ICCJ. Decizia nr. 3059/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3059/2014
Dosar nr. 17916/63/2011
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 22 februarie 2010, sub nr. 5516/215/2010, reclamanta SC D.C. SRL a revendicat imobilul compus din teren în suprafaţa de 1703 mp, situat în Craiova, str. R., în contradictoriu cu pârâţii M.S., M.D., I.A., C.I., O.D.G., O.G.M. şi C.C.
De asemenea, a solicitat ca, în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, să fie obligaţi pârâţii la restituirea prin echivalent (reprezentând contravaloarea terenului), precum şi la contravaloarea lipsei de folosinţă; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor Primăria Comunei Podari, prin Primar, şi Primăria Municipiului Craiova, prin Primar, la plata de despăgubiri.
Prin Sentinţa comercială nr. 9949 din 2 iunie 2010, Judecătoria Craiova a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1, lit. a) C. proc. civ., reţinând că, la data de 18 mai 2010, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că estimează valoarea terenului la 1.293.345 RON, iar despăgubirile solicitate sunt în cuantum de 431.115 RON.
Pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, dosarul a fost înregistrat la data de 8 iulie 2010, sub nr. 8991/63/2010.
Prin Sentinţa nr. 2686 din 21 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 8991/63/2010, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului C.C. şi, în consecinţă, a anulat cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu acest pârât.
A fost disjunsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii M.S., M.D., I.A., C.I., O.D.G., O.G.M., Primăria Comunei Podari, prin Primar, şi Primăria Municipiului Craiova, prin Primar, formându-se Dosarul nr. 17916/63/2011.
La data de 12 octombrie 2011, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, privitoare la pârâţi, iar prin Încheierea pronunţată la data de 2 noiembrie 2011, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor I.A., M.S. şi M.D.; au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, I.M., C.E. şi D.N.
Prin Sentinţa nr. 1057 din 4 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 17916/63/2011, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, a luat act că reclamanta SC D.C. SRL a renunţat la judecata capătului de cerere având ca obiect acţiune în garanţie pentru evicţiune, formulat în contradictoriu cu pârâţii O.D.G., O.G.M., C.E. şi D.N.
A respins capătul de cerere având ca obiect revendicare formulat de reclamanta SC D.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi I.M. şi capătul de cerere având ca obiect pretenţii, formulat de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova - prin Primar, Comuna Podari - prin Primar, Comisia locală de fond funciar Craiova - prin Primarul Municipiului Craiova, Comisia locală de fond funciar Podari, prin Primarul Comunei Podari şi Comisia judeţeană de fond funciar prin Prefectul Judeţului Dolj.
De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanta SC D.C. SRL în contradictoriu cu B.I.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, că potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege; revendicarea reprezintă deci acţiunea prin care proprietarul neposesor solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar.
În consecinţă, temeiul juridic al acţiunii în revendicare îl constituie dreptul de proprietate, astfel încât titularul acţiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul; în situaţia în care ambele părţi invocă titluri de proprietate, instanţa urmează a face o comparaţie a acestora, dând eficienţă titlului mai bine caracterizat.
Prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri.
Cum atât reclamantul, cât şi pârâţii au depus la dosarul cauzei titluri de proprietate, s-a apreciat că se impune compararea acestora pentru a se stabili care este mai bine caracterizat şi a se face aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, tribunalul a constatat că aceasta a dobândit suprafaţa de teren revendicată de la pârâţii C.I. şi I.M. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001, în care calitatea de vânzători o au soţii O.D.G. şi O.G.M. Aceştia au dobândit terenul în litigiu de la C.C., prin Contractul de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999.
C.C. a dobândit terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, conform TDP nr. X1/1999 emis de Comisia judeţeană de aplicare a Legii 18/1991 Dolj, la propunerea Comisiei Locale Podari.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, s-a constatat că la baza încheierii Contractelor de vânzare-cumpărare a stat TDP X2 din 16 noiembrie 2012 emis în favoarea numiţilor S.I.E. şi N.I.G. de către Comisia locală Craiova, ulterior fiind încheiate mai multe acte translative de proprietate în care părţi au fost M.S., M.D., I.A. şi I.A.P.
A reţinut tribunalul că prin Decizia nr. 347 din 26 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 1405/63/2006, devenită irevocabilă (ca efect al respingerii recursului prin Decizia nr. 1320 din 30 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Craiova), a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii M.S., M.D., I.A. şi I.A.P. în contradictoriu cu pârâţii O.D.G., O.G.M. şi C.C. şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută parţială a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999 şi a TDP nr. X1 din 16 noiembrie 1999, pentru suprafaţa de 1703 mp.
S-a arătat că, prin completarea la raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, s-a stabilit că terenul în suprafaţă de 1703 mp (identificat în Decizia nr. 347/2007 a Tribunalului Dolj) se suprapune parţial cu terenul revendicat, pe o suprafaţă de 1272 mp, delimitat prin punctele 110-58-59-55-56-126-200-65-110.
Faţă de aceste constatări, procedând la compararea titlurilor, prima instanţă a apreciat că titlurile pârâţilor sunt mai bine caracterizate.
Astfel, având în vedere că prin Decizia nr. 347/2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, au fost anulate parţial titlurile de proprietate ale autorilor reclamantei pentru suprafaţa de 1703 mp, pe care aceasta o revendică de la pârâţi, în cauză este aplicabil principiul nemo plus juris ad alium transffere potest, quam ipse habet.
Cum în ipoteza în care părţile opun titluri ce provin de la autori diferiţi, cum este cazul în speţă, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, tribunalul a respins cererea reclamantei având ca obiect revendicarea suprafeţei de 1703 mp.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect pretenţii, formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova - prin Primar, Comuna Podari - prin Primar, Comisia locală de fond funciar Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova, Comisia locală de fond funciar Podari - prin Primarul Comunei Podari şi Comisia judeţeană de fond funciar - prin Prefectul Judeţului Dolj, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat instanţei ca, în cazul în care se va stabili culpa vreunuia dintre aceşti pârâţi, să dispună obligarea lor la plata de despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală. În acest sens s-a reţinut că nu a fost identificată nicio faptă ilicită a pârâţilor care să conducă la angajarea răspunderii civile delictuale, precum şi faptul că, în cazul în care s-ar fi identificat vreo faptă ilicită a pârâţilor, acesta nu ar fi produs un prejudiciu direct în patrimoniul reclamantei, ci în patrimoniul numitului C.C.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost respinsă, ca inadmisibilă, tribunalul apreciind că prin aceasta reclamanta tindea la introducerea în cauză a unui nou pârât.
În temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., prima instanţă a luat act că reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere având ca obiect acţiune în garanţie pentru evicţiune formulată în contradictoriu cu pârâţii O.D.G., O.G.M., C.E. şi D.N.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, la data de 6 noiembrie 2013, reclamanta SC D.C. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei, admiterea capătului de cerere privind acţiunea în revendicarea imobilului-teren în suprafaţă de 1703 mp situat în Craiova, str. R., fost com. Podari, de la pârâţii C.I. şi I.M. iar, în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea în echivalent (reprezentând contravaloarea terenului), precum şi acordarea contravalorii lipsei de folosinţă; în subsidiar, s-a solicitat obligarea autorităţilor responsabile la acordarea unui alt teren de aceeaşi valoare şi suprafaţă, iar în cazul în care nu este posibil, repararea prejudiciului prin echivalent.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta-reclamantă a arătat că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001, soţii O.D.G. şi O.G.M. i-au vândut imobilul compus din teren în suprafaţă de 2800 mp, situat în municipiul Craiova, str. R., având următoarele vecinătăţi: la N - str. V.P., la S - str. D.G., la E - teren Primăria Craiova şi la V - str. R., soţii O. dobândind acest teren în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999 şi transcris sub nr. X3/1999 de la numitul C.C. Acestuia din urma îi fusese reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i eliberat titlul de proprietate nr. X1/1999 emis de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991 la propunerea Comisiei Locale Podari.
În anul 2002, Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Craiova a eliberat titluri de proprietate care se suprapun parţial peste titlurile emise de Comisia Locală Podari, numiţilor S.E. şi N.G. Un asemenea înscris este titlul de proprietate nr. X4 din 16 noiembrie 2002, care priveşte suprafaţa de 1703 mp, situată în Craiova, str. R., fără număr. Ulterior, S.E. şi N.G. au înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare întregul teren, astfel: prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X5/2003, suprafaţa de 500 mp, către I.A. şi I.A.P.; prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X6/2003, suprafaţa de 600 mp, către M.S. şi M.D., iar prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X7/2004, suprafaţa de 603 mp, către C.I.
În opinia apelantei-reclamante, prima instanţă a procedat la compararea titlurilor prezentate de părţi, fără a motiva de ce apreciază că titlul autorilor pârâţilor este preferabil. A solicitat să se constate că titlul său este mai bine caracterizat, deoarece autorul său iniţial era îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiind singurul care a formulat cerere în acest sens. Acesta a fost beneficiarul unui titlu de proprietate emis anterior titlului autorului pârâţilor, dobânditorii ulteriori (O.D.G. şi O.G.M.) intabulându-şi dreptul de proprietate anterior emiterii titlului de proprietate al autorului pârâţilor.
A arătat, de asemenea, apelanta-reclamantă că, în mod nelegal, dând o interpretare eronată atât literei, cât şi spiritului legii fondului funciar, Tribunalul Dolj, prin Decizia civilă nr. 347 din 26 iunie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 1405/63/2006, a dispus anularea parţială a titlului de proprietate a lui C.C., în temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 18/1991.
În acest dosar, apelanta nu a fost atrasă în proces, deşi reclamanţii din dosar aveau cunoştinţă despre calitatea de proprietar a SC D.C. SRL, litigiul fiind înscris în cartea funciară.
Printr-o altă critică s-a arătat că, deşi a făcut aplicarea principiului "nemo plus juris ad alium transffere potest, quam ipse habet", care reprezintă o consecinţă a principiului potrivit căruia desfiinţarea dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea dreptului dobânditorului ("resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis"), instanţa de apel nu a dat eficienţă situaţiei de excepţie în care, deşi dreptul transmiţătorului a fost desfiinţat, dreptul subdobânditorului este menţinut în baza bunei sale credinţe.
A susţinut apelanta-reclamantă că sunt îndeplinite cele două condiţii în care titlul subdobânditorului poate fi menţinut, respectiv: actul de transmitere a dreptului către acesta este cu titlu oneros, iar subdobânditorul este de bună-credinţă.
Cu referire la considerentele prin care instanţa de fond a reţinut că Decizia nr. 347 din 26 iunie 2006, pronunţată de Tribunalul Dolj, îi este opozabilă, apelanta-reclamantă SC D.C. SRL a arătat că la momentul la care pârâţii au introdus cererea de chemare în judecată pentru anularea titlului de proprietate a lui C.C. (6 octombrie 2004), nici autorul iniţial, nici soţii O. nu mai aveau calitatea de proprietari ai terenului; prin urmare, pârâţii nu s-au judecat cu proprietarul terenului. În consecinţă, hotărârea nu este opozabilă apelantei, având în vedere îndeplinirea formelor de publicitate prin înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, apelanta a arătat că a solicitat instanţei de fond obligarea, în solidar, a Comisiei locale de fond funciar Craiova, a Comisiei locale de fond funciar Podari, a pârâţilor Comisia judeţeană de fond funciar Dolj, Primăria Podari şi Primăria Craiova la acordarea unui alt teren sau la contravaloarea terenului şi la contravaloarea lipsei de folosinţă, conform cuantumului stabilit prin expertiză, pentru emiterea titlului de proprietate pe un amplasament greşit.
În opinia apelantei-reclamante, în mod greşit Tribunalul Dolj a respins cererea de antrenare a răspunderii civile delictuale a acestor pârâţi, apreciind că nu a fost identificată nicio faptă ilicită care să conducă la angajarea răspunderii civile delictuale.
Astfel, faptul că s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea unor persoane diferite, pe acelaşi amplasament, nu le exonerează pe intimatele-pârâte de răspundere civilă; în speţă, fapta ilicită constă în reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea unor persoane diferite, pe acelaşi amplasament, cu încălcarea obligaţiilor legale.
Comisiile orăşeneşti şi comunale aveau obligaţia legală să stabilească mărimea şi amplasamentul suprafeţei de teren, stabilirea amplasamentului presupunând verificarea prealabilă a situaţiei terenului pe care urma să facă amplasamentul şi asigurarea că se poate face reconstituirea sau atribuirea pe amplasamentul respectiv.
A susţinut apelanta că şi obligaţia de delimitare în teren, pentru punerea în posesie, a fost făcută în mod greşit, comisia judeţeană nerespectând obligaţia legală de a verifica documentaţia înaintată de comisiile locale şi de a invalida propunerea comisiilor locale, ceea ce a condus la eliberarea de titluri de proprietate în favoarea unor persoane diferite pe acelaşi amplasament şi, în consecinţă, la cauzarea prejudiciului.
Cu referire la considerentele prin care tribunalul a arătat că, şi dacă ar fi fost identificată vreo fapta ilicită a pârâţilor, aceasta nu ar fi produs un prejudiciu direct în patrimoniul reclamantei, ci în patrimoniul numitului C.C., apelanta a susţinut că sunt nefondate deoarece la momentul la care a fost pronunţată Decizia civilă nr. 347 din 26 iunie 2007 de către Tribunalul Dolj (prin care a fost anulat parţial titlul de proprietate a lui C.C.), acesta nu mai era proprietarul terenului, el pierzând această calitate din anul 1999. Or, nemaifiind proprietarul terenului ca urmare a înstrăinării acestuia printr-un act cu titlul oneros, nu se poate vorbi de existenţa vreunui prejudiciu în patrimoniul acestuia la momentul anularii titlului.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane, apelanta-reclamantă a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 55 C. proc. civ., întrucât reclamanta tinde la introducerea în cauză a unui nou pârât, deoarece în situaţia formulării unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., instanţa va lua act de depunerea acesteia, cererea urmând a fi soluţionată o dată cu cererea principală, cu excepţia cazului în care judecarea acestei cereri este întârziată de judecarea cererii de chemare în judecată. În această din urmă situaţie, se va proceda la disjungerea cererii de chemare în judecată a altor persoane şi la judecarea sa separată.
Apelanta a solicitat instanţei de apel să constate că se impunea introducerea în cauză şi a numitului B.I., având în vedere că acesta poate să pretindă dreptul de proprietate asupra unei părţi din terenul în litigiu.
Intimaţii-pârâţi C.I. şi I.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Prin Decizia civilă nr. 13 din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC D.C. SRL prin lichidator judiciar I. S.P.R.L., împotriva Sentinţei nr. 1057 din 4 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare este mijlocul procesual prin care persoana care se pretinde proprietarul unui bun, pierzând posesia asupra acestuia, cere instanţei să îi recunoască dreptul de proprietate şi tinde la redobândirea posesiei asupra acestuia de la persoana care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
În cadrul acţiunii în revendicare, fiecare dintre părţi trebuie să îşi dovedească dreptul de proprietate asupra bunului litigios.
Atunci când acestea indică drept temei al dreptului lor titluri de proprietate provenind de la autori diferiţi, instanţa trebuie să le analizeze şi să dea eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate exibat de apelanta-reclamantă, s-a reţinut că, urmare a constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate al autorilor acesteia (soţii O. şi C.C.), aceştia au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, astfel că nu puteau realiza o transmisiune valabilă a proprietăţii.
Cu referire la critica prin care s-a arătat că apelanta-reclamantă nu a fost parte în dosarul în care s-a constatat nulitatea absolută a titlurilor de proprietate sus-menţionate, curtea de apel a arătat că aceasta nu echivalează cu inopozabilitatea faţă de aceasta a efectului constatării nulităţii.
Astfel, odată desfiinţat cu titlu retroactiv actul juridic ce a constituit temei al transmiterii către apelanta-reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, aceasta a pierdut implicit posibilitatea de a pretinde o dobândire valabilă a acestuia.
Prin urmare, instanţa de apel a găsit nefondată critica apelantei-reclamante referitoare la greşita caracterizare de către prima instanţă a titlului intimaţilor-pârâţi ca fiind mai bine caracterizat. În opinia curţii de apel, inopozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de persoane ce nu au fost parte în litigiu este un efect al hotărârii judecătoreşti, diferit de consecinţa constatării nulităţii absolute a actului juridic civil ce constă în lipsa producerii vreunui efect juridic de către acesta.
A reţinut, de asemenea, curtea de apel că, în compararea titlurilor de proprietate, instanţa de fond a pornit de la principiul potrivit căruia cel ce nu mai are un drept, nu îl poate transmite valabil, iar nu de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal. Prin urmare, s-a procedat la o comparare de titluri, iar nu la o constatare a nulităţii absolute a titlului invocat de către apelanta-reclamantă, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001.
Pe cale de consecinţă, în cauză nu este incidentă excepţia de la acest ultim principiu, respectiv acela al ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui bun printr-un act subsecvent unui act anulat, obiectul litigiului fiind revendicarea terenului, nu constatarea nulităţii absolute a actului subsecvent unui act nul.
A reţinut instanţa de apel că, deşi invocă faptul că la momentul promovării cererii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate a lui C.C. şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu soţii O., dreptul fiind înscris în cartea funciară a imobilului, intimaţii-pârâţi trebuiau să cunoască faptul că nu se judecă cu proprietarii actuali, apelanta nu a menţionat şi faptul că, preluând imobilului în litigiu de la soţii O., părţi în acel litigiu, puteau, cu minime diligenţe, să cunoască despre derularea acestui litigiu şi să intervină în acel proces pentru apărarea drepturilor lor; în acelaşi scop, aceştia au avut la îndemână o acţiune în garanţie pentru evicţiune, acţiune la care au înţeles însă să renunţe.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind antrenarea răspunderii civile delictuale a autorităţilor administrative locale competente, potrivit legii, să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile legilor fondului funciar, instanţa de apel a reţinut că temeinicia unei asemenea cereri este condiţionată de dovedirea îndeplinirii în persoana acestora a celor patru condiţii cerute de art. 998 şi 999 C. civ.: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între acestea şi vinovăţia.
Faptul că în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, experţii au opinat în sensul existenţei unor greşeli în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în ceea ce priveşte părţile litigante nu constituie o probă suficientă, pertinentă şi concludentă pentru a stabili cu privire la existenţa unei anumite fapte ilicite în sarcina uneia sau alteia dintre comisiile chemate în judecată; prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale, reprezintă rezultatul, efectul negativ resimţit de persoana ce se pretinde a fi lezată în dreptul său.
În opinia curţii de apel, în raport de fapta ilicită, generatoare de prejudiciu, indicată de apelantă (nerespectarea normelor legilor fondului funciar şi a regulamentelor de aplicare a acestora), în patrimoniul apelantei-reclamante nu poate fi reţinut un prejudiciu direct, acesta producându-se în patrimoniul autorului iniţial, C.C.
Eventualul prejudiciu ce ar fi putut fi invocat de către apelantă poate rezulta din faptul pierderii posesiei asupra terenului pe care îl revendică, însă repararea acestuia se putea realiza prin exercitarea de către apelantă a dreptului la garanţie pentru evicţiune rezultat din contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său (drept pe care aceasta nu a înţeles să îl exercite).
Constatând că nu au fost probate fapta ilicită şi nici prejudiciul ca elemente ale răspunderii civile delictuale, curtea de apel a apreciat că nici cea de-a treia condiţie, aceea a legăturii de cauzalitate între acestea, nu poate fi considerată ca dovedită în cauză, după cum probele administrate în cauză nu pot conduce la stabilirea vinovăţiei pârâtelor, aspecte precum cele învederate de către apelantă - opinii exprimate de către experţi cu privire la activitatea comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar, lipsa de comunicare între acestea în vederea punerii în posesie pe amplasamente ce aparţineau unităţilor administrativ-teritoriale pe care le reprezentau - nefiind de natură să probeze concludent o răspundere civilă delictuală obiectivă a acestora.
Cu referire la criticile privitoare la soluţia dată cererii de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 57 C. proc. civ., aceasta poate fi cerută de către oricare dintre părţi.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta are posibilitatea să uzeze de acest mijloc procesual atunci când persoana vizată printr-o asemenea cerere are legătură cu raportul juridic substanţial dedus judecăţii şi se impune ca hotărârea astfel pronunţată să îi fie opozabilă. Prin intermediul cererii de chemare în judecată a unei alte persoane reclamantul nu poate să solicite şi să obţină introducerea în cauză a unui alt pârât alături de pârâtul iniţial, atunci când pe parcursul judecăţii acesta şi-a dat seama că trebuia să îşi formuleze pretenţia sa atât împotriva pârâtului iniţial, cât şi împotriva altei persoane.
În prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată a numitului B.I., formulată mult după introducerea cererii principale, apelanta-reclamantă a urmărit formularea unor pretenţii similare faţă de acesta cu cele formulate faţă de restul pârâţilor persoane fizice, respectiv revendicarea unui teren. Având în vedere că B.I. îşi întemeiază dreptul pe un titlu de proprietate diferit de cel al pârâţilor, iar analiza drepturilor invocate de părţi presupune o analiză distinctă de cea făcută în legătură cu ceilalţi pârâţi, nu se poate considera că prin cererea de chemare în judecată a lui B.I. a fost vizat raportul judiciar substanţial supus analizei instanţei prin cererea principală, apelanta urmărind în fapt, introducerea în judecată, pe parcursul judecăţii, a unui alt pârât, cerere în mod corect apreciată de către instanţa de fond ca fiind inadmisibilă.
A arătat instanţa de apel că, întrucât admisibilitatea este prioritară analizei fondului pretenţiilor, în mod corect tribunalul a analizat mai întâi admisibilitatea acesteia, pronunţând la data de 15 martie 2013, o încheiere de respingere a cererii de chemare în judecată a altor persoane, ca inadmisibilă.
Concluzionând, curtea de apel a apreciat că prin sentinţa apelată prima instanţă a realizat o corectă stabilire a situaţiei de fapt deduse judecăţii, aplicând normele legale incidente în raport de aceasta şi de probele administrate în cauză, motivele de apel fiind nefondate; în consecinţă, a respins apelul, ca nefondat, luând act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.C. SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate iar, pe fond, obligarea pârâţilor C.I. şi I.M. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 1703 mp situat în Craiova, str. R., fost com. P., iar în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea prin echivalent, reprezentând contravaloarea terenului, precum şi lipsa de folosinţă. În subsidiar, a solicitat obligarea autorităţilor responsabile la acordarea unui alt teren de aceeaşi valoare şi suprafaţă, iar în cazul în care aceasta nu este posibilă, repararea prejudiciului prin echivalent (valoarea terenului şi lipsa de folosinţă).
În şedinţa publică de la 26 septembrie 2014, Înalta Curte a luat act că a operat transmisiunea calităţii procesuale active în sensul că au calitate de recurenţi F.M. şi F.V., în temeiul contractului de vânzare de drepturi litigioase încheiat la data de 5 februarie 2014, motivele de recurs fiind formulate de reprezentantul convenţional, în numele acestora.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului alin. (1) teza I şi art. 998 - 999 C. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a motivat de ce buna-credinţă nu este incidentă în acest caz.
Astfel, au arătat recurenţii că legea nu stabileşte care sunt criteriile care trebuie avute în vedere la compararea titlurilor de proprietate, ele fiind stabilite pe baze doctrinare şi jurisprudenţiale.
Însă aceste criterii, neavând un izvor legal, îl obligă pe judecător să analizeze în mod temeinic întreaga situaţie de fapt şi toate dovezile prezentate, din perspectiva principiilor şi normelor juridice aplicabile, cu respectarea exigenţelor logicii juridice. Soluţia comparării titlurilor prin raportare exclusiv la titlul autorului iniţial nu este reglementată şi nici impusă (imperativ) de lege.
În opinia recurenţilor, a considera că titlul unei părţi în acţiunea în revendicare este mai bine caracterizat decât al celeilalte părţi şi este preferabil, numai în baza raportării la titlul autorilor iniţiali, cu ignorarea situaţiei de fapt în ansamblul ei şi cu ignorarea unor principii de drept imperative, nu respectă exigenţele legii.
În consecinţă, s-a susţinut că decizia recurată este lipsită de temei legal, deoarece instanţele de fond şi apel s-au oprit în mod rigid şi formal numai la titlul de proprietate al pârâţilor, ceea ce încalcă principii de drept obligatorii, respectiv principiul bunei-credinţe, al stabilităţii circuitului civil şi al aparenţei de drept.
Au arătat recurenţii că titlul de proprietate al autoarei lor, SC D.C. SRL, îl reprezintă Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001 încheiat cu vânzătorii O.D.G. şi O.G.M. Dreptul de proprietate izvorât din acest contract a fost înscris în cartea funciară la data de 11 martie 2003; vânzătorii O. au dobândit terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat la data de 4 mai 1999 şi transcris în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. X3/1999, încheiat cu C.C.
Pârâţii au dobândit dreptul de proprietate prin Contractul de donaţie din 17 noiembrie 2009 şi Contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2009; titlul de proprietate nr. X4 din 16 noiembrie 2002, al autorilor pârâţilor (S.E. şi N.G.), a fost emis pentru o suprafaţa de 1703 mp de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Craiova.
Prin urmare, titlul de proprietate al SC D.C. SRL este anterior titlului de proprietate al pârâţilor şi a fost înscris în cartea funciară.
Cu referire la cererea de constatare a nulităţii titlului de proprietate X1 din 16 noiembrie 1999 şi, pe cale de consecinţă, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 4 mai 1999 între C.C. şi soţii O., a fost iniţiată de pârâţi la data de 6 octombrie 2004. La acea dată proprietar al terenului era SC D.C. SRL (dreptul de proprietate fiind dobândit în anul 2001 şi înscris în cartea funciară în anul 2003). Deşi erau îndeplinite formalităţile de publicitate, aceasta nu a fost atrasă în proces.
Au mai arătat recurenţii că SC D. SRL a fost cumpărător de bună-credinţă având în vedere că a dobândit dreptul de proprietate la 30 martie 2001, cu mult timp înainte ca autorilor pârâţilor să li se elibereze titlul de proprietate (respectiv în anul 2002) şi cu mult înainte ca autorii pârâţilor să înregistreze, la 6 octombrie 2004, cererea de constatare a nulităţii titlului de proprietate al lui C.C. şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi soţii O.
Prin urmare, SC D.C. SRL a deţinut un titlu de proprietate valabil (a cărui nulitate nu a fost constatată), având dată anterioară titlului de proprietate al autorilor pârâţilor. În plus, SC D.C. SRL a efectuat formalităţile de publicitate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni şi, respectiv, în Cartea funciară.
În opinia recurenţilor, anterioritatea titlului de proprietate al SC D.C. SRL, asigurarea publicităţii acestui drept de proprietate şi principiile bunei-credinţe, al stabilităţii circuitului civil şi al aparenţei de drept caracterizează mai bine titlul de proprietate de care se prevalează.
Buna-credinţă este ocrotită de lege atât în cazul nulităţii absolute (ca excepţie de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, când deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat dreptul subdobânditorului este menţinut în virtutea unor principii ale dreptului civil care sunt: asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului civil şi ocrotirea bunei-credinţe) cât şi în cazul acţiunii în revendicare (atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă întrucât bunul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă).
Întrucât în practica instanţelor s-a admis că încheierea cu bună-credinţă a unui contract de vânzare-cumpărare paralizează acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar, înseamnă că acest principiu trebuie să se aplice şi în cazul în care acţiunea în revendicare este introdusă de însuşi cumpărătorul de bună-credinţă.
Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a reţinut corect situaţia de fapt, cu consecinţa că în considerente aceasta s-a raportat la alte împrejurări decât cele reale.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerente că: "De altfel, deşi invocă faptul că la momentul promovării cererii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate a lui C.C. şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu soţii O., dreptul lor fiind înscris în cartea funciară a imobilului, intimaţii-pârâţi trebuiau să cunoască faptul că nu se judecă cu proprietarii actuali, apelanta nu menţionează şi faptul că, preluând imobilul în litigiu, putea, cu minime diligenţe să cunoască despre derularea acestui litigiu şi să intervină în acel proces pentru apărare drepturilor lor."
Însă, apelanta SC D.C. SRL nu a preluat un imobil în litigiu. Litigiul a fost declanşat după 3 ani de la data la care aceasta cumpărase terenul şi îşi înscrisese dreptul de proprietate în cartea funciară (litigiul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova, în anul 2004).
Prin urmare, pârâţii aveau obligaţia să o introducă în proces pe reclamanta SC D.C. SRL, în calitate de proprietar al terenului ce făcea obiectul dosarului. Or, având în vedere că nu a fost introdusă în proces, SC D.C. SRL nu a putut formula nicio apărare.
În plus, pentru termenul din data de 10 octombrie 2006, lichidatorul judiciar a depus la Dosarul 1405/63/5004 pe rolul Tribunalului Dolj, având ca obiect anularea titlului de proprietate aparţinând lui C.C., cerere şi acte doveditoare din care rezultă că proprietarul terenului era SC D.C. SRL.
Pe de altă parte, aflându-se în eroare asupra situaţiei de fapt, instanţa de apel a apreciat că SC D.C. SRL ar fi avut la dispoziţie acţiunea în garanţie pentru evicţiune, ceea ce nu este real deoarece cauza evicţiunii a apărut ulterior încheierii contactului de vânzare-cumpărare între D.C. SRL şi soţii O., iar vânzătorul nu poate răspunde de împrejurări care au luat naştere după transmiterea dreptului de proprietate şi predarea bunului.
Pentru considerentele expuse, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea principiilor bunei-credinţe, al asigurării şi securităţii şi stabilităţii circuitului civil, a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului alin. (1) teza I (cu referire la obligaţia statelor contractante de a respecta dreptul de proprietate ce aparţine persoanelor fizice şi juridice).
Cu referire la soluţia dată capătului de cerere prin care s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a autorităţilor administrative locale, competente potrivit legii să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile legii fondului funciar, recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. întrucât a considerat că nu au fost dovedite cele patru condiţii cerute de lege, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.
S-a susţinut că o faptă este ilicită când este potrivnică legii şi încalcă un drept subiectiv sau un interes al altuia, interes care nu trebuie să fie potrivnic legii sau moralei; omisiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă o anumită persoană să acţioneze într-un anumit mod, iar aceasta nu se conformează. În plus, pentru ca o faptă să fie ilicită nu este necesar ca ea să fie formal ilegală (adică interzisă expres de lege), ci este suficient să existe un comportament social defectuos sau o eroare de conduită. Prin urmare, ea trebuie să fie injustă.
Au arătat recurenţii că fapta ilicită este o încălcare a normei prevăzute de lege, iar raportul de expertiză realizat în cauză nu a avut drept obiectiv să stabilească dacă comisiile de fond funciar au comis sau nu o faptă ilicită, expertul neavând calitatea să stabilească dacă comisiile de aplicare a legii fondului funciar au comis o fapta ilicită.
Cu toate acestea, este incontestabil faptul că există o suprapunere de teren şi că această suprapunere este rezultatul procedurii defectuoase de reconstituire a dreptului de proprietate, pentru proprietari diferiţi, în baza Legii nr. 18/1991. Comisiile de fond funciar au făcut reconstituirea drepturilor de proprietate cu încălcarea prevederilor art. 5 lit. c) - h) şi art. 6 lit. e) din Regulamentul 20017.
Astfel, în temeiul articolelor sus-menţionate, comisiile orăşeneşti şi comunale aveau obligaţia legală să "stabilească mărimea şi amplasamentul suprafeţei de teren". Stabilirea amplasamentului nu se face aleatoriu ci presupune verificarea prealabilă a situaţiei terenului pe care urmează să se facă reconstituirea. Or, obligaţia legală de "delimitare în teren" pentru punerea în posesie a fost adusă la îndeplinire în mod greşit. În ceea ce priveşte, comisia judeţeană, aceasta nu şi-a respectat obligaţia de a verifica documentaţia înaintată de comisiile locale şi respectiv, având în vedere situaţia concretă existentă, de a invalida propunerea comisiilor locale.
Au arătat recurenţii că dacă Comisiile orăşeneşti şi comunale Craiova şi Podari şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a stabili în mod corect amplasamentul şi delimitarea terenului atribuit proprietarilor S. şi C., iar Comisia judeţeană Dolj ar fi verificat corect documentaţia înaintată nu ar fi existat suprapunerea de teren care face obiectul prezentului litigiului. Fapta ilicită rezultă incontestabil din prevederile legale raportate la situaţia de fapt existentă privind terenul şi probele administrate, iar nerespectarea de către autorităţile cu răspunderi în aplicarea legii fondului funciar a obligaţiilor impuse de lege a condus la eliberarea de titluri de proprietate în favoarea unor persoane diferite pe acelaşi amplasament.
Astfel, raportul de expertiză întocmit de expertul I.M. nu "a opinat", ci a stabilit cu exactitate că: terenul în suprafaţă de 1703 mp, identificat prin Decizia nr. 347/2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, se suprapune parţial cu terenul revendicat, în suprafaţă de 2800 mp, iar cauza suprapunerii este eliberarea de titluri de proprietate de ambele comisii locale (Craiova, respectiv Podari), pe acelaşi teren.
Au arătat recurenţii că dacă instanţa de apel nu era edificată, aşa cum rezultă din motivarea deciziei, ar fi trebuit să încuviinţeze cererea pentru efectuarea unei noi expertize (iar nu să o respingă ca nefiind utilă, concludentă şi pertinentă) şi să formuleze, la rândul său, obiectivele pe care le aprecia ca necesare soluţionării corecte a cauzei.
Pe de altă parte, raportul de expertiză nu reprezintă singura probă privind suprapunerea terenurilor şi cauza acestei suprapuneri. Alte probe sunt: răspunsul la interogatoriu al Primăriei Podari, conform căruia Comisia locală Craiova a eliberat în mod greşit titlul de proprietate pârâţilor (întrucât amplasamentul se afla în administraţia Primăriei Podari) şi expertiza extrajudiciară efectuată de expertul D. în Dosarul nr. 1405/63/2006, în care se menţionează culpa comisiilor locale de fond funciar în emiterea titlurilor de proprietate pe acelaşi amplasament.
Cu referire la prejudiciu, s-a arătat că acesta constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca victima să obţină despăgubirea din partea persoanei responsabile este ca prejudiciul să fie cert din punct de vedere al existenţei (actuale sau viitoare) şi să nu fi fost reparat.
În speţă, prejudiciul s-a produs exclusiv în patrimoniul societăţii SC D.C. SRL, al cărei drept de proprietate a fost diminuat, în vreme ce în patrimoniul lui C.C. sau al soţilor O. nu există niciun prejudiciu. Evaluarea prejudiciului a fost realizată prin raportul de expertiză efectuat în cauză prin care s-a constatat contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului (172.344 RON), precum şi valoarea suprafeţei de teren lipsă (999.328 RON).
Cu referire la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurenţii au arătat că ceea ce interesează este raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea/inacţiunea cu caracter ilicit şi prejudiciu, respectiv faptele care au declanşat punerea în mişcare a cauzelor producerii efectului păgubitor.
Au opinat recurenţii că, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat. Asemenea condiţii exterioare care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc şi ele prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal. Este incontestabil că fapta comisiilor de aplicare a legii fondului funciar de a nu-şi îndeplini obligaţiile legale conform celor stabilite de lege a determinat suprapunerea de teren care a determinat o pierdere în patrimoniul societăţii SC D.C. SRL.
S-a susţinut că legătura de cauzalitate a fost dovedită prin rapoartele de expertiză care au reţinut că suprapunerea de teren este cauzată de faptul că ambele unităţi administrative (Comisia locală Podari şi Comisia locală Craiova) au emis titluri de proprietate pe acelaşi amplasament.
În ceea ce priveşte vinovăţia, recurenţii au arătat că potrivit art. 999 C. civ. de la 1864 este sancţionată şi "imprudenţa" sau "neglijenţa", autorul faptei răspunzând şi pentru culpa cea mai uşoară; în calitate de autorităţi responsabile pentru punerea în aplicare a unei legi de interes general (legea fondului funciar) comisiile de fond funciar aveau obligaţia de a respecta în mod "profesional" obligaţiile stabilite de lege.
Au concluzionat recurenţii că instanţa de apel nu a făcut aplicarea unor principii de drept imperative, că a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi a ignorat prevederile Regulamentului 2001 privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor.
Cu referire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 55 C. proc. civ.
Astfel, în situaţia formulării unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., instanţa va constata doar depunerea acesteia, iar cererea se va soluţiona o dată cu cererea principală, cu excepţia cazului în care judecarea acestei cereri este întârziată de judecarea cererii de chemare în judecată. În această din urmă situaţie, se va proceda la disjungerea cererii de chemare în judecată a altor persoane şi la judecarea separată, conform art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
În consecinţă, au solicitat să se constate că se impunea introducerea în cauză a numitului B.I., care poate pretinde dreptul de proprietate asupra unei părţi din teren.
Intimaţii C.I. şi I.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Aceştia au învederat instanţei că prin Sentinţa 329 din 20 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5/63/2004 al Tribunalului Dolj, a fost închisă procedura de lichidare a recurentei SC D.C. SRL, astfel că aceasta nu mai are capacitate de folosinţă.
Pe fond, au arătat, în esenţă, că în mod corect instanţele de fond şi apel au apreciat că titlul pârâţilor este mai bine caracterizat, în condiţiile în care titlul de proprietate al autorilor recurenţilor a fost anulat irevocabil, pentru suprafaţa de 1703 mp, prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.913 RON; s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 5 RON.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a SC D.C. SRL, invocată prin întâmpinare de intimaţii C.I. şi I.M., Înalta Curte a constatat în şedinţa publică de la 26 septembrie 2014 că nu se mai impune a fi examinată, având în vedere că a operat transmisiunea calităţii procesuale active.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă, pentru considerentele ce vor succede:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurenţi, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv atunci când: este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii.
Dezvoltarea criticilor nu cuprinde o structurare a acestora în raport de cele două motive de recurs sus-menţionate, astfel că instanţa va proceda la încadrarea criticilor în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, exced verificării criticile care pun în discuţie situaţia de fapt şi analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte criteriile pe care instanţa de judecată le poate utiliza cu prilejul soluţionării acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate.
Deşi legea nu prevede în mod expres care sunt criteriile de preferinţă, soluţionarea acţiunii în revendicare nu se face în mod arbitrar, ci prin aplicarea, în funcţie de situaţia de fapt din cauză, a principiilor de drept incidente.
Înalta Curte reţine că obligaţia de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză coroborată a întregului material probator incumbă instanţelor de fond în toate cazurile, independent de existenţa unor criterii legale de preferinţă a titlurilor.
În cazul particular dedus judecăţii, se constată că au fost supuse comparării titluri de proprietate ce provin de la autori diferiţi, recurenţii fiind nemulţumiţi că s-a dat preferinţă titlului pârâţilor, în pofida vechimii titlului autoarei lor şi a împrejurării că acesta a fost înscris în evidenţele de publicitate imobiliară.
Înalta Curte reţine că într-o asemenea ipoteză, întrucât nu pot exista două drepturi de proprietate în formă pură şi simplă asupra aceluiaşi imobil, nu este suficient ca instanţa să compare doar titlurile de dobândire pe care le înfăţişează reclamantul şi pârâtul, ci este necesar să se verifice titlurile autorilor, pentru a se stabili care dintre părţi a dobândit de la adevăratul proprietar ori care prezintă cele mai puternice aparenţe în acest sens, pentru a se putea face aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transffere potest, quam ipse habet.
În consecinţă, vechimea titlului autoarei recurenţilor ori îndeplinirea formelor de publicitate nu sunt suficiente pentru admiterea acţiunii în revendicare.
Pe baza situaţiei de fapt reţinută în cauză, conform căreia pentru suprafaţa de teren în litigiu au fost eliberate două titluri de proprietate, în temeiul legii fondului funciar, în favoarea unor persoane diferite (care au transmis ulterior dreptul către părţile în litigiu), cel emis în favoarea lui C.C., autorul iniţial al reclamantei, fiind anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este legală.
Astfel, recurenţii se prevalează de un titlu de proprietate care, deşi formal nu a fost contestat, provine de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar şi aceasta deoarece nulitatea produce efecte retroactiv, de la data încheierii actului juridic.
În ceea ce priveşte principiile de drept invocate prin cererea de recurs, respectiv: ocrotirea bunei-credinţe, stabilitatea circuitului civil şi aparenţa de drept, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt incidente în cauză.
În acest sens se constată că principalul capăt din cererea de chemare în judecată formulată de autoarea recurenţilor este acţiunea în revendicarea suprafeţei de 1703 mp teren.
Aşa cum s-a arătat deja, acţiunea în revendicare reprezintă mijlocul specific de apărare al dreptului de proprietate privată, fiind o acţiune reală, petitorie, în realizare, care pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate.
Principiile la care recurenţii fac referire reprezintă excepţii de la principiile care guvernează efectele nulităţii. Astfel, ocrotirea subdobânditorului de bună-credinţă, cu titlu oneros, este o ipoteză particulară în care deşi actul iniţial este desfiinţat, actul subsecvent este menţinut, în vreme ce principiul validităţii aparenţei în drept reprezintă o excepţie de la regula quod nullum est, nullum producit effectum.
Prin raportare la limitele învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului cererii, se constată că nu sunt aplicabile în acţiunea în revendicare, excepţiile de la principiile nulităţii actului juridic, instanţele de judecată fiind chemate să analizeze titluri de proprietate care nu au fost anulate sau constatate nule.
Cu referire la principiul stabilităţii circuitului civil, Înalta Curte reţine că invocarea formală a acestuia nu poate conduce la admiterea căii de atac, intimaţii persoane fizice putând să se prevaleze, de asemenea, de acest principiu.
Pentru considerentele expuse, reţinând că vechimea titlului şi data îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară constituie criterii de preferinţă atunci când părţile opun titluri care provin de la acelaşi autor, situaţie care nu se regăseşte în speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care întemeiază soluţia pronunţată de instanţa de apel. Sub aspectul motivării lipsei incidenţei bunei-credinţe, Înalta Curte constată că instanţa de apel a examinat criticile privitoare la buna-credinţă, invocate de apelanta-reclamantă, şi a reţinut că nu sunt fondate, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată nu este o cerere de constatare a nulităţii actului juridic subsecvent actului nul, ci o acţiune în revendicare imobiliară.
Susţinerile recurenţilor care au arătat că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că SC D.C. SRL avea posibilitatea să intervină în procesul finalizat cu anularea titlurilor de proprietate ale autorilor acesteia sunt fondate, având în vedere că Dosarul nr. 22010/2004 a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 6 octombrie 2004, iar SC D.C. SRL a dobândit dreptul de proprietate de la vânzătorii O.D.G. şi O.G.M. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001; cu toate acestea, legalitatea deciziei recurate nu este afectată având în vedere că potrivit principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, reclamantul este cel care hotărăşte pe cine doreşte să acţioneze în judecată.
Pe de altă parte, faţă de obiectul cererii care a format obiectul Dosarului nr. 22010/2004, al Judecătoriei Craiova, respectiv constatarea nulităţii absolute a TDP nr. X1 din 16 noiembrie 2009 şi a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999, se constată că legitimarea procesuală pasivă aparţine părţilor din actele juridice menţionate, între care nu se regăseşte SC D.C. SRL.
Deşi nu se poate contesta că aceasta ar fi putut justifica un interes pentru a interveni în procesul în care s-a pus în discuţie valabilitatea titlurilor de proprietate ale autorilor săi, reclamanta din litigiul de faţă nu poate susţine în mod întemeiat că a suferit o vătămare procesuală, deoarece titlul său de proprietate nu a fost anulat, iar faţă de obiectul cererii, calitatea de proprietar al terenului nu justifica legitimarea procesuală pasivă.
Cu toate acestea, prin valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat de care se bucură hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionată cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Craiova sub nr. 22010/2004 (care nu se confundă cu opozabilitatea acesteia în raporturile dintre părţi), soluţia de anulare, în mod irevocabil, a titlurilor de proprietate ale autorilor SC D.C. SRL se impune în cauză ca o dezlegare obligatorie, acest lucru neputând face obiectul reexaminării în acest litigiu.
Faţă de considerentele expuse de instanţa de apel, combătute prin criticile de recurs, Înalta Curte menţionează că, în situaţia de fapt reţinută în cauză, mijlocul procesual prin care partea evinsă în acţiunea în revendicare poate solicita repararea prejudiciului suferit este acţiunea în garanţie pentru evicţiune îndreptată împotriva cocontractantului.
Fără a specula cu privire la îndeplinirea celorlalte condiţii ale unei asemenea acţiuni, se constată că, de principiu, împrejurarea că anularea titlurilor autorilor s-a făcut la o dată ulterioară dobândirii dreptului de proprietate de către SC D.C. SRL, nu reprezintă un impediment întrucât cauza desfiinţării actelor juridice şi, implicit a evicţiunii, a preexistat încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia dată acţiunii în revendicare, Înalta Curte constată că nu au fost dezvoltate distinct critici care să necesite o analiză separată din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate prin care recurenţii au susţinut atât greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., cât şi motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.
Sub un prim aspect, este de menţionat că analiza probatoriului de către instanţa de apel excede controlului de legalitate în recurs. Prin urmare, nu se impune analiza susţinerilor recurenţilor în ceea ce priveşte dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi interpretarea probelor de către instanţa de apel.
Pe de altă parte, se constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, examinând acest capăt de cerere, au arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu s-a dovedit întrunirea cumulativă a celor patru elemente, dar au motivat, în acelaşi timp, că reclamanta SC D.C. SRL nu este persoana prejudiciată prin reconstituirea defectuoasă a dreptului de proprietate, deoarece efectul păgubitor s-a produs în patrimoniul lui C.C.
Această motivare echivalează cu reţinerea lipsei interesului reclamantei în formularea capătului de cerere privind aplicarea dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., considerentele fiind fondate.
Astfel, reclamanta din această cauză nu s-a aflat într-un raport juridic direct cu intimatele-persoane juridice, cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 18/1991.
Aceasta a dobândit dreptul de proprietate de la vânzătorii O., iar evingerea parţială, în ceea ce priveşte suprafaţa în litigiu, poate atrage, în condiţiile legii, răspunderea vânzătorului, care la rândul său se poate îndrepta împotriva celui de la care a dobândit.
Aşadar, sunt nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că autorii C. şi O. nu mai puteau suferi un prejudiciu prin anularea titlurilor de proprietate întrucât dreptul de proprietate nu mai exista în patrimoniul lor.
În conformitate cu regulile care guvernează regimul juridic al nulităţii şi garanţia pentru evicţiune, efectul păgubitor al constatării nulităţii TDP nr. X1 din 16 noiembrie 1999 s-a produs în patrimoniul titularului acestui act juridic, respectiv C.C., respectiv al succesorilor acestuia.
Văzând dispoziţiile art. 296 şi 316 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile de nelegalitate privitoare la soluţia dată capătului de cerere privind incidenţa răspunderii civile delictuale, şi nu se impune modificarea soluţiei în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca lipsit de interes întrucât, în acest fel s-ar aduce atingere principiului non reformatio in pejus.
Sub aspectul considerentelor deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a argumentat în fapt şi în drept soluţia pronunţată.
De asemenea, nu este fondat nici motivul de recurs prin care s-a criticat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de introducere în cauză, în calitate de intervenient forţat a numitului B.I.
În acest sens, instanţa de recurs constată că pentru a fi admisibilă cererea de chemare în judecată a altor persoane care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, în condiţiile art. 57 C. proc. civ., este necesar ca drepturile pe care intervenientul forţat le-ar putea pretinde să vizeze chiar obiectul material al cererii de chemare în judecată.
Or, din situaţia de fapt reţinută în cauză, confirmată şi de susţinerile recurenţilor, suprafaţa de teren afectată de suprapunere cu cea deţinută de B.I. este distinctă de suprafaţa de 1703 mp revendicată de la intimaţii-pârâţi I.M. şi C.I.
Prin urmare, în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că cererea de atragere în proces a numitului B.I. nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 57 C. proc. civ., ci este o cerere prin care se urmăreşte introducerea în cauză a unui nou pârât, cu depăşirea termenului de modificare a cererii de chemare în judecată.
Nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de intervenţie forţată, în mod corect prima instanţă a pronunţat o încheiere interlocutorie de admitere a excepţiei de inadmisibilitate, nefiind încălcate dispoziţiile art. 55 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că instanţa de apel a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor legale în speţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii F.M. şi F.V. împotriva Deciziei nr. 13 din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II - a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2701/2014. Civil. Grăniţuire. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3060/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
