ICCJ. Decizia nr. 3034/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3034/2014
Dosar nr. 159/3/1999**
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 18 aprilie 1997 sub nr. 8033/1997, reclamantul R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480 şi următoarele C. civ.
La data de 28 octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat constatarea nulităţii oricărui act de înstrăinare a imobilului în discuţie, după trecerea acestuia în proprietatea statului.
La data de 16 martie 1999 reclamantul a precizat că solicită constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat cu V.A.G.
Prin sentinţa civilă nr. 14664 din 28 septembrie 1999 Judecătoria sector 1 admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 02 noiembrie 1999 sub nr. 5208/1999.
Tribunalul a dispus, la solicitarea reclamantului, citarea în calitate de pârât şi a numitei V.S.C.E.
La data de 12 mai 2000, pârâţii V.A.G. şi V.S.C.E. au formulat cerere de chemare în garanţie a C.G.M. Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantului, la restituirea preţului plătit pentru imobilul revendicat, reactualizat, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În şedinţa publică de la data de 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, tribunalului a dispus suspendarea judecăţii, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsura fiind menţinută conform dispoziţiilor din şedinţele publice de la data de 16 ianuarie 2003 şi 19 ianuarie 2007. Cauza a fost repusă pe rol pentru verificarea menţinerii temeiurilor suspendării, la data de 20 aprilie 2008, măsura fiind menţinută, conform încheierii de şedinţă din data de 05 septembrie 2008.
La data de 12 aprilie 2010, reclamantul a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, cauza fiind repusă pe rol la data de 23 februarie 2011.
Consecinţă a decesului pârâtului V.A.G., în temeiul dispoziţiilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitului V.S. în calitate de pârât.
În şedinţa publică de la data de 23 martie 2011, reclamantul a depus o cerere precizatoare în cuprinsul căreia a învederat că, înţelege să îşi întemeieze acţiunea pe prevederile art. 480, 481, 482 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, Decizia nr. 23/2008 şi nr. 5/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 1117 din 08 iunie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea modificată, ca neîntemeiată, şi a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii V.S.C.E. şi V.S.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor din 13 noiembrie 1985, reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, deţinut de autorul acestuia conform contractului de construire a locuinţei în baza H.C.M. nr. 4015/1953. Tribunalul a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, definitivă, întregul imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului R.E.
Tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost trecut, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974, de la proprietarul R.E., în proprietatea statului, fără plată. Această decizie nu a fost comunicată reclamantului, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 14 aprilie 2000.
Tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi autorul pârâtului V.S., în calitate de cumpărător, imobilul anterior menţionat a fost vândut conform prevederilor Legii nr. 112/1995 către acesta din urmă. La data de 18 aprilie 1997, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a fost înregistrată acţiunea reclamantului R.E., având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1. Ulterior, la data de 18 august 2001, prin intermediul Biroului de executori judecătoreşti E. şi P., reclamantul a formulat notificarea înregistrată sub nr. 3184 şi adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, împreună cu dependinţe şi teren aferent, această notificare nefiind soluţionată.
Tribunalul a reţinut că vânzarea cumpărarea a fost perfectată la data de 23 septembrie 1996, cu mult anterior formulării acţiunii în revendicare ce a fost înregistrată pe rolul instanţei abia la data de 18 aprilie 1997, iar reclamantul nu a făcut nicio dovadă a faptului că ar fi notificat vânzătorului şi chiriaşului cumpărător intenţia sa de a redobândi imobilul în litigiu. Din probatoriul administrat rezultă că reclamantul nu a formulat vreo cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici nu a formulat o acţiune în revendicare anterior datei de 18 aprilie 1994. În acest sens sunt recunoaşterile reclamantului la interogatoriu, răspunsul la întrebările nr. 1 şi 2. În consecinţă, reţinând că prin probele administrate reclamantul nu a răsturnat prezumţia bunei credinţe instituită de dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., tribunalul a constatat astfel incidenţa prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicat şi a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, tribunalul a apreciat că, întrucât reclamantul a întemeiat cererea dedusă judecăţii pe prevederile art. 480 C. civ., solicitarea sa nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie şi având în vedere desigur şi jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu si alţii împotriva României.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care imobilul a fost preluat în mod abuziv, reclamantul a parcurs procedura prevăzută de legea specială potrivit dispoziţiilor căreia restituirea în natură nici nu ar fi fost posibilă, faţă de faptul că titlul recurentului pârât, contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost în prezent anulat.
În consecinţă, faţă de toate considerentele ce preced, tribunalul a considerat că acţiunea în revendicare nu mai poate fi primită, în condiţiile în care reclamantul nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire în condiţiile legii speciale, astfel că se impune respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1117/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat apel reclamantul R.E., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că interpretarea instanţei de fond este cu totul eronată, contrară literei şi spiritului Hotărârii C.E.D.O în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României precum şi jurisprudenţei anterioare a Curţii.
Apelantul reclamant a solicitat compararea celor două titluri de proprietate prin aplicarea normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate respectiv a art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale premisă impusă dealtfel şi prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie. În condiţiile în care ambele părţi deţin un "bun" în sensul convenţiei, soluţionarea cauzei depinde în mod esenţial de modalităţile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziţie în dreptul intern pentru obţinerea unei compensaţii efective pentru pierderea bunului său.
În raport cu acest criteriu, apelantul reclamant a arătat că pârâtul are în prezent la dispoziţie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât apelantul - reclamant pentru a obţine o despăgubire efectivă, prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 aşa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 sau prin intermediul acţiunii în evicţiune, acţiune de drept comun pentru care există o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti.
Apelantul reclamant a susţinut că nu se poate reţine că, prin admiterea acţiunii în revendicare, pârâţilor li s-ar crea un prejudiciu disproporţionat.
Apelantul a arătat că legea specială, în lipsa posibilităţii restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar, astfel cum deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu funcţionează, ceea ce înseamnă că despăgubirile sunt iluzorii astfel încât reparaţia efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce.
Apelantul reclamant a mai arătat că vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o ingerinţă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în exerciţiul dreptului de proprietate al titularului, ingerinţă care este nejustificată, chiar dacă terţii cumpărători sunt de bună credinţă.
Apelantul-reclamant deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie întrucât acest bun nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul său. Astfel, Curtea Europeană a drepturilor omului a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună credinţă a bunului altuia, chiar anterior confirmării în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. I la Convenţie (cauza Străin parag. 39 şi 59). Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (cauza Străin parag. 47).
Apelantul a arătat că, prin reglementarea art. 45 (fost art. 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu "bună credinţă" ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice încheiate. Însă, în aplicarea raţionamentului conceput de Curtea Europeană, instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, ce se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României dar şi al deciziei în interesul legii menţionate, pentru considerentele din jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin Decizia civilă nr. 900/A din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a decide astfel, Curtea a considerat că a fost soluţionat corect capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între pârâţi, în legătură cu imobilul din litigiu, în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În speţă, este de necontestat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, atâta vreme cât statul nu a plătit reclamantului nici o despăgubire pentru privarea sa de proprietate. Reclamantul nu a reuşit să răstoarne prezumţia bunei credinţe a cumpărătorilor (autorii pârâţilor persoane fizice), atâta vreme cât, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a formulat o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, o acţiune în revendicare sau vreo notificare privind intenţia sa de recuperare a imobilului.
Curtea de Apel a considerat că prin simplul fapt al constatării, în considerentele hotărârii judecătoreşti apelate, a preluării imobilului în litigiu fără titlu de către stat, reclamantul nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea obţine restituirea în natură a acestuia. Acesta nu poate obţine restituirea în natură a imobilului nici în baza legislaţiei interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a reţinut că reclamantul poate valorifica constatarea nevalabilităţii titlului statului în cadrul procedurii instituită în baza Legii nr. 10/2001, care îi conferă un drept patrimonial constând în creanţe.
Prin Decizia civilă nr. 6231 din 15 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti. În practicaua acestei decizii, s-a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive a intimatei pârâte decedate V.S.C.E. către moştenitorul acesteia, V.S., parte în proces.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că, în speţă, instanţa a fost învestită la data de 18 aprilie 1997, cu o acţiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. La data de 28 octombrie 1997, reclamantul şi-a întregit acţiunea cu un capăt de cerere în constatarea nulităţii oricărui act de înstrăinare de către stat a imobilului revendicat, obiectul acestui capăt de cerere fiind precizat la data de 16 martie 1999, ca vizând contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat de stat cu chiriaşii, în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, acţiunea dedusă judecăţii este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea la speţă a acestei legi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a arătat că Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 statuează asupra regulilor de soluţionare a acţiunilor în revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate de stat în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, ea nu este aplicabilă în cauza de faţă, care vizează o acţiune în revendicare anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a arătat că, în raport de data sesizării instanţei - 18 aprilie 1997, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este guvernată de dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., ceea ce obligă instanţa să o soluţioneze prin compararea titlurilor părţilor, după criteriile create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., sens în care curtea de apel nu a procedat.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 159/3/1999.
Prin Decizia civilă nr. 66/A din 26 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a decide astfel, Curtea a arătat că, în baza art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel urmează să analizeze dreptul reclamantului de a-şi revendica imobilul în temeiul art. 480 C. civ. Compararea titlurilor de proprietate ale unor subiecţi diferiţi asupra aceluiaşi imobil poate fi efectuată numai între titluri deopotrivă actuale şi deopotrivă valabile. În speţă nu există niciun element care să conducă la ideea relei credinţe a cumpărătorului în condiţiile în care reclamantul nu l-a notificat pe pârât asupra intenţiei de a revendica imobilul, nici nu a formulat anterior cumpărării imobilului vreo acţiune în justiţie şi nici nu a contestat titlul statului.
Curtea a considerat că, deşi buna credinţă nu duce prin ea însăşi la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, reprezintă un element de consolidare a titlului dobânditorului bunului cu bună credinţă şi de preferabilitate.
Curtea a considerat că este necesar ca, prin admiterea acţiunii în revendicare, să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al terţului dobânditor, afectându-se astfel securitatea raporturilor juridice prin încălcarea dispoziţiilor art. 1 parag. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană care are prioritate în aplicare.
Prin Decizia civilă nr. 4710 din 23 octombrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că instanţa de apel a făcut în mod formal referire la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. („hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”) pentru că, în realitate, tranşarea chestiunii litigioase, constând în disputa titlurilor de proprietate opuse de părţi, s-a realizat în aceiaşi termeni cu ai instanţei anterioare (sancţionată prin casarea hotărârii cu trimitere spre reluarea judecăţii). Astfel, deşi nu indică în mod expres decizia în interesul Legii nr. 33/2008 sau hotărârea din cauza Atanasiu împotriva României, instanţa de apel face referire şi îşi fundamentează soluţia pe reguli de principiu degajate din acestea, ignorând faptul că ele au privit situaţii litigioase create prin promovarea acţiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că instanţa de apel a făcut analiza noţiunii de bun după criteriile rezultate din hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu - respectiv, existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care s-a recunoscut părţii dreptul de a păstra imobilul (par. 140), existenţa unei speranţe legitime dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă (parag. 137). Tot astfel, deşi nu arată în mod expres, instanţa de apel a valorificat argumente, considerente avute în vedere la pronunţarea Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 - cele referitoare la securitatea raporturilor juridice şi la art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci când este în discuţie dreptul terţului subdobânditor. Or, decizia de casare a instanţei de recurs stabilise cu valoare obligatorie că în speţă nu au incidenţă aceste repere jurisdicţionale menţionate faţă de data promovării acţiunii în revendicare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a constatat că instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu că trebuie „să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care n-au fost atacate”, deşi contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului a făcut obiectul solicitării de desfiinţare a acestuia, cererea în nulitatea lui constituind obiectul învestirii instanţei. Tot astfel, de o manieră contradictorie, instanţa a reţinut că „în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, neexistând niciun caz de anulare a acestuia, vânzarea statului este consolidată”, ignorând faptul că obiectul învestirii sale îl reprezentase şi cererea de anulare a contractului asupra căreia trebuia să facă o analiză punctuală.
Prin Decizia nr. 124/A din 24 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant R.E. împotriva sentinţei civile nr. 1117 din 08 iunie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 159/3/1999, în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie C.G.M. Bucureşti, SC H.N. SA şi intimaţii pârâţi Municipiul Bucureşti prin primarul General şi V.S.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996, Curtea a constatat că, pentru a opera sancţiunea nulităţii absolute, este necesar a se constata încălcarea, la momentul încheieri actului juridic, a unei norme imperative.
Încheierea actului de vânzare - cumpărare în discuţie a fost permisă de Legea nr. 112/1995. Astfel, această lege impunea ca, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor să depună cereri în acest sens. După expirarea acestui termen, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora aveau posibilitatea de a opta pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
În acest context legislativ, la data de 5 august 1996, prin cererea înregistrată cu nr. 27990, V.A.G. şi V.S.C.E. au optat pentru cumpărarea apartamentului.
Curtea a constatat că, la acel moment, erau îndeplinite condiţiile speciale prevăzute de lege care permiteau încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Astfel, V.A.G. şi V.S.C.E. aveau calitatea de chiriaşi în apartamentul în discuţie, în baza contractului de închiriere din 19 noiembrie 1989, depus în copie la fila 56 din Dosarul Tribunalului Bucureşti nr. 159/3/1999.
De asemenea, nu era în discuţie restituirea în natură a apartamentului, întrucât, la expirarea termenului prevăzut de lege pentru restituirea în natură a imobilului, o astfel de cerere nu a fost formulată. În acest sens, reclamantul a recunoscut prin interogatoriul de la fila 62 din Dosarul Tribunalului Bucureşti nr. 159/3/1999, că nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995. În acelaşi sens, viza oficiului juridic din data de 18 septembrie 1996 pe verso-ul cererii, atesta că nu există litigiu cu SC H.N. SA cu privire la acest apartament. Pe cerere a fost întocmită şi viza în sensul că imobilul nu figurează pe lista monumentelor protejate din municipiul Bucureşti.
Conform art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fac excepţie de la prevederile care permit cumpărarea imobilului, chiriaşii titulari sau membrii familiei lor - soţ, soţie, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu. Prin declaraţii autentice depuse în copie la filele 52, 53 din Dosarul Tribunalului Bucureşti nr. 159/3/1999, V.A.G. şi V.S.C.E. au declarat că nu deţin locuinţă proprietate personală, nu au construit şi nu au înstrăinat nicio locuinţă din fondul locativ de stat, începând cu 1 ianuarie 1990 în localitatea de domiciliu.
Conform art. 10 din Legea nr. 112/1995, sunt exceptate de la vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum sunt: piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică. Sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuinţele care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, precum şi cele folosite ca reşedinţe pentru foştii şi actualii demnitari.
În cauză, nu s-a pus problema încălcării acestor prevederi legale.
Conform art. 11 din Legea nr. 112/1995, actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) şi ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută, sancţiune care nu poate fi aplicată în cauză, nefiind reţinute niciuna din cauzele de nulitate expuse mai sus.
Curtea a constatat că şi condiţiile generale de valabilitate a actului juridic sunt îndeplinite în cauză. Astfel, capacitatea părţilor de a încheia actul și consimţământul valabil nu se contestă în cauză; contractul de vânzare - cumpărare are un obiect determinat, apartamentul în discuţie; de asemenea, cauza actului juridic este licită. În acest sens, în speţă, nu se poate susţine existenţa unei cauze ilicite din partea vreunei părţi, din contextul legislativ analizat mai sus şi împrejurările de fapt ale speţei nerezultând, la momentul încheierii actului juridic, vreun element care să poată afecta legalitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat.
În raport de aceste constatări, Curtea a reţinut că în mod corect a respins prima instanţă capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare.
În ceea ce priveşte revendicarea imobilului în discuţie, Curtea a raportat analiza acestei cereri, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, la cadrul legislativ existent la momentul formulării acţiunii reclamantului, dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului la acel moment.
În privinţa cadrului legislativ intern, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. se soluţionează prin compararea titlurilor părţilor. În speţă, ambele părţi, atât reclamantul cât şi pârâţii au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. În acest caz, titlul opus de pârâţi constă în contractul de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996 iar reclamantul a dobândit imobilul prin succesiune, în anul 1985.
Compararea titlurilor vizează ipoteza când ambele părţi litigante ale revendicării produc titluri derivate care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură între ele.
În speţă, imobilul revendicat a fost dobândit, mai întâi, de reclamant, prin succesiune, apoi de către stat, printr-un act administrativ emis în baza Decretului nr. 223/1974 şi, în final, de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza acestei legi.
Astfel, în succesiunea lor, titlurile enunţate sunt într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi, pe intervenţia legii care, originar, a dispus preluarea bunului în patrimoniul statului şi, prin convenţie, înstrăinarea lui către chiriaşi.
Absenţa unor autori diferiţi şi prezenţa titlurilor originare invocate de pârâţi denotă că ipoteza cerută probaţiunii prin compararea titlurilor nu există.
În această situaţie, în speţă nu se regăseşte nici ipoteza premisă pentru compararea titlurilor în care ambele părţi invocă un titlu provenind de la acelaşi autor, întrucât nu există un autor comun care să fi transmis derivat dreptul către reclamant şi pârâţi. În circumstanţele concrete ale speţei, în lanţul transmiterilor, există un titlu originar, din care derivă cel al pârâţilor.
În consecinţă, se va analiza acţiunea în revendicare în baza dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei aferente, invocate de reclamant în cererea sa, raportându-se însă la momentul introducerii acţiunii, astfel cum a impus în mod obligatoriu decizia de casare.
Cu privire la existenţa unui bun, trebuie determinat dacă apelantul reclamant este sau nu titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind necesar a se stabili dacă situaţia juridică în care s-a regăsit reclamantul aparţine domeniului de aplicare a art. 1.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, anterioară Legii nr. 10/2001, invocată de apelant şi reflectată în principal în cauza Străin contra României, Curtea a constatat că, în această din urmă cauză, acţiunea în revendicare a fost introdusă de reclamanţi în anul 1993, înainte de apariţia Legii nr. 112/1995, astfel încât imobilul era în litigiu la momentul vânzării către chiriaşi. În aceste condiţii, C.E.D.O. a considerat că, revânzând unor terţi unul dintre apartamentele imobilului, înainte ca problema legalităţii naţionalizării să fi fost tranşată definitiv de instanţe, statul i-a privat pe reclamanţi de orice posibilitate de a intra în posesie. Or, nu aceasta este situaţia din prezenta speţă.
În acea cauză, C.E.D.O. a constatat existenţa unui bun în situaţia în care reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare imobiliară în anul 1993, pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi pentru a obţine restituirea acestuia, vânzarea către chiriaşi a avut loc în 1996 iar, prin hotărârea definitivă din 1999, instanţa de judecată a stabilit că bunul în cauză fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi şi a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa.
În prezenta cauză, acţiunea în revendicare a fost introdusă de reclamant în anul 1997, astfel încât, la data cumpărării imobilului de chiriaşi, problema legalităţii confiscării nu era în discuţie, reclamantul nesolicitând acest lucru nici în faţa autorităţilor administrative nici în faţa instanţelor de judecată.
Astfel, situaţia premisă avută în vedere de Curtea europeană, şi anume, revânzarea imobilului unor terţi, înainte ca problema legalităţii naţionalizării să fi fost tranşată definitiv de instanţe, nu se regăseşte în prezenta cauză.
În prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamantul nu a fost recunoscut de autorităţile administrative şi nici de instanţele de judecată, întrucât reclamantul nu a formulat o astfel de cerere în condiţiile prevăzute de legea în vigoare la acel moment.
Curtea a constatat că imobilul a fost preluat de stat în baza unui titlu, Decretul nr. 223/1974. Nevalabilitatea acestui titlu în raport de tratatele internaţionale la care România era parte, şi anume D.U.D.O. şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice nu poate fi contestată. Astfel, la data la care imobilul revendicat în prezenta cauză a fost trecut în proprietatea statului, România ratificase D.U.D.O. din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) şi 2 prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Dispoziţiile Decretului nr. 223/1974 contraveneau Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, care la art. 13, dispune că orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa. De asemenea, decretul contravenea prevederilor art. 36 din Constituţia din 1965 potrivit cărora dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, putând constitui obiect al acestui drept, printre altele, casa de locuit, precum şi art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Pentru a remedia situaţia rezultată din preluarea imobilului în temeiul unui act normativ care încălca internaţionale la care România era parte, legiuitorul român a oferit persoanelor interesate posibilitatea de a solicita restituirea bunului astfel preluat.
Astfel, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Restituirea în natură a imobilului în litigiu era posibilă în temeiul art. 2 din Lege. Acest articol prevede că persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12. Apartamentul în litigiu, fiind locuit de chiriaşi, putea fi restituit în natură, la cererea fostului proprietar.
Reclamantul avea posibilitatea astfel de a uza de mijlocul pus de lege la dispoziţia sa, formulând cererea de restituire în natură, în termenul prevăzut de art. 14 Legea nr. 112/1995. Astfel, conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii. Conform art. 29 din Legea nr. 112/1995, aceasta intra în vigoare la 60 de zile de la data publicării ei în M. Of. al României, legea fiind publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995. Rezultă că termenul în care putea fi depusă cererea de restituire a expirat la data de 29 iulie 1996.
O atare dispoziţie avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire, însă, în speţă, reclamantul nu a depus o cerere de restituire în condiţiile legii.
Susţinerea apelantului reclamant în sensul că nu avea cunoştinţă de faptul că imobilul a fost confiscat şi înstrăinat, astfel încât la 18 aprilie 1997 a formulat revendicare, nu poate fi reţinută. Astfel, reclamantul a plecat din ţară în anul 1988, şi pretinde că, până în anul 1997, nu a avut cunoştinţă de situaţia juridică a bunului său. Curtea a considerat că o astfel de împrejurare nu poate fi invocată de reclamant în favoarea sa, întrucât, pe de o parte, la momentul plecării, acesta cunoştea legislaţia din România care impunea preluarea bunului de către stat în cazul în care persoana care a părăsit ţara nu se reîntoarce la expirarea vizei. Pe de altă parte, în măsura în care avea un interes în situaţia proprietăţii sale din ţară, după căderea regimului comunist în anul 1989, eveniment de notorietate internaţională, acesta putea şi trebuia să facă demersuri în acest sens.
Termenul în care aceste demersuri puteau fi făcute nu este unul scurt, de natură să afecteze dreptul în substanţa sa. Astfel, de la data căderii regimului comunist şi până la apariţia Legii nr. 112/1995 au trecut 5 ani, termen în care reclamantul avea posibilitatea să acţioneze pentru recunoaşterea dreptului său, astfel cum s-a întâmplat în cauza Străin. După data publicării în M. Of. a Legea nr. 112/1995 şi până la expirarea termenului de depunere a cererilor au mai trecut 8 luni.
Acceptând teza contrară, în sensul că reclamantul nu era obligat să procedeze conform legii, putând obţine recunoaşterea dreptului său oricând şi fără respectarea procedurii speciale oferite de legiuitor ar conduce la încălcarea principiului legalităţii, care presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile şi previzibile, inclusiv prin modul de aplicare. În cauză, dispoziţiile Legii nr. 112/1995 îndeplinesc condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate, legea fiind publicată în M. Of. şi instituind termene de formulare a cererilor, aplicate ca atare de autorităţile administrative. Principiul enunţat presupune ca dispoziţiile legale să fie edictate şi aplicate cu destulă precizie pentru a permite persoanelor la care se referă - beneficiind, la nevoie, de sfaturi profesionale - să poată prevedea, la un nivel rezonabil, ţinând cont de circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele ce ar putea să decurgă dintr-un act determinat. În aceste condiţii, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în contextul în care o cerere de restituire în condiţiile legii nu a fost formulată, circumstanţă concretă în funcţie de care se putea aprecia valabilitatea contractului astfel încheiat.
Acceptarea nerespectării acestor norme, în favoarea reclamantului, ar conduce la încălcarea principiului menţionat precum şi, în situaţia prezentă, la încălcarea dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Astfel cum a arătat Curtea europeană a drepturilor omului, acest principiu trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, principiu care impune existenţa unui mediu juridic sigur, predictibilitatea normelor juridice şi stabilitatea raporturilor juridice. Lipsa exigenţei în aplicarea normelor juridice care îndeplinesc cerinţele de accesibilitate şi predictibilitate ar determina o nesiguranţă a raporturilor juridice, care ar avea ca efect vătămarea cetăţenilor în drepturile şi interesele lor legitime.
În contextul arătat, Curtea a reţinut că, în circumstanţele concrete ale cauzei, apelantul reclamant nu este titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.E., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 112/1995 când a reţinut că în cauză era posibilă restituire în natură a imobilului în temeiul acestei legi.
Apartamentul în litigiu, fiind locuit la momentul apariţiei legii de către chiriaşi, nu putea fi restituit în natură, ci doar se puteau obţine despăgubiri.
Reţinerea instanţei că „reclamantul avea posibilitatea de a uza de mijlocul pus la dispoziţie de lege, formulând cerere de restituire în natură în termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, de 6 luni” este greşită; instanţa a adăugat la lege şi atunci când a concluzionat că menirea dispoziţiilor art. 14 şi a termenului acordat „avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire, însă, în speţă, reclamantul nu a depus o cerere de restituire în condiţiile legii”.
Legea nr. 112/1995 nu a acordat dreptul foştilor proprietari de a obţine restituirea în natură a fostelor imobile decât în situația în care acestea erau libere ori aceştia le ocupau în calitate de chiriaşi, situaţii care nu erau incidente în cauză la data apariției legii.
Interpretarea instanţei, că a fost lipsit de diligenţă în cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului şi că a avut la dispoziţie un termen rezonabil de 5 ani pentru a formula acţiune în justiție, este greşită întrucât Legea nr. 112/1995 nu a fost o lege de restituire a fostelor proprietăţi preluate de Statul Român, ci o lege de vânzare către chiriași.
Constatarea instanţei că prin neformularea unei cereri de restituire în natură a imobilului, de altfel fără eficienţă juridică, nu a devenit şi deţinătorul unui „bun” în sensul Convenţiei, de asemenea este nelegală.
Prin deciziile de casare anterioare s-a statuat că în raport de data promovării acţiunii, aceasta este guvernată de dispoziţiile dreptului comun şi că trebuie să se procedeze la compararea titlurilor invocate de părţi, prin ignorarea Deciziei nr. 33/2008 şi a hotărârii din cauza Atanasiu, fapt care nu s-a realizat întrucât analiza noţiunii de „bun” s-a făcut tot după criteriile şi argumentele reţinute în cele două hotărâri.
În ce priveşte analiza capătului de cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în mod nelegal instanţa a reţinut validitatea acestuia prin raportare la faptul că reclamantul nu a formulat cerere de restituire în natură, în condiţiile în care formularea unei astfel de cereri nu ar fi avut eficienţă juridică, nefiind posibilă restituirea în natură.
Analiza instanţei, în ce priveşte validitatea contractului, prin raportare strictă la dispoziţiile art. 9 şi art. 10 din lege, este greşită, întrucât contractul este lovit de nulitate motivat de faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român, cu nerespectarea dispoziţiilor în vigoare la acea dată, deci fără titlu valabil şi astfel nu intră în sfera de incidenţă a Legii nr. 112/1995.
În raport de momentul preluării bunului şi de data introducerii acţiunii sunt aplicabile şi dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 5/2000 care a statuat că foştii proprietari nu pot cere restituirea în natură câtă vreme locuinţele sunt locuit de chiriaşi, contrar a ceea ce a reţinut instanța de apel ca principal argument în motivarea deciziei.
S-a susţinut că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permit recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate fără titlu şi restituirea.
Buna sau reaua credință a chiriaşilor-cumpărători nu are relevanţă în cauză, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile iar în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri de asemenea, buna-credinţă nu poate produce efecte juridice.
S-a criticat reţinerea instanţei de apel că în cauză, raportat la modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii, în prezenţa unor autori diferiţi, nu se poate realiza operaţiunea de comparare a titlurilor.
Or, dacă actul de preluare de către stat este lipsit de valabilitate, nu se poate menţine caracterul derivat al titlurilor de la autorul originar până la pârât, pentru că un act nul nu poate produce niciun efect juridic.
În situaţia în care s-ar constata validitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlurile părţilor ar proveni întotdeauna de la autori diferiţi şi în această situaţie are câştig de cauză cel care are titlul cel mai bine caracterizat, în cauză reclamantul.
Pârâţii ar deţine un titlu care provine de la un neproprietar iar aceştia au la dispoziţie instituţii juridice care le permit să fie despăgubiţi de către Statul Român.
Nici posesia şi nici eventuala bună-credinţă a pârâţilor, nu pot avea relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, nefiind un criteriu legal de preferabilitate.
Nici argumentul instanţei, în sensul că prin respingerea acţiunii în revendicare s-ar asigura securitatea şi previzibilitatea raporturilor juridice, nu a fost corect interpretat şi aplicat în cauză, prin raportare la Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 prevede că foştii chiriaşi cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, în situaţii în care au fost evinşi de foştii proprietari au dreptul de a obţine preţul reactualizat sau preţul de circulaţie.
Intimatul-pârât V.S. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat intimatul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, precum şi dispoziţiile art. 948 C. civ.
Înainte de încheierea contractului s-au efectuat verificări, iar cererea de cumpărare a primit avizul juridic de înstrăinare, fiind cumpărător de bună-credinţă şi deţinătorul unui „bun” în sensul Convenţiei.
În operaţiunea juridică de comparare a titlurilor părţilor, titlul său este mai bine caracterizat, autorii săi fiind cumpărători de bună-credinţă.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar prin sentinţa civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, întregul imobil a fost atribuit reclamantului R.E.
Prin Decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, imobilul a fost trecut în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974 în proprietatea Statului Român, fără plată. Această decizie nu a fost comunicată reclamantului, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 14 aprilie 2000.
Aşadar, prin decizia organului administrativ opera un transfer de drepturi de la persoana aflată în una din situaţiile reglementate de art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 către stat, dreptul de proprietate al statului născându-se în baza acestei decizii, şi nu prin efectul legii.
Aceasta înseamnă că decizia administrativă avea caracter constitutiv de drepturi şi, prin urmare, producea efecte numai pentru viitor.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, decizia administrativă nu devine definitivă şi deci, nu poate să producă efecte juridice decât după expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau trecute în proprietatea statului, puteau să facă plângere împotriva acestei decizii.
Exercitarea acestui drept impunea însă comunicarea actului administrativ.
Cum, în speţă, decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974 nu a fost comunicată reclamantului, lipsa comunicării afectează validitatea transferului dreptului de proprietate către stat, iar decizia administrativă nu mai poate produce efecte prin intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 9/1989, actul normativ în temeiul căruia decizia necomunicată a fost emis, fiind abrogat.
Mai mult, Decretul nr. 222/1974, nu reprezintă titlu valabil, fiind contrar Constituţiei din 1965.
În raport de aceste elemente de fapt şi de drept este evident că preluarea bunului a fost una abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Constatând că preluarea a fost una abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil este evident că reclamantul nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, astfel încât este titularul unui „bun” în sensul Convenţiei şi care este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În ce priveşte titlul pârâţilor acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Validitatea acestui contract trebuie analizat la momentul încheierii acestuia prin raportare la dispoziţiile art. 9, art. 10 şi 14 din Legea nr. 112/1995, precum şi dispoziţiile art. 948 C. civ.
În mod legal şi fondat, raportat la situaţia de fapt reţinută, s-a constatat că, la momentul vânzării au fost respectate dispoziţiile art. 9 şi 10 din Lege, existând şi aparenţa de drept că statul este titularul dreptului, neexistând niciun impediment legal pentru încheierea contractului.
Cumpărătorii imobilului au fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractului, deoarece s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la natura juridică a imobilului în litigiu, dovedită cu viza oficiului juridic.
În cauză, nu s-a făcut dovada că autorii pârâtului cunoşteau că imobilul nu este proprietatea vânzătorului şi că s-ar fi urmărit fraudarea adevăratului proprietar sau fraudarea legii.
Vânzarea lucrului altuia este nulă absolut pentru cauză ilicită atunci când ambele părţi sunt de rea-credinţă, respectiv atunci când încheierea actului s-a făcut de către vânzător în frauda drepturilor adevăratului proprietar, cu complicitate şi pe riscul cumpărătorului, care a cunoscut că lucrul ce constituie obiectul vânzării nu se află în proprietatea vânzătorului.
Or, în cauză, nu s-a făcut dovada relei credinţe a cumpărătorilor, neexistând o notificare din partea reclamantului către Municipiul Bucureşti sau chiriaşi, astfel că operează principiul bunei-credinţe şi principiul error communis facit jus, contractul fiind valid.
În ce priveşte acţiunea în revendicare şi având în vedere cele statuate anterior prin deciziile de casare, şi prin raportare la existenţa unor titluri valabile de proprietate, deţinute de ambele părţi şi care provin de la autori diferiţi, se impune a se da preferinţă titlului cel mai caracterizat, celui dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
În prezenţa a două titluri asupra aceluiaşi imobil este preferabil titlul care provine de la un proprietar necontestat.
Buna-credinţă a cumpărătorului ulterior este lipsită de semnificaţie juridică, în materia revendicării, în condiţiile în care actul de proprietate al fostului proprietar este un act autentic, intrat în circuitul civil cu mult timp înainte, iar actul de proprietate al terţului dobânditor, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 provine de la un vânzător care nu a fost niciodată un veritabil proprietar şi care preia toate viciile titlului statului.
Această soluţie se impune şi ca o aplicaţie a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet.
Evingerea intimatului-pârât din cauza dedusă judecăţii, prin admiterea acţiunii în revendicare, introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale, nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul la respectarea bunurilor acestuia, garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, câtă vreme are posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului.(a se vedea cauza Tudor Tudor c. României)
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se modifica decizia, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantul R.E., a se schimba în parte sentința, în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi a obliga pe pârâtul V.S. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, păstrând soluţia de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Având în vedere că cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul V.S. nu a fost cercetată pe fondul cauzei, urmează a se desființa în parte sentinţa şi a se trimite cauza primei instanţe, pentru rejudecarea acesteia, în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul R.E. împotriva Deciziei nr. 124/A din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul R.E. împotriva sentinţei civile nr. 1117 din 08 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în parte.
Admite cererea reclamantului R.E.
Obligă pe pârâtul V.S. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Păstrează soluţia de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996.
Desfiinţează în parte sentinţa şi trimite cauza primei instanţe pentru rejudecarea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul V.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3033/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3035/2014. Civil → |
|---|
