ICCJ. Decizia nr. 3017/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3017/2014
Dosar nr. 144/83/2011*
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3052/D din 05 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 144/83/2011, s-a r espins acţiunea declarata de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sf. Vasile Cel Mare "Provincia "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", împotriva pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, având ca obiect revendicarea imobiliară a Bisericii înscrise în C.F. Bixad.
S-a disjuns cererea pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română "Sfinţii Apostoli Petru Şl Pavel" Bixad împotriva pârâţilor Statul Român, prin M.F.P. şi Comuna Bixad prin primar.
Pentru a se pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit înscrierilor din coala C.F. nr. 1262 Bixad, poziţia nr. A.I.10, imobilul Biserică înscris sub nr. top.2938, care face obiectul litigiului de faţă, figurează, în prezent, ca fiind proprietatea tabulară a Statului Român, înscris la poziţia nr. B3, imobilul fiind transcris la data de 01 septembrie 1975, în C.F. 1515 Bixad la poziţia nr. A+13, în proprietatea Statului Român (poziţia nr. B.2).
Această stare de fapt este reţinută şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1265 din 04 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. 1121/35/2008, evocată de către reclamantă inclusiv în privinţa puterii de lucru judecat pe care o exprimă această hotărâre judecătorească, în sensul că, „potrivit evidenţelor de carte funciară, imobilul biserică (lăcaş de cult) (…) este înscris în C.F. Bixad, proprietar actual fiind Statul Român, cu titlu de drept reformă agrară, în baza Legii nr. 187/1945”.
În consecinţă, reţinând consecinţele juridice pe care le emană înscrierea de carte funciară, în temeiul principiilor legalităţii, al opozabilităţii faţă de terţi şi al efectului constitutiv de drepturi, raportat la data efectuării respectivei înscrieri, instanţa a apreciat că, în susţinerea acţiunii în revendicare, reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, cel puţin până când nu obţine radierea înscrierii de mai sus, operate în favoarea proprietarului tabular, Statul Român.
Prin prisma acestor considerente şi reţinând argumentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 4315 din 29 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-o speţă similară, incidente în prezenta cauză, mutatis mutandis, tribunalul a respins cererea principală, disjungând cererea reconvenţională în vederea dezbaterii, în contradictoriu cu celelalte părţi, a pretenţiilor formulate de pârâtă, fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei de fond şi admiterea acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 18/A din 27 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul civil declarat de apelanta - reclamantă Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare „Provincia „Sfinţii Apostoli Petru Şi Pavel” Cluj-Napoca, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi: Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Bixad, Statul Român, reprezentat de M.F.P. Bucureşti, şi Statul Român, reprezentat de Comuna Bixad, judeţul Satu-Mare, împotriva sentinţei civile nr. 3052 din 05 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, care a fost anulată şi, rejudecând cauza:
S-a admis acţiunea formulată de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare „Provincia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Cluj-Napoca, în contra pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”;
A fost obligată pârâta să predea, în deplină posesie şi folosinţă reclamantei, imobilul nr. top. 2938 înscris în C.F. Bixad. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Imobilul din litigiu, a fost înscris iniţial în C.F. Bixad, având ca proprietar sub B 1, Ordinul Greco- Catolic Sfântul Vasile cel Mare din Bixad.
La data de 08 martie 1975, în baza unei adrese a Consiliului Popular a Judeţului Satu Mare, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, în C.F., situaţie juridică care se menţine şi în prezent.
Înscrierea dreptului de proprietate a Statului Român a fost posibilă în baza Decretului nr. 358/1948, prin care Statul comunist a edictat desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco- Catolică, dispunând ca toate bunurile acesteia să treacă în proprietatea Statului Român.
Caracterul abuziv al acestui decret este, în prezent, necontestat istoric şi a fost recunoscut chiar şi de puterea instalată după evenimentele din 1989, care, prin unul din primele acte normative edictate (Decretul Lege nr. 9/1989), a dispus abrogarea Decretului nr. 358/1948.
Ulterior, prin Legea nr. 126/1990, publicată în M. Of. din 25 aprilie 1990, Statul Român nu numai că a recunoscut existenţa şi legalitatea Bisericii Române Unite cu Roma, dar s-a şi obligat, prin art. 2 al acelui act normativ, să-i restituie toate bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, cu excepţia moşiilor.
Acest act normativ a statuat, la art. 3, în mod special, asupra lăcaşurilor de cult şi a parohiilor aferente acestora, lăsând reglementarea situaţiei juridice a acestora la înţelegerea celor două culte religioase, iar, în măsura în care acestea nu se înţeleg, oricare parte nemulţumită se poate adresa instanţei de judecată (tribunalul) care va judeca potrivit dreptului comun.
Ulterior adoptării acestei legi, Statul Român, prin acte normative succesive (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000), a dat posibilitatea Bisericii Greco-Catolice să-şi revendice bunurile ce i-au fost abuziv confiscate de statul comunist. Singurele bunuri cu privire la care nu s-au edictat legi speciale, în ce priveşte retrocedarea acestora, sunt lăcaşele de cult şi parohiile aferente.
Imobilul din litigiu a fost înscris în proprietatea Statului Român, motiv pentru care Statul Român, aşa cum s-a obligat prin art. 2 din Legea nr. 126/1990, avea obligaţia să facă demersuri spre a-i fi restituit adevăratului proprietar.
În acest sens, reclamantul apelant a formulat acţiune civilă în revendicare împotriva Statului Român, solicitând să-i fie restituit imobilul din litigiu, abuziv preluat și aflat, în prezent, în posesia unei Mănăstiri Ortodoxe.
Dosarul prin care s-a judecat cererea arătată a trecut prin două cicluri procesuale şi, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, pronunţată în Dosar nr. 1121/35/2008, s-a statuat, irevocabil, că, asupra imobilului din litigiu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, şi nu art. 2 din acelaşi act normativ, în temeiul căruia a fost formulată acţiunea respectivă.
Faţă de această statuare, reclamanta-apelantă s-a conformat şi a încercat, în baza art. 3 din actul normativ arătat, o conciliere cu Mănăstirea Ortodoxă Română Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, posesoarea imobilului, conciliere care nu a avut niciun rezultat. Urmare a eşecului concilierii dintre cele două culte religioase cu privire la imobilul din litigiu, reclamanta-apelantă a formulat acţiune în revendicare împotriva posesorului imobilului revendicat, care este pârâta.
Faţă de cele de mai sus, apare ca vădit nelegală şi nefondată soluţia instanţei de fond, prin care a fost îndrumată reclamanta să se judece cu Statul Român, cât timp, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamantei i s-a recomandat să formuleze acţiune în revendicare împotriva posesorului, şi nu împotriva Statului Român, aşa cum, iniţial, reclamanta s-a adresat justiţiei.
În concluzie, fiind în prezenţa unei acţiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcaşurilor de cult, acţiunea formulată de un fost proprietar, care a fost abuziv deposedat de bunul său, împotriva unui posesor care nu are şi nici nu a avut niciodată un titlu asupra imobilului pe care îl posedă.
Aşa fiind, este cert că, procedând la compararea celor două titluri, nu poate avea relevanţă decât titlul reclamantului, ce a fost abuzat de Statul comunist şi lipsit de proprietatea sa, aspect necontestat în cauză, faţă de inexistenţa oricărui titlu al pârâtei.
De altfel, imobilul a intrat în posesia pârâtei, chiar cu încălcarea dispoziţiilor Legii cultelor nr. 177/1948, care prevedea, la art. 37, modalitatea în care se poate schimba proprietarul patrimoniului unui cult religios, procedura instituită finalizându-se cu o hotărâre judecătorească, care, evident, că, în speţă, nu a existat.
Pe de altă parte, în speţă, este vorba despre o Mănăstire Ortodoxă, fiind altfel nerelevant numărul enoriaşilor, raportat la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 126/1990, cât timp este notoriu că mănăstirile nu au enoriaşi.
În fapt, imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului Român printr-o adresă a Consiliului Judeţean, acest titlu fiind unul vădit nelegal şi nevalabil, schimbarea proprietarului în baza unei adrese administrative nefiind una dintre modalităţile originare de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de dreptul civil român.
În concluzie, în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ., titlul reclamantei fiind unul legal şi în fiinţă, s-a admis acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta, ce nu deţine niciun titlu asupra acestui imobil, să predea reclamantei posesia şi folosinţa acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română Sfinţii Apostoli Petru şi P.B. împotriva Deciziei nr. 18/A din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, care a fost casată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut următoarele :
Sub aspect formal, al modalităţii de redactare a criticilor şi a posibilităţii încadrării acestora în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., s-a constatat că excepţia de nulitate invocată de intimata-reclamantă este neîntemeiată.
Aceasta, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a pretins nesocotirea formelor judecăţii, în înţelesul de reguli care guvernează desfăşurarea procesului civil - referitoare la cadrul procesual - ceea ce este încadrabil, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., indicate eronat de către recurentă.
De asemenea, s-a invocat motivarea deciziei pe baza unor argumente străine de natura pricinii, precum şi ignorarea unor dispoziţii de drept material aplicabile cauzei, aspecte care sunt încadrabile în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la fondul criticilor formulate, s-a constatat caracterul întemeiat al acestora. Astfel, aşa cum corect a arătat recurenta, soluţionarea cauzei de către instanţa de apel s-a făcut într-un cadru procesual inadecvat, admiţându-se acţiunea în contradictoriu cu părţi care nu au fost atrase în procedura judiciară prin demersul iniţiat de către reclamantă.
În acest sens, s-a constatat că Statul Român şi Comuna Bixad au dobândit calitatea de părţi, urmare a cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă, cerere reconvenţională a cărei judecată a fost însă disjunsă.
Susţinerea că Statului nu-i incumbă, conform dispozitivului deciziei, nicio obligaţie şi, ca atare, nici n-ar exista interes în formularea criticii pe aspectul cadrului procesual, nu a putut fi primită, câtă vreme, în considerentele hotărârii, care au justificat adoptarea soluţiei, s-a făcut referire la nevalabilitatea titlului statului.
Or, o asemenea analiză, pe cale incidentală, a titlului deţinut de Stat a permis admiterea acţiunii în revendicare, iar ea nu s-ar fi putut realiza în absenţa participării Statului în proces, mai ales în condiţiile în care pârâta nu este succesorul cu titlu particular al acestuia (pentru a i se opune obligativitatea unei asemenea verificări jurisdicţionale), câtă vreme, potrivit evidenţelor de carte funciară, Statul figurează în continuare ca proprietar tabular.
De aceea, faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat, în dispozitivul deciziei, asupra nevalabilităţii titlului statului, nu a prezentat relevanţa pretinsă de către intimata-reclamantă, întrucât aspectul a fost dezlegat, pe cale incidentală şi prealabil soluţionării fondului acţiunii în revendicare, fiind vorba de considerente determinante, conţinând ele însele soluţia asupra unui aspect litigios şi care intră, de aceea, în autoritatea lucrului judecat.
Este motivul pentru care o astfel de verificare jurisdicţională nu se putea face, într-adevăr, în absenţa de la judecată a părţii căreia urma să-i fie opus, doar că Statul Român nu a fost atras în proces de către reclamantă prin demersul iniţiat, instanţa de apel procedând la extinderea cadrului procesual de o manieră nepermisă.
În acelaşi timp, s-a constatat neîntemeiată apărarea intimatei-reclamante, în sensul că pronunţarea deciziei din apel, în contradictoriu şi cu alte părţi, a fost determinată de faptul că judecata şi soluţia de primă instanţă s-ar fi realizat în contradictoriu cu acestea. În realitate, sentinţa tribunalului cu privire la cererea reclamantei a fost pronunţată doar în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea Ortodoxă; în privinţa Statului Român şi a Comunei Bixad, prin aceeaşi sentinţă, a fost disjunsă cererea reconvenţională îndreptată împotriva acestora.
S-a apreciat fondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că, în materia lăcaşurilor de cult, nu ar exista o reglementare specială.
O asemenea statuare a ignorat faptul că, în privinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, date fiind specificul şi regimul juridic deosebit (bunuri sacre, respectiv, ecleziastice, care servesc exercitării cultului), există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri.
Este vorba despre adoptarea, în această materie, a Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005.
Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut bisericii greco-catolice se va rezolva ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine aceste bunuri, sens în care va avea loc un dialog interconfesional în faţa unei comisii mixte, cu reprezentanţi ai fiecărui cult.
S-a apreciat ca fiind eronat considerentul instanţei de apel, conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă şi pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptăţită la o acţiune în revendicare de drept comun.
Deşi s-a făcut referire la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, care a statuat irevocabil că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, instanţa de apel a ignorat conţinutul acestui articol, precum şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Potrivit deciziei menţionate a instanţei supreme, litigiul anterior nu a vizat, cum, eronat, s-a reţinut, „o acţiune în revendicare împotriva Statului Român”, ci o acţiune privind „constatarea reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului - Biserică, situat în comuna Bixad şi obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de guvern pentru predarea imobilului, conform art. 2 din Decretul-Lege nr. 126/1990”.
Instanţa anterioară a stabilit că imobilului în litigiu, dat fiind regimul acestuia de lăcaş de cult, îi sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005, cu procedura stabilită prin aceste reglementări.
În acest context al existenţei unui cadru normativ special şi al stabilirii cu autoritate de lucru judecat că imobilului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, aprecierea instanţei de apel, în sensul că suntem „în prezenţa unei acţiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcaşurilor de cult”, este eronată şi ignoră, pe de o parte, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi, pe de altă parte, regula după care se tranşează raportul dintre norma generală şi cea specială, întotdeauna în favoarea celei din urmă (specialia generalibus derogant).
Împrejurarea că, în procedura prealabilă (aceea a concilierii), nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretenţiilor reclamantei, nu este de natură să determine părăsirea cadrului normativ special pentru a se apela la calea acţiunii în revendicare de drept comun - cum greşit a apreciat instanţa de apel, nesocotind însuşi temeiul juridic al acţiunii reclamantei (reprezentat de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990).
Textul menţionat, fundament al cererii reclamantei, a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată prin Legea nr. 182/2005), adăugându-i-se alin. (2)-(4), tocmai în vederea deblocării accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau, la acel moment, că nefinalizarea procedurii, în faţa comisiilor clericale, nu deschide calea acţiunii în instanţă.
Este motivul pentru care, adăugarea în conţinutul art. 3 a alineatului, conform căruia: „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori dacă decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu putea avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
În realitate, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa a fost chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar, în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Or, nesocotind acest cadru, instanţa de apel a apreciat incorect că trebuie să procedeze la compararea titlurilor, operaţiune în cadrul căreia „nu poate avea relevanţă decât titlul reclamantei”, fără să arate, oricum, în ce ar consta acest titlu, având în vedere că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, nu a renăscut, în patrimoniul reclamantei, vechiul drept de proprietate, iar, în anexa la H.G. nr. 466/1992, (de care, conform întâmpinării, s-a prevalat intimata-reclamantă), nu apare menţionat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către Biserica Română Unită cu Roma, (ci alte două imobile, situate în localitate, având destinaţia de preventoriu pentru copii handicapaţi şi spaţiu pentru internaţi în preventoriu, imobile retrocedate conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova).
Apelând la un argument subsidiar, instanţa de control judiciar anterioară a reţinut că, în speţă, fiind vorba de o mănăstire ortodoxă, este nerelevant numărul enoriaşilor din perspectiva art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, câtă vreme „este notoriu că mănăstirile nu au enoriaşi”.
Un asemenea considerent, deşi s-a făcut referire la temeiul juridic real al acţiunii reclamantei, este unul care nu a tranşat problema criteriului legal regăsit în norma menţionată.
Pe de o parte, instanţa de apel nu a precizat pe ce se bazează acest argument de notorietate, câtă vreme, potrivit art. 186 din Statutul B.O.R., „fiecare parohie şi mănăstire are dreptul să deţină cel puţin un cimitir pentru îngroparea credincioşilor decedaţi”.
Pe de altă parte, potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ceea ce interesează este dorinţa credincioşilor, iar nu a enoriaşilor (adică persoanele care, practicând un cult, ţin de o anumită parohie).
Or, sub acest aspect, este neverificată susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia, „pe raza administrativ-teritorială limitrofă mănăstirii şi comunei Bixad, sunt în evidenţă 7.245 credincioşi ortodocşi şi 325 credincioşi greco-catolici”.
De asemenea, nu a fost verificată situaţia de fapt relevată de probele dosarului (adresa Primăriei Bixad - fila 118, fond), vizând existenţa a două biserici greco-catolice şi a două biserici romano-catolice, în localităţile Trip şi Boineşti, construite cu sprijinul ortodocşilor şi în ce măsură aceasta ar atrage incidenţa art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
În consecinţă, reţinând toate neregulile procedurale menţionate, în legătură cu desfăşurarea judecăţii (vizând cadrul procesual, temeiul juridic al cererii, soluţionarea raportului dintre norma generală şi cea specială), s-a constatat incidenţa art. 304 pct. 5 Cod (text în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi încadrate criticile formulate), astfel încât, urmare a admiterii recursului, decizia a fost casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, s-a dispus că se va ţine seama de cadrul procesual, aşa cum a fost determinat de reclamantă, cu respectarea regulii referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, precum şi a efectului pozitiv al lucrului judecat, în ce priveşte regimul juridic incident imobilului, (aşa cum rezultă din Decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
La instanța de apel, astfel învestită cu rejudecarea apelului, părţile şi-au reiterat cererile formulate în primul dosar de apel.
Astfel, apelanta Biserica Română Unită cu Roma Greco -Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare Provincia "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" Cluj Napoca a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la predarea în proprietate şi posesie a imobilului - Biserică, situat în Bixad, jud. Satu Mare înscris în C.F. Bixad.
Apelanta a criticat hotărârea instanţei de fond, care a apreciat că, întrucât în C.F. este înscris Statul Român, acesta ar avea calitate procesuală pasivă, or, susţine apelanta, în Dosarul anterior nr. 1121/83/2000, a chemat în judecată ca pârât pe Statul Român, inclusiv pentru înscrierea în cartea funciară, dar instanţa supremă prin Decizia nr. 1265/2000, a obligat reclamanta, cu putere de lucru judecat, să se îndrepte împotriva Mănăstirii Ortodoxe, conform art. 3 din Decret Lege nr. 126/1990.
În ceea ce priveşte enoriaşii lăcaşului, instanţa de fond a reţinut că viciile deposedării au fost acoperite de enoriaşii ortodocşi şi, în atare situaţie, sancţiunea aplicată de legiuitor prin Decretul Lege nr. 9/1989 a fost înlăturată, instanţa ignorând practica constantă a instanţelor şi jurisprudenţa C.E.D.O., invocând o hotărâre naţională izolată.
Or, a susţinut apelanta, în cele două culturi, mănăstirile nu au enoriaşi, acesta fiind şi motivul pentru care, la desfiinţarea cultului greco-catolic în 1948, Mănăstirea Catolică Bixad a fost desfiinţată, şi nu transformată în mănăstire ortodoxă, care s-a înfiinţat abia în 1991, iar bunurile fostei mănăstiri nu au trecut la vreo mănăstire ortodoxă, ci în proprietatea Statului Român.
Cu privire la evidenţele din anul 2011, care indică numărul credincioşilor ortodocşi, reprezintă instituirea retroactiv, cu 60 de ani, a unui drept de proprietate, aceste persoane s-au împroprietărit la o dată la care cei mai mulţi nici nu se născuseră.
S-a arătat, de asemenea, că România, abia în urma deciziei din 2004, pronunţată în Dosar nr. 48107/1999, de C.E.D.O., a Rapoartelor de ţară ale Comisiei Europene şi a Rapoartelor Internaţionale asupra Libertăţilor Religioase a Departamentului de Stat al SUA, a adoptat, în anul 2005 - Legea nr. 182/2005 de modificare a art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 pentru revendicarea şi retrocedarea bunurilor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948. Dar accesul la instanţă trebuie să fie unul efectiv, astfel cum a stabilit C.E.D.O., în cauza Lungoci contra României, iar apelanta tocmai acest lucru invocă - încălcarea art. 9, 14, 46 şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, de către art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, ce permite doar accesul formal la instanţă, pentru ca acţiunea să fie respinsă, câtă vreme cultul este minoritar.
Intimata-pârâtă Mănăstirea Ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, prin întâmpinarea formulată la 19 martie 2012, a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei, cu cheltuieli de judecată, invocând faptul că apelanta reclamantă nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, iar mănăstirea pârâtei nu deţine dreptul de proprietate al bisericii.
Prin Decizia civilă nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost admis apelul civil declarat de apelanta reclamantă Biserica Română Unită Cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare Provincia „Sfinţii Apostoli Petru Şi Pavel" România, în contradictoriu cu intimata pârâtă Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Bixad, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că:
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare Provincia “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Cluj Napoca - România, în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru Şi Pavel” Bixad şi, în consecinţă:
A fost obligată pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Bixad să predea în deplină posesie şi folosinţă reclamantei Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică, prin Ordinul Sfântului Vasile cel Mare Provincia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” România, imobilul înscris în C.F. Bixad, fost C.F. Bixad.
Pentru a pronunța această soluție, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu - biserică - a fost înscris în C.F. Bixad, ca proprietar fiind Ordinul Greco Catolic Sfântul Vasile cel Mare din Bixad, sub B 1, din foaia B, privind proprietatea, transnotat ulterior în C.F. Bixad.
Prin Decretul nr. 358/1948, statul comunist a hotărât desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma - Greco Catolică şi trecerea tuturor bunurilor mobile şi imobile în proprietatea Statului Român.
Acesta nu s-a intabulat însă în cartea funciară decât în anul 1975, în baza unei adrese a Consiliului Popular al Judeţului Satu Mare, în C.F., intabularea reclamantei din C.F. Bixad, nefiind radiată.
Prin Decretul Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma - Greco Catolică este recunoscută oficial prin abrogarea Decretului nr. 358/1948.
Ulterior, se emite Decretul Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, în care, la art. 2, se stipulează că: „bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate, în prezent, în proprietatea statului, cu excepţia moşiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, iar pentru identificarea şi predarea acestor bunuri se instituie o comisie mixtă, compusă din reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Greco-Catolice, prin hotărâre de guvern”.
Cum aceasta nu s-a instituit, reclamanta a uzat de acţiune în contencios pentru obligarea Guvernului în sensul articolului sus menţionat, respinsă, în final, cu motivarea că nu este de competenţa Guvernului, ci a comisiei mixte (pe care, conform legii, trebuie să o numească tot Guvernul - art. 2).
Decretul Lege nr. 126/1990 a statuat, la art. 3 (forma iniţială), că situaţia lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma - Greco Catolică şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii celor două culte, care trebuie să ţină seama de dorinţa credincioşilor de aici.
Art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a fost completat prin O.G. nr. 64 din 13 august 2004, care a adăugat al doilea aliniat: „ în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzut la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”.
Ulterior, Legea nr. 182 din 13 iunie 2005, de aprobare a O.G. nr. 64/2004, a modificat al doilea aliniat al art. 3 şi a adăugat altele două, în care se stipulează că partea interesată va convoca, prin scrisoare recomandată, cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi dovezile pe care se sprijină, iar data nu se va fixa decât după 30 de zile de la primirea actelor, iar, în caz că, la termenul fixat, comisia (constituită din câte trei reprezentanţi) nu se întruneşte sau nu se ajunge la rezultat, ori nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, acţiunea fiind în competenţa tribunalului, cu scutire de taxă de timbru.
Instanţa de recurs, în casarea cu trimitere, a reţinut că se va ţine seama de cadrul procesual - Statul nu este parte în prezentul litigiu, fiind chemat în judecată prin acţiunea reconvenţională a pârâtei, acţiune disjunsă din prezentul dosar, astfel că instanţa, în rejudecarea apelului, a ţinut seama de aceste aspecte, statul neavând calitate procesuală pasivă, din eroare, fiind citat la primul termen de judecată, deoarece a fost inserat greşit în conceptul de citare.
În ceea ce priveşte îndrumările referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, ţinând cont de Decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intrată în putere de lucru judecat, sunt de relevat următoarele aspecte:
Conform art. 21 din Constituţia României, accesul este liber la justiţie, orice persoană putându-se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, fără să poată fi îngrădit prin lege exercitarea acestui drept, părţile având dreptul la un proces echitabil, iar jurisdicţiile administrative sunt facultative şi gratuite.
În ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei naţionale, art. 20 din Constituţie acordă prioritate aplicării legislaţiei comunitare.
Aceleaşi dispoziţii sunt statuate şi în art. 148 - Integrarea Europeană, unde se stipulează, printre altele, la alin. (2), că prevederile tratatelor constitutive ale U.E. şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, iar Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul de aderare şi din prevederile alin. (2).
În acest sens, C.E.D.O. a condamnat România în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta împotriva României, hotărând că, prin art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a fost încălcat art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei de către o instanţă care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
Art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de convenţie trebuie asigurată fără discriminare, aici fiind inclusă şi deosebirea de religie sau orice altă situaţie, aceasta în condiţiile în care instanţele naţionale au interpretat art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 în mod contradictoriu, uneori, refuzând, alteori, acceptând să se pronunţe cu privire la litigiile deduse judecăţii în faţa lor de parohiile greco-catolice.
În respectiva hotărâre, Curtea a prezentat hotărâri în acest sens ale instanţelor, dar şi alte cauze din jurisprudenţa sa - cauza Beian c/a României, cauza Vasilescu c/a României, cauza Pellegrini c/a Italiei, cauza Artico c/a Italiei etc.
Aşadar, conform Constituţiei României, prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa acesteia sunt obligatorii pentru Statul Român, având prioritate în raport cu legile naţionale, iar instanţele trebuie să ţină seama de acestea.
Pe de altă parte, în cazul de faţă, astfel cum rezultă din probele administrate, apelanta a demarat şi procedura prevăzută de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, a încercat concilierea cu pârâta, dar fără rezultat. Astfel, în data de 29 decembrie 2010, ora 12.00, reclamanta a invitat pârâta pentru constituirea comisiei şi soluţionarea pe cale amiabilă a situaţiei, fiind numiţi din partea sa 3 membri preoţi călugări, (astfel cum prevede art. 3 modificat), dar pârâta a refuzat, fără a face o contrapropunere în sensul prevăzut de respectivul text de lege.
În ceea ce priveşte criteriul enoriaşilor, pe lângă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, mai este de observat că Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române prevede, la art. 40, unităţile componente, la lit. b), fiind „mănăstire”, la secţiunea IV A, art. 74 - 83 fiind identificate înfiinţarea, desfiinţarea, transformarea, organizarea, conducerea acestora, fiind evidenţiat, la art. 74, că mănăstirea este o „comunitate de călugări sau călugăriţe”. Nicăieri în cuprinsul acestor texte nu se prevede vreo comunitate de creştini ortodocşi şi mireni, cum se prevede la „parohie”, Secţiunea I art. 43 din Statut.
Faptul că, la art. 186, se stipulează la modul generic că fiecare mănăstire are dreptul la un cimitir pentru îngroparea credincioşilor decedaţi, care este proprietatea sa, fiind bunuri sacre destinate, exclusiv şi direct, cultului, se raportează la prevederile art. 74, în opinia instanţei, mai ales că este vorba de „credincioşi” în general, nu credincioşi ortodocşi.
De altfel, este de observat că, în ceea ce prevede art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, la aliniatul 1, se stipulează ca, doar în faza necontencioasă, acea comisie mixtă să ţină seama de dorinţa credincioşilor, această obligaţie nemaifiind prevăzută pentru procedura pe dreptul comun, astfel cum a fost completat şi modificat art. 3 prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005. Este şi firesc, pentru că o instanţă judecătorească nu poate fi condiţionată în acest fel.
Cu privire la ultimul aspect reliefat în rejudecare, în lipsa probaţiunii din partea pârâtei, apelanta a depus la dosar două adrese, respectiv nr. 4 /23 august 2013, emisă de Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică - Parohia Boineşti, respectiv nr. 14 din 14 august 2013, emisă de Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică - Parohia Trip 0 Bixad, prin care se precizează că nu s-a primit niciun ajutor financiar sau de altă natură - donaţie sau compensare la edificarea bisericii (fila 57-58 dosar), aspecte necontestate, astfel că nu suntem în prezenţa dispoziţiilor art. 4 din Decretul Lege nr. 126/1990, cu atât mai mult cu cât, conform scriptului de la fila 59, în Bixad, există o Parohie Ortodoxă Naşterea Maicii Domnului Bixad şi o Parohie Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, în comuna Bixad, satul Trip, o Parohie Ortodoxă Boineşti, sat Boineşti, comuna Bixad.
În ceea ce priveşte imobilele care au constituit proprietatea reclamantei şi au fost preluate abuziv, altele decât acest locaş de cult, acestea au fost retrocedate proprietarului de drept, prin hotărâre a guvernului sau hotărâri judecătoreşti aflate la dosarul cauzei, fiind anulat în acest fel şi titlul de proprietate al pârâtei, emis în baza Legii nr. 18/1991.
În privinţa lăcaşelor de cult, nu s-a reglementat situaţia acestora printr-o lege specială, la peste 20 de ani de la revoluţie, ultima Lege în domeniul retrocedării nr. 165/2013 - ocolind şi această problemă delicată, deşi, la cap. II, are inserat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, în perioada regimului comunist.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România - republicată, în urma modificărilor aduse de O.U.G. nr. 209/2005, Legea nr. 263/2006, O.U.G. nr. 35/2009, O.U.G. nr. 96/2012, Legea nr. 165/2013, are în vedere, conform art. 1, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate abuziv, cu sau fără titlu, dar şi aici „ altele decât lăcaşele de cult” şi care conform art. 2 vor face obiectul unei legi speciale, care însă nu a mai venit.
În aceste condiţii, din perspectiva art. 480 C. civ., care prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut în limitele legii, acţiunea reclamantei este întemeiată.
Aşadar, pe dreptul comun, suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare formulată de fostul proprietar, a cărui proprietate a fost preluată abuziv de regimul comunist, împotriva pârâtei, care nu justifică nici un titlu asupra imobilului - lăcaş de cult - pe care îl posedă, prin probaţiunea administrată în cauză, reclamanta făcând dovada, în opinia instanţei de apel, a dreptului său de proprietate.
Astfel, conform situaţiei de C.F. Bixad, proprietar tabular sub B1 este reclamanta, din anul 1926, intabularea nefiind radiată din cartea funciară, iar, în aceste condiţii, este cert că titlul său îi conferă dreptul la acţiunea prevăzută de art. 480 C. civ., pentru a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate, iar pârâta nu justifică niciun titlu valabil cu privire la imobilul de faţă, acesta intrând în patrimoniul său, chiar cu încălcarea prevederilor legii de sorginte comunistă, Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Mănăstirea Ordotoxă Română Sfinţii Apostoli Petru şi P.B. , solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, admiterea recursului, desfiinţarea în tot a deciziei apelate, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii; cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat următoarele:
1. Pronunţarea deciziei recurate s-a făcut în lipsă de procedură cu recurenţii şi cu încălcarea dreptului său la apărare. Astfel, la termenul de judecată din data de 03 septembrie 2013, s-a depus cerere de recuzare, la următorul termen - 22 octombrie 2013, s-a respins cererea de ajutor public judiciar, aferentă cererii de recuzare, iar, în data de 03 decembrie 2013, cauza a rămas în pronunţare, ceea ce este absolut inadmisibil, întrucât:
a. Respingerea cererii de ajutor public judiciar era obligatoriu a fi comunicată, pentru a da posibilitatea exercitării dreptului la formularea cererii de reexaminare, în termen de 5 zile de la comunicare, or, o astfel de încheiere nu a fost comunicată.
b. Nicăieri nu apare soluţionată cererea de recuzare pe portalul instanţelor între termenul din 22 aprilie 2013 şi termenul la care instanţa a rămas în pronunţare.
c. Nu a fost citată pentru termenul din 03 decembrie 2013, instanţa fiind obligată în acest sens, din cauza suspendării procesului, aspecte care duc la casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare.
2. Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile de rejudecare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
a. Proprietarul tabular al terenului şi imobilului în litigiu este Statul Român, care nu este chemat ca parte în acest dosar.
In acest context, nu sunt aplicabile prevederile Decretului -Lege nr. 126/1990, deoarece nu s-a respectat procedura prealabilă a art. 3 şi nici modificările acestuia, conform O.G. nr. 64/2004. Astfel, acţiunea este inadmisibilă, prin prisma faptului că, atunci când exista lege specială, cazul în speţă, nu poate fi introdusă o acţiune pe drept comun. Aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legea specială este temeiul de drept, în raport cu dreptul comun, fără a se încălca principiul liberului acces la justiţie sau a echitabilităţii procesului.
Numărul credincioşilor şi ctitorii Mănăstirii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bixad au o importanţă hotărâtoare, pentru că mănăstirea serveşte un întreg cult, în speţă cel ortodox, absolut majoritar prin preoţii, slujitorii în aşezământul monahal, din această perspectivă, având importanţă faptul că mănăstirea are călugări ortodocşi si serveşte creştinilor ortodocşi, covârşitor numeric, iar această unitate de cult a fost recunoscută ca proprietară, în mod paşnic şi netulburat, împlinind termenul prescripţiei prin uzucapiune.
c. La baza transferului de proprietate nu poate sta decât proba indubitabilă a proprietăţii titularului acţiunii împotriva posesorului neproprietar, or, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a proprietăţii, mai mult, proprietatea aparţine unul terţ.
Întrucât, proprietatea de facto aparţine prezentei recurente, iar de iure, Statului Român, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În raport cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, completat prin O.G. nr. 64/2004, s-a invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a depus concluzii scrise, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului și a solicitat respingerea excepțiilor invocate în cauză și respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
O primă critică a deciziei recurate s-a raportat la soluționarea cauzei de către instanța de apel în absența procedurii de citare a pârâtei, ceea ce ar fi determinat, în opinia acesteia, afectarea dreptului său la apărare.
Această critică nu poate fi reținută, câtă vreme pârâta, în calitate de apelantă, a fost reprezentată la termenul de judecată din 7 mai 2013, iar, ulterior, cauza nu a fost niciodată suspendată, fiind incidente dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că: (…) partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare.
În același sens, deși se susține că era obligatorie comunicarea soluției de respingere a cererii de ajutor public judiciar aferente cererii de recuzare formulate în cauză, pentru a se putea exercita, în termenul prescris de lege, cerere de reexaminare, și că o astfel de încheiere nu i-a fost comunicată apelantei pârâte, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că această susținere nu este întemeiată, comunicarea acestei încheieri realizându-se la data de 5 noiembrie 2013, conform dovezii de comunicare existente la dosarul din apel, fila 179, care face dovada până la înscrierea în fals, potrivit art. 100 alin. (4) C. proc. civ.
Cum, împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar, nu s-a formulat cerere de reexaminare, iar taxa de timbru în cuantum de 4 lei, aferentă cererii de recuzare, nu a fost plătită, s-a aplicat sancțiunea anulării cererii, ca netimbrată, judecata fiind continuată, în aceeași compunere, fără ca garanțiile procesuale ale apelantei pârâte să fie afectate.
Analizând, însă, motivul de recurs constând în nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., acesta apare ca fondat, în virtutea următoarelor argumente:
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Rațiunea acestor dispoziții legale, care reflectă organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, este asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice. Astfel, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie să se conformeze dezlegărilor date de instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică soluționarea acelui litigiu, neconformarea față de dezlegarea dată problemei de drept de către instanța de recurs atrăgând casarea hotărârii pronunțate în asemenea condiții.
În același sens, însăși dispozițiile constituționale ale art. 128, potrivit cărora, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, reprezintă temeiul instituției controlului judiciar.
Astfel, prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dă eficiență textului constituțional menționat, întrucât, fără obligativitatea îndrumărilor date de către instanța de control judiciar judecătorilor fondului, nu s-ar putea realiza finalitatea acestui control - asigurarea soluționării legale și temeinice a cauzelor.
A accepta teza conform căreia, în rejudecare după casarea cu trimitere, în ipoteza în care instanța de recurs a dat dezlegări irevocabile unor probleme de drept, iar nu ipoteza în care nu s-a putut exercita controlul judiciar specific recursului, întrucât situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, judecătorii fondului nu ar fi obligați să se supună acestor dezlegări, ar însemna acceptarea reiterării erorilor comise prin soluția ce a fost desființată, cu consecința exercitării repetate a căilor de atac și prelungirii duratei rezonabile a procesului, din culpa autorităților, ceea ce contravine rațiunii art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, ce conține și garanția procesuală a celerității cauzei.
Aplicând aceste principii de ordin general la cauza particulară dedusă judecății, instanța de recurs reține următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a apreciat fondată critica potrivit căreia instanţa de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că, în materia lăcaşurilor de cult, nu ar exista o reglementare specială, stabilindu-se că o asemenea statuare a ignorat faptul că, în privinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, date fiind specificul şi regimul juridic deosebit, (bunuri sacre, respectiv, ecleziastice, care servesc exercitării cultului), există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri.
În acest sens, instanța de recurs a indicat ea însăși cadrul normativ special, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 şi, respectiv, Legea nr. 182/2005.
S-a apreciat, de asemenea, ca fiind eronat considerentul instanţei de apel, conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă şi pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptăţită la o acţiune în revendicare de drept comun.
Mai mult, instanța de recurs a reținut că regimul juridic al imobilului în litigiu a fost statuat irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, prin care s-a stabilit că acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, și că instanţa de apel a ignorat conţinutul acestui articol, precum şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
În acest context, trebuie observat că instanța de recurs anterioară a tranșat în mod neechivoc asupra unor aspecte esențiale de legalitate, care nu puteau fi ignorate sau disprețuite în reluarea judecății în apel, fără a se încălca dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deja evocate.
În consecință, reiterând, în considerentele Deciziei civile nr. nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, ce face obiectul prezentului recurs, faptul că nu există o lege specială care să reglementeze situația lăcașurilor de cult și statuând că, „pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ., care prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut în limitele legii, acţiunea reclamantei este întemeiată”, instanța de apel a ignorat statuările dispuse prin două decizii anterioare pronunțate de instanțe de recurs în legătură cu imobilul în litigiu, încălcând forța obligatorie și prezumția de validitate atașate acestor hotărâri irevocabile.
Chiar cercetând obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, se poate observa că reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco - Catolică, prin Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, Provincia Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel Cluj - Napoca a învestit instanţa de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaş de cult, tinzând la recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea posesiei, ca stare de fapt, în temeiul actului normative special, iar nu în temeiul art. 480 C. civ., reținut eronat de instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.
În acest sens, prin Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile în starea lor actuală, cu excepţia moşiilor şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” (art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990).
Cum acest act normativ reprezintă o reglementare cu caracter special, care derogă de la general, instanţa, fiind învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, nu putea efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun. În plus, chiar și în ipoteza promovării unei acțiuni în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existenţa unui „bun”, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europană a Drepturilor Omului, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar inițiat, instanța de apel necercetând, în cadrul acțiunii deduse judecății, transformată nelegal într-o acțiune în revendicare de drept comun, acest aspect esential al existenței unui bun în patrimonial reclamantei, în sensul autonom, conventional, dedus din interpretarea jurisprudențială a instanței de contencios european a drepturilor omului.
În consecință, în rejudecare, instanța de apel va trebui să se conformeze statuărilor dispuse prin Deciziile nr. 1265 din 4 martie 2010 și nr. 7572 din 12 decembrie 2012 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și că, în ipoteza existenței unui concurs între norma generală şi cea specială, principiul după care se tranșează acest raport este întotdeauna în favoarea celei din urmă (specialia generalibus derogant).
În același sens, se va ține seama de faptul, anterior tranșat jurisdicțional, că chiar dacă, în procedura prealabilă a concilierii, nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretenţiilor reclamantei, acesta nu este un argument suficient pentru părăsirea cadrului normativ special și pentru a se apela la calea acţiunii în revendicare de drept comun, întrucât temeiul juridic al cererii reclamantei este reprezentat de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005.
Astfel, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie acordată de art. 6 al Convenției, instanţa de judecată a fost chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar, în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
În același sens, se vor lua în considerare statuările instanței supreme privind faptul că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, nu a renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate, iar, în anexa la H.G. nr. 466/1992, nu apare menţionat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către Biserica Română Unită cu Roma, ci alte două imobile, situate în localitate, având destinaţia de preventoriu pentru copii handicapaţi şi spaţiu pentru internaţi în preventoriu, imobile retrocedate, conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova.
În ceea ce privește interpretarea și aplicarea articolului 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, se poate observa, de asemenea, că staturile instanței de apel, conform cărora obligația de a ține seama de dorința credincioșilor revine numai comisiei mixte, în procedura concilieri, iar nu instanțelor de judecată, în procedura de drept comun, contravin statuărilor dispuse de instanța de recurs, conform cărora, în interpretarea acestui criteriu legal, ceea ce interesează, în litigiul dedus judecății, întemeiat pe norma specială, este dorinţa credincioşilor, iar nu a enoriaşilor (persoanele care, practicând un cult, ţin de o anumită parohie), cu consecința neverificării susținerii recurentei-pârâte, potrivit căreia „pe raza administrativ-teritorială limitrofă mănăstirii şi comunei Bixad sunt în evidenţă 7.245 credincioşi ortodocşi şi 325 credincioşi greco-catolici", aspect de fapt a cărui stabilire incumbă instanței de trimitere.
Cum motivul de recurs privind încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. este fondat, acesta determinând per se casarea deciziei recurate, la reluarea judecăţii, se va ţine seama și de celelalte apărări susținute de recurenta pârâtă în prezentul recurs privind admisibilitatea și prematuritatea acțiunii deduse judecății, excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu ale reclamantei, şi excepţia lipsei de interes în promovarea prezentei acţiuni, invocate de către recurentă, prin precizările depuse la data de 04 noiembrie 2014, și se va analiza problema prescripției achizitive, invocată pe cale de excepție, în prezentul recurs.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română Sfinţii Apostoli Petru şi P.B. împotriva Deciziei nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă; va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română Sfinţii Apostoli Petru şi P.B. împotriva Deciziei nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3016/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3020/2014. Civil → |
|---|
