ICCJ. Decizia nr. 3026/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3026/2014

Dosar nr. 1792/1/2014

Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 19 august 2008, reclamanta Ţ.R., a solicitat instanţei - în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.E.F. şi R.A.A.P.P.S. - să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 15.000 mp situat în Bucureşti, sector 1 pe care îl ocupă în mod abuziv şi să-şi ridice construcţiile edificate pe proprietatea sa, iar în caz de refuz să fie împuternicită să le ridice pe cheltuiala pârâţilor, aceştia fiind constructori de rea credinţă. Reclamanta a mai arătat că înţelege să despăgubească pârâţii cu contravaloarea construcţiei, în situaţia în care se va dovedi că aceştia sunt constructori de buna credinţă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1019 din 3 mai 2012, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta T.R. şi în consecinţă a obligat pârâta R.A.A.P.P.S., să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul teren situat în București, sector 1, în suprafață de 11.793 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauză.

A respins cererea vizând obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul situat în București, sector 1, ca nefondată.

A obligat pârâta R.A.A.P.P.S. de a ridica construcțiile aflate pe imobilul teren situat în București, sector 1, în suprafață de 11.793 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul P.G.C., în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, în caz contrar abilitând reclamanta a ridica construcțiile pe cheltuiala pârâtei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 15.000 mp situată în București, sector 1, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu numita D.C. şi autentificat din 08 octombrie 1992, contract transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 11834/1992.

Din conținutul acestui contract, a reieşit că terenul a făcut obiectul restituirii către autorii vânzătoarei în temeiul legii fondului funciar.

Prin H.G. României nr. 854 din 28 septembrie 2000, pârâta R.A.A.P.P.S. a primit în administrare serele şi terenul aferent acestora situate în strada Ț., în suprafață de 11.793 mp, numărul poștal dobândit ulterior fiind 5, pe strada Ț., așa cum rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului București din 14 din 07 august 2001, teren intabulat pe acest număr conform Încheierii de C.F. emisă de Judecătoria sector 1 în Dosar nr. 3552 din 09 martie 2002.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S., tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, din concluziile raportului de expertiză rezultând că pârâta este administrator al imobilului din sector 1.

A constatat că pentru imobilul situat în, sector 1, pârâtul Statul Român nu a putut prezenta un titlu de proprietate, astfel că devin aplicabile dispoziţiile care reglementează situaţia în care numai una din părți prezintă titlu, respectiv reclamanta, astfel că aceasta este îndreptățită a se bucura de prerogativele proprietății în temeiul art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege.

Cu privire la imobilul teren situat în București, sector 1, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui titlu de proprietate, astfel că acțiunea în revendicare a acestui imobil a fost respinsă ca nefondată.

Cât priveşte construcțiile cu destinația de sere, identificate prin raportul de expertiză, din conținutul acestui raport s-a reţinut că pârâta R.A.A.P.P.S. nu a făcut dovada edificării acestora în temeiul unei autorizații de construire, fiind ca atare un constructor de rea credință cu consecința obligării sale în temeiul art. 494 C. civ. potrivit cu care, dacă construcțiile au fost edificate de o altă persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul a le păstra pentru sine sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâţii Statul român prin M.F.P. şi R.A.A.P.P.S., a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 146/A din 22 aprilie 2013, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, într-un litigiu anterior, iniţiat de aceeaşi reclamantă (care - în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. - a solicitat ca pârâta să fie obligată, urmare comparării titlurilor, să-i lase în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 15.000 mp situat în Bucureşti) s-a reţinut cu putere de lucru judecat că Ţ.R., nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiţie obligatorie în exercitarea acţiunii în revendicare.

Astfel, prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că D.N., persoana de la care reclamanta a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate, a înstrăinat terenul în discuţie către Banca Românească, în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945.

Ca atare, actul invocat de reclamantă ca titlu, a fost încheiat cu un neproprietar.

Cât priveşte critica referitoare la incidenţa în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, aceasta nu a fost reţinută, faţă de susţinerile reclamantei în sensul că, în dosarul anterior, s-a solicitat compararea titlurilor avându-se în vedere terenul aflat în posesia pârâtei din str. Ţ. şi nu terenul pârâtei din str. Ţ., cum s-a solicitat în prezentul dosar. Astfel, această împrejurare împiedică reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, datorită unei diferenţe formale de obiect între cele două cauze.

Totuşi, Curtea a constatat că, în ambele cauze, titlul invocat de reclamantă pentru revendicarea terenului de 15.000 mp este contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu numita D.C. şi autentificat din 08 octombrie 1992. Vânzătoarea D.C. a dobândit terenul prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare din 1992 transcris de la D.D. care îl dobândise prin moştenire de la D.N.

Împotriva acestei decizii au declarant recurs, în termen legal, reclamanta invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat următoarele:

Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, deşi instanţa a înlăturat corect excepţia autorităţii lucrului judecat, a reţinut totuşi că prin hotărâri anterioare, date într-o altă cauză, s-a statuat irevocabil asupra faptului că reclamanta nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, raţionament absolut contradictoriu.

De asemenea, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind indicate motivele de fapt şi de drept care au format convingerile instanţei.

Astfel, probele nu au fost analizate în „contradictorialitatea lor” şi nu există o concordanţă între motivare şi probele administrate, putându-se vorbi de o lipsă a motivării, pe fond.

În dezvoltarea acestei critici, s-a făcut trimitere la anumite probe administrate în cauză care, în opinia sa, fac cu prisosinţă dovada că a dobândit imobilul printr-un act valabil şi ca atare, este îndreptăţită să se bucure de prerogativele proprietăţii, conform art. 480 C. civ.

Decizia din apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, cu încălcarea normelor de drept substanţial şi procesual, încălcare ce îmbracă mai multe aspecte, cu referire atât la soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat cât şi pe fondul acţiunii în revendicare, la modalitatea de comparare a titlurilor.

Dezvoltând critica, recurenta a pus în discuţie respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat, pentru ca mai apoi, în considerente, instanţa să reţină - greşit, în opinia sa - puterea de lucru judecat a hotărârii date în litigiu anterior.

Or, nu este îndeplinită cerinţa legală a triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, cerută de art. 1201 C. civ. de la 1864, pentru a putea fi admisă excepţia „autorităţii lucrului judecat” aşa cum, în mod corect, a apreciat tribunalul.

Compararea titlurilor s-a făcut de asemenea cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care Statul român nu a putut prezenta un titlu de proprietate nici cu privire la teren şi nici cu privire la construcţiile edificate pe acesta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 425 din 11 februarie 2014 a respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut, cu privire la critica vizând pretinsa confuzie între puterea lucrului judecat şi autoritatea de lucru judecat, aceste noţiuni care nu pot fi apreciate ca sinonime.

Astfel, aşa cum în mod constant s-a reţinut, atât în doctrină, cât şi în practica instanţelor judecătoreşti, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea, ce determină ca un nou litigiu între aceleași părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, să nu mai fie posibil.

Ca atare, puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepţiei „autorităţii lucrului judecat” doar atunci când cel de-al doilea proces se desfăşoară între aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi este întemeiat pe aceeaşi cauză.

Aceste elemente ale autorităţii lucrului judecat, care-i determină şi efectele, rezultă din dispoziţiile art. 1201 C. civ. de la 1864, text ce se referă expres la tripla identitate: eadem conditio personarum, eadem res şi eadem causa.

Pe de altă parte, conceptul mai larg al puterii lucrului judecat, semnifică şi faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).

Ca atare, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat (atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii) sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această din urmă situaţie nefiind necesară îndeplinirea triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză.

În speţă, este adevărat că nu este îndeplinită tripla identitate - prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1864 - de părţi, obiect şi cauză, pentru a se pune în discuţie autoritatea de lucru judecat, soluţia dată de instanţa de apel nefiind de altfel pronunţată în baza acestei excepţii.

Ceea ce a aplicat însă instanţa de control judiciar în cauza dedusă judecăţii, este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea hotărârii irevocabile pronunţate în litigiu anterior.

Astfel, prin Decizia nr. 7360 din 8 iulie 2009, (dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 811 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) s-a respins irevocabil acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, formulată de reclamanta Ţ.R., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S. având ca obiect terenul în suprafaţă de 15.000 mp din Bucureşti, sector 1.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa supremă a reținut că acţiunea în revendicare nu se poate întemeia, direct şi nemijlocit, decât pe existenţa dreptului de proprietate, drept care însă nu a fost dovedit în cauză.

Astfel, s-a reţinut că persoana de la care reclamanta a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate, D.N., a înstrăinat terenul către Banca Românească, în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945.

Ca atare, atât prima subdobânditoare, D.C., cât şi reclamanta, în calitate de a doua subdobânditoare, au încheiat actele exhibate ca titlu, cu un neproprietar.

În consecinţă, în litigiul anterior, instanţa supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiţie obligatorie în exercitarea acţiunii în revendicare.

Or, decizia atacată, în mod corect reţine puterea de lucru judecat a acestei hotărâri şi împrejurarea că, printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluţie contrară sub aspectul chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat.

Aşa fiind, soluţia cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

Cum, excepţia - de fond - a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepţii peremptorii şi dirimante, de natură a paraliza acţiunea reclamantului, instanţa admiţând-o, nu se mai poate pronunţa cu privire la niciun alt aspect al pricinii.

Ca atare, instanţa a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii, exclusiv în temeiul acestei excepţii absolute, de ordine publică, neputându-se reţine nici temeiul prevăzut de teza I a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină.

Împotriva deciziei prin care s-a soluţionat recursul, reclamanta a formulat contestaţie în anulare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs nu a răspuns criticilor de recurs referitoare la existenţa dreptului de proprietate prin prisma instituţiei aparenţei în drept.

În dezvoltarea acestui motiv a apreciat că invocarea în cauză a efectelor puterii de lucru judecat în raport cu respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat este nelegală şi netemeinică.

A susţinut că există Hotărârea irevocabilă nr. 6042 din 03 noiembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care s-a reţinut dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 15.000 mp dobândit prin contractual de vânzare cumpărare din 08 octombrie 1992 autentificat de fostul notariat de Stat al sectorului 1, Bucureşti şi încheiat cu D.C. Prin urmare, arată că există o contradicţie între reţinerile aceleiaşi instanţe, care prin Decizia nr. 7360 din 08 iulie 2009 a reţinut că reclamanta nu a justificat dreptul de proprietate pentru bunul revendicat, apreciind astfel că există două decizii contradictorii.

Pe de altă parte, ignorarea celor constatate prin Decizia nr. 6042 din 03 noiembrie 2004 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încalcă Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 pronunţată de Curtea Constituţională, decizie în care a fost validat principiul aparenţei în drep, consacrarea unei astfel de soluţii legislative fiind impusă legiuitorului şi de împrejurarea că în materia regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, eroarea comună cu privire la cocnrodanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ de la acel moment, care confirma, cu forţa unei prezunţii juris et jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.Prin urmare, apreciază ca de netăgăguit valabilitatea actului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanta Ţ.R. şi D.C.

În continuare, critică decizia din recurs din perspectia în care a fost ignorată existenţa Deciziei nr. 177 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti la 20 februarie 1992 şi a adeverinţei, înscrisuri care confirmau că imobilul în litigiu a fost restituit autorilor vânzătorului, D.N., în temeiul Legii nr. 18/1991. Prin urmare, apreciază că netemeinicia Deciziei civile nr. 7360 din 08 iulie 2008 cât şi a Deciziei nr. 425 din 11 februarie 2014 din punct de vedere al neaplicării principiului aparenţei în drept.

Instanţa de recurs a pronunţat decizia fără a menţiona care sunt motivele pe care se întemeiază, limitându-se la invocarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 7360 din 08 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a reitera motivele dezvoltate în cadrul acesteia, fără luarea în cosiderare a probatoriului administrat în cauză.

La termenul din data de 05 noiembrie 2014, instanţa de judecată a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii cererii de sesizare a C.J.U.E. formulate de reclamanta Ţ.R. în temeiul dispoziţiilor art. 267 alin. (3) din T.F.U.E. cu privire la următoarele chestiuni:

Prima întrebare preliminară priveşte principiile de drept comunitar aplicabile resortisanţilor Statelor Membre, respectiv dacă principiul accesului liber la justiţie prevăzut de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene poate fi îngrădit prin opunerea ficţiunii juridice puterea de lucru judecat, în condiţiile în care acest principiu nu este reglementat în mod expres în legislaţia internă, iar Curtea Euroepană de Justiţie nu acordă valoare absolută acestui principiu, cu atât mai mult cu cât acest principiu încalcă în mod fragrant drepturile reglementate de T.F.U.E.

A doua chestiune priveşte obligativitatea pentru instanţele naţionale în aplicarea ficţiunii juridice a puterii de lucru judecat, chiar dacă prin aplicarea acesteia se încalcă drepturile garantate de art. 17 şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a C.J.U.E. pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din T.F.U.E. (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), C.J.U.E. este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea tratatelor şi validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza C.J.U.E., dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Prin urmare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 T.C.E.) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare incidentă cauzei.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din T.F.U.E. trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre. Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

Analizând cererea formulată de contestatoare, Înalta Curte constată că prin maniera de formulare a solicitării, contestatoarea tinde, în realitate, să obţină o „decizie de îndrumare” în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea C.J.U.E., ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţei sale. Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a C.J.U.E. se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare. Din conţinutul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta Ţ.R. a formulat o acţiune în revendicare cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 1, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 şi 494 C. civ.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată şi din dezbaterile asupra fondului cauzei, nu reiese a fi aplicabile vreuna dintre normele comunitare a căror interpretare să necesite intervenţia C.J.U.E. în sensul mai sus precizat, obligativitatea sesizării C.J.U.E. în vederea pronunţării asupra unei întrebări preliminare impunându-se atunci când instanţa naţională consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Prin urmare, se reţine că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din T.F.U.E. privind sesizarea cu întrebările prelimare.

Totodată, din analiza actelor şi lucrările dosarului din această perspectivă, Înlta Curte reţine că, de fapt, cererea formulată de contestatoare nu este o veritabilă cerere de sesizare a C.J.U.E., petenta urmărind soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), apreciind că un astfel de demers este în măsură să îi confere o altă interpretare excepţiei puterii de lucru judecat opus de instanţă în soluţionarea prezentei cauze.

În acelaşi sens este şi jurispudenţa C.J.U.E. care a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar, nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse (cauza Cilfit şi Lanificio di Gavardo S.p.a. împotriva Ministerului Sănătăţii).

Tot jurisprudenţa C.J.C.E. a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

În consecinţă, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă, cererea de sesizare a C.J.U.E., formulată de reclamanta Ţ.R.

În ceea ce priveşte contestaţia în anulare, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Contestatoarea invocă omisiunea instanţei de recurs de a răspunde criticilor referitoare la existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din prisma instituţiei aparenţei în drept.

Analizând dacă această critică constituie o omisiune în accepţiunea art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reţine, din interpretarea ipotezei legale menţionate, că necercetarea motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, greşeli, şi nu una deliberată.

Astfel, în cazul în care instanţa de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat şi a arătat, motivându-şi soluţia, de ce nu pot fi analizate şi celelalte, neanalizarea tuturor motivelor de recurs invocate de contestatoare nu se datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţă, ci are un caracter deliberat, astfel că motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la un recurs.

Or, în speţa de faţă, prin decizia a cărui anulare s-a reţinut faptul că „(…), în litigiul anterior, instanţa supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiţie obligatorie în exercitarea acţiunii în revendicare. Or, decizia atacată, în mod corect reţine puterea de lucru judecat a acestei hotărâri şi împrejurarea că, printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluţie contrară sub aspectul chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat.

Aşa fiind, soluţia cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

Rezultă deci, că necercetarea criticii contestatoarei din recurs nu a avut un caracter deliberat, nefiind datorat unei greşeli a instanţei, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Mai mult, chiar dacă s-ar reţine, ipotetic, că instanţa de recurs ar fi omis să cerceteze criticile de nelegalitate din perspectiva aparenţei în drept, această greşeală nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la teroria aparenţei în drept, iar nu una materială, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Greşeala pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei.

În acest context, argumentele invocate de contestatoare referitoare la netemeinicia deciziei contestate din perspectiva neanalizării întregului material probator existent la dosarul cauzei reprezentat de Decizia nr. 177 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti la 20 februarie 1992 şi a adeverinţei care probau că imobilul în litigiu a fost restitit autorilor vânzătorului în temeiul Legii nr. 18/1991, nu vădesc omisiunea instanţei de recurs în cercetarea unui motiv de modificare sau de casare, în sensul textului de lege invocat de contestatoare, dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. vizând omisiunea, iar nu neanalizarea unor apărări, a unor argumente ale contestatoarei în susţinerea motivelor de recurs formulate.

Prin urmare, art. 318 C. proc. civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanţei care a pronunţat hotărârea să i se solicite, ca instanţă de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi.

Prin urmare, în raport de considerentele mai sus arătate, contestatoarea este lipsită de orice temei legal pentru a invoca incidenţa motivului contestaţiei în anulare evocat.

Natura acestei căi extraordinare de atac, aceea de retractare, şi nu de reformare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu permite cenzura legalităţii deciziei atacate, în sensul celor dorite de contestatoare.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea privind sesizarea C.J.U.E. formulată de contestatoarea Ţ.R.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Ţ.R. împotriva Deciziei nr. 425 din 11 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3025/2014. Civil. Fond funciar. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3033/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 3026/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3026/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond