la care acestea le-au fost atribuite.
Conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007: „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P. şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanţie sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepţia dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepţia transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (A.O.P.C.) şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, şi a reglementărilor emise de C.N.V.M. în aplicarea acesteia.”
Art. 4 lit. a) şi b) din acelaşi act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi.”
Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conţinut: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului.”
Art. 44 alin. (1) din Constituţie, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează că: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”
Înalta Curte reţine că deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. În situaţia în care Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, Statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 (referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
Susţinerile recurentei privitoare la existenţa unei creanţe garantate asupra Statului, până la concurenţa valorii nominale a acţiunilor atribuite ignoră faptul că art. 44 alin. (1) din Constituţie consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanţe, în condiţiile legii.
Or, în condiţiile legilor speciale de reparaţie, care exclud de la aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant, dispoziţiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurentei i s-a atribuit 2.543.978 acţiuni la F.P.
Ele au avut o valoare nominală de 1 leu la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziţie legală care să instituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acţiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.
Recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate; în prezentul demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu.
Dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P. şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.
Rezultă aşadar că, în condiţiile legii speciale, recurenta se prevalează de o creanţă asupra Statului care putea fi valorificată fie prin conversia în acţiuni, fie prin conversia în acţiuni şi preschimbare contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile defipte de lege.
Recurenta a optat pentru conversia în acţiuni, pe care le-a şi valorificat prin cele trei contracte de vânzare cumpărare de acţiuni, respectiv vânzarea a 1.453.978 de acţiuni pentru suma de 926.358.48 lei, la data de 27 ianuarie 2011 a vândut 250.000 acţiuni, obţinând suma de 156.666.81 lei, iar la data de 18 februarie 2011 a mai vândut 840.000 acţiuni pentru suma de 472.464.30 lei.
Instanţa mai reţine că, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, respectiv dispoziţiile art. 998-999 C. civ., aceasta solicită, în fapt, recunoaşterea drepturilor de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială.
Nici dispoziţiile cuprinse în Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului, având în vedere că, aşa cum s-a arătat deja, creanţele asupra Statului sunt garantate, dar în condiţiile prevăzute de lege, condiţii despre care s-a făcut referire anterior.
Principiul restituirii integrale invocat de recurentă este consacrat atât în Legea nr. 10/2001, cât şi în Legea nr. 247/2005, dar aplicabilitatea lui poate fi pusă în discuţie în procedurile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, moment care în speţă a fost depăşit.
Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile C. civ. de la 1865, privitoare la stingerea creanţelor, întrucât acestea sunt dispoziţii de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.
De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile corespunzătoare din noul C. civ., care pe lângă faptul că sunt norme cu caracter general, au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii şi chiar a înstrăinării acţiunilor.
În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii Statului pentru listarea cu întârziere la bursă a acţiunilor F.P., Înalta Curte reţine că ceea ce susţine recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni) este real însă, Statul nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 leu/acţiune. Aşadar nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1865.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalităţii în faţă legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare. Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.
Recurenta a susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii.
Această susţinere nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.
În consecinţă nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 din Constituţie, şi nici cele ale art. 14 din Convenţie.
Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, acestea norme generale vizând calitatea actelor normative.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.R.T. împotriva Deciziei civile nr. 290/A din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3021/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 3023/2014. Civil. Plângere împotriva... → |
|---|
