ICCJ. Decizia nr. 3063/2014. Civil. Partaj judiciar. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3063/2014

Dosar nr. 115/2/2014

Şedinţa publică din 7 noiembrie 2014

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâţii A.M.V. şi N.G.G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună sistarea stării de indiviziune asupra imobilului situat în Bucureşti, str. M., sector 1, format din două corpuri de casă cu parter şi dependinţe (corp A şi corp B) şi teren în suprafaţă de 300 mp, având număr cadastral X1 corpul A şi X2 corpul B înscris în cartea funciară nr. X3 şi să-i fie atribuit în proprietate întregul imobil, cu obligarea la plata sultelor cuvenite pârâţilor.

După un prim ciclu procesual, finalizat cu pronunţarea Deciziei civile nr. 1058/2009 de către Curtea de Apel Bucureşti în recurs, s-a constatat că tribunalul, iar nu judecătoria, era instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, astfel că dosarul a fost trimis la Tribunalul Bucureşti unde, prin Încheierea de la data de 7 decembrie 2010, s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea pricinii.

Prin Decizia civilă nr. 642 din 26 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admis recursul formulat de recurentul-pârât N.G.G. împotriva Încheierii din data de 7 decembrie 2010, a fost casată încheierea recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 2335/2/2011.

Prin încheierea pronunţată la data de 26 iunie 2012, s-a constatat intervenită transmiterea calităţii procesuale active în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 13 martie 2012, încheiat de reclamantul C.N. cu G.A.

La termenul din data de 23 octombrie 2012, părţile au declarat că nu solicită atribuirea în natură a imobilului şi au solicitat acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă.

La data de 20 noiembrie 2012, în şedinţă publică, părţile au declarat în faţa tribunalului că stingerea litigiului pe cale amiabilă nu a fost posibilă.

Prin Încheierea din data de 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011 (RJ 4.01/299/2002) a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii de sistare a stării de indiviziune prin vânzarea imobilului, iar în temeiul dispoziţiilor art. 673¹¹ alin. (1) C. proc. civ., s-a dispus vânzarea bunului de către părţi prin bună învoială stabilindu-se un termen de 3 luni de la rămânerea irevocabilă a încheierii, urmând ca, la împlinirea termenului, părţile să prezinte instanţei dovada vânzării.

În motivarea încheierii, s-a reţinut, în esenţă, că rapoartele de expertiză efectuate în cauză au demonstrat că imobilul nu este uşor partajabil în natură, că niciuna dintre părţi nu a solicitat atribuirea provizorie sau definitivă a întregului imobil şi că singura modalitate de realizare a partajului imobilului este aceea a vânzării prin bună învoială sau prin executor judecătoresc, în condiţiile art. 673¹¹ C. proc. civ.

Tribunalul a reţinut că reclamantul are posibilitatea să precizeze cerere introductivă în legătură cu modalitatea de sistare a indiviziunii agreată, deoarece această precizare nu are caracterul unei modificări a acţiunii, în sensul art. 132 C. proc. civ., deoarece potrivit art. 673², modalitatea în care se solicită sistarea indiviziunii nu este un element esenţial ale cererii de chemare în judecată prin care se solicită efectuarea partajului.

Împotriva încheierii acestei încheieri a declarat apel la data de 20 decembrie 2012 pârâtul N.G.G., apel care a fost motivat la data de 19 februarie 2014, după comunicarea încheierii către pârât.

În motivarea apelului s-a arătat, în esenţă, că cererea de revenire asupra solicitării iniţiale a reclamantului de a-i fi atribuit imobilul în natură şi de solicitare a vânzării imobilului prin intermediul executorului judecătoresc este o cerere modificatoare a acţiunii introductive, care este tardivă faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

A susţinut apelantul că dispoziţiile art. 673² C. proc. civ. impun condiţiile "de minimis" pe care trebuie să le cuprindă cererea de ieşire din indiviziune, iar modalitatea prin care se solicită sistarea indiviziunii reprezintă o chestiune care ţine de temeiul juridic al acţiunii introductive, temei care nu poate fi schimbat decât în condiţiile art. 132 C. proc. civ.

Astfel, probele efectuate în cauză până în prezent au avut la bază principiul disponibilităţii şi solicitarea reclamantului de a-i fi atribuit în natură întreg imobilul.

În subsidiar, apelantul a susţinut că tribunalul a apreciat în mod greşit că nu ar fi posibilă împărţirea în natură a imobilului, în condiţiile în care expertizele administrate în cauză demonstrează contrariul.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 673¹¹ alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.

Intimatul G.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susţinând că precizarea modalităţii de sistare a indiviziunii poate fi arătată oricând de către părţi.

Acesta a susţinut că tribunalul nu a confundat tardivitatea cu decăderea şi a subliniat diferenţa dintre sancţiune şi excepţie, în condiţiile în care reclamantul nu formulase o cerere modificatoare.

În opinia acestuia singura modalitate prin care poate fi partajat imobilul, este vânzarea prin bună învoială.

În faza procesuală a apelului nu au fost administrate probe.

Prin Decizia civilă nr. 228A din 22 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât N.G.G., împotriva Încheierii de şedinţă din data de 17 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G.A. şi cu intimatul-pârât B.A., în calitate de moştenitor al defunctei A.M.V.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că încheierea pronunţată de către Tribunalul Bucureşti la data de 17 decembrie 2012 poate fi atacată separat cu apel, conform dispoziţiilor art. 673¹¹ alin. (4) C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că este necesar să analizeze dacă este posibil ca instanţa care soluţionează o cerere de împărţeală judiciară, să dispună vânzarea bunului, prin învoială ori prin executor judecătoresc, în condiţiile în care reclamantul a solicitat la momentul depunerii cererii de partaj să-i fie atribuit întreg bunul în natură, iar ulterior primei zile de înfăţişare, a revenit asupra acestei solicitări, astfel că niciuna dintre părţi nu mai doreşte să-i fie atribuit bunul imobil în natură.

Instanţa de apel a apreciat că este posibil, astfel cum rezultă din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 673¹¹ şi art. 673¹⁴ alineatul ultim C. proc. civ., din interpretarea sistematică a tuturor dispoziţiilor Cap. VII din Cartea a VI-a C. proc. civ. şi din specificul procedurii partajului în care, dacă nu există dispută cu privire la cotele de proprietate, cum este cazul în speţă, predomină chestiunile necontencioase de măsurare, evaluare şi eventual de formare, respectiv împărţire a loturilor, în conformitate cu solicitările părţilor (de care instanţa ţine seama).

A reţinut curtea de apel că pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ. este necesar să fie îndeplinită o singură condiţie, şi anume aceea ca niciunul dintre coproprietari să nu ceară atribuirea bunului; în speţă nu s-a ajuns la atribuirea provizorie pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ., pe motiv că partea căreia i s-a atribuit provizoriu bunul nu a depus în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi coproprietari.

Textul de lege menţionat, care are caracterul unei norme speciale, nu distinge după aspecte precum momentul la care se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ. sau momentul până la care părţile pot susţine că nu doresc să li se atribuire în natură întregul bun.

Curtea de apel a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ. poate fi făcută chiar dacă prin cererea introductivă una dintre părţi ar fi solicitat să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior şi-a schimbat poziţia procesuală şi a arătat că nu mai doreşte acest lucru.

S-a reţinut că, dacă s-ar accepta interpretarea apelantului şi s-ar considera că instanţa ar fi fost obligată să-i atribuie în natură întregul bun reclamantului conform manifestării de voinţă iniţiale a acestuia, s-ar ajunge la stabilirea unei sulte şi a unui termen de plată, în condiţiile în care debitorul a afirmat că nu va achita sulta, deoarece nu mai doreşte să-i fie atribuit întregul bun în natură. Or, un astfel de procedeu ar duce la o pierdere inutilă de timp, în condiţiile în care dispoziţiile art. 673¹¹ sunt aplicabile şi atunci când cel căruia i s-a atribuit provizoriu bunul nu achită în termenul stabilit suma cuvenită coproprietarului, cu titlu de sultă.

În opinia instanţei de apel, fiecare parte încearcă să profite de pe urma fluctuaţiei preţului imobilelor din ultimii ani, acesta fiind motivul pentru care opţiunea cu privire la sistarea stării de indiviziune s-a schimbat, însă o astfel de schimbare nu conţine nimic nelegal (în sensul de neprocedural) cum susţine apelantul, care a invocat dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.

Cu referire la susţinerile formulate de apelant în subsidiar, în sensul că imobilul poate fi partajat în natură, instanţa de apel, subliniind vechimea dosarului, a arătat că pentru a fi veridice, ar fi trebuit să conţină, printre altele, modalitatea în care se solicită împărţirea în natură prin raportare la probele administrate.

Cu referire la raportul de expertiză extrajudiciară depus în apel de către apelant, curtea de apel nu a reţinut că nu poate fi valorificat în condiţiile în care, pe tot parcursul judecării procesului, probele au fost administrate în sensul dovedirii unei alte teze probatorii, iar rapoartele de expertiză tehnică judiciară şi răspunsurile la obiecţiunile efectuate de părţi au vizat exclusiv evaluarea imobilului, iar nu împărţirea în natură a acestuia.

În opinia instanţei de apel, părţile au acceptat concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de experta I.I. (depus la Dosarul nr. 4.01/299/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), conform cărora: "având în vedere configuraţia imobilului, gradul de ocupare cu construcţii şi accesul tuturor proprietarilor la locuinţele proprii, imobilul în cauză nu este comod partajabil, din punct de vedere al terenului".

A mai reţinut curtea de apel că din perspectiva obiectului cauzei şi al obiectului căii de atac este irelevantă transmiterea convenţională a calităţii procesuale active şi că tribunalul a procedat corect atunci când a dispus vânzarea bunului de către părţi prin bună învoială, urmând ca, dacă acest lucru nu se va realiza, să se procedeze la vânzarea bunului prin executor judecătoresc.

Nu au fost găsite fondate nici criticile prin care apelantul a susţinut că prima instanţă a făcut o confuzie între noţiunile de tardivitate şi decădere, faţă de dispoziţiile art. 673¹¹ C. proc. civ. care prevăd că instanţa va dispune prin încheiere vânzarea bunului dacă niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea acestuia, fără a condiţiona această posibilitate de existenţa solicitării ambilor coproprietari de scoatere a bunului la vânzare.

A arătat instanţa de recurs că şi dacă s-ar accepta că în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. (în sensul că precizarea în discuţie ar reprezenta o cerere de modificare a acţiunii formulată de către reclamant peste termen), acest lucru nu ar însemna că instanţa nu ar mai putea dispune prin încheiere vânzarea bunului, în condiţiile în care, niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.G.G., solicitând modificarea, în tot, a deciziei apelate în sensul admiterii apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă pronunţate de Tribunalul Bucureşti în Dosarul 2335/2/2011 la data de 17 decembrie 2012 şi, pe cale de consecinţă, schimbarea, în parte, a hotărârii apelate în sensul admiterii excepţiei tardivităţii formulării de către intimatul-reclamant G.A. a cererii de sistare a indiviziunii dintre părţi prin vânzarea imobilului aflat în proprietate comună, situat în Bucureşti, str. M., sector 1, cu consecinţa atribuirii către intimatul-reclamant a imobilului şi a obligării acestuia la plata de sulte către coindivizari, calculate prin raportare la concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul B.M.

În subsidiar, recurentul-pârât a solicitat schimbarea încheierii apelate în sensul dispunerii împărţirii imobilului proprietate comună în natură conform normei imperative edictate de art. 673⁵ alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Cu referire la primul motiv de recurs, s-a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece la fila 5 din decizia instanţei de apel, penultimul alineat, aceasta a arătat că: "La termenul din 23 octombrie 2012 părţile au declarat că nu solicită atribuirea în natură a imobilului şi au solicitat acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă".

Cele reţinute de instanţă nu corespund realităţii, astfel că sunt străine de natura pricinii, deoarece la termenul din 23 octombrie 2012, atât recurentul-pârât, cât şi intimatul-reclamant G. au solicitat doar acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă. Mai mult decât atât, la acel termen de judecată era încă valabilă propunerea făcută recurentului-pârât de către intimatul G. de a cumpăra cota sa de proprietate cu suma de 100.000 euro.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că în mod greşit: "La termenul din 20 noiembrie 2012 părţile au declarat în faţa tribunalului că stingerea litigiului pe cale amiabilă nu a fost posibilă, deoarece reclamantul G.A. nu a acceptat preţul oferit de către pârâtul N.G.G."; or, nu recurentul i-a oferit un preţ reclamantului G., ci acesta a avut iniţiativa de a-şi vinde cota-parte.

Pe de altă parte, acest alineat contrazice alineatul precedent, în sensul că, atât timp cât recurentul intenţiona să achiziţioneze cota intimatului G. şi astfel să deţină o cotă majoritară (75%) din imobil era evident interesul său de a obţine în natură imobilul în întregime.

Recurentul-pârât a criticat considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că:

1) "În sensul celor de mai sus Curtea constată în primul rând că, pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ. este necesar să fie îndeplinită doar o condiţie, şi anume aceea ca niciunul dintre coproprietari să nu ceară atribuirea bunului (...)".

2) "În textul de lege menţionat, care are caracterul unei norme speciale, nu se distinge după aspecte precum momentul la care se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ. sau momentul până la care părţile pot susţine că nu doresc să li se atribuie în natură întregul bun. Curtea consideră că aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ. poate fi făcută chiar dacă prin cererea introductivă una din părţi ar fi solicitat să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior îşi schimbă poziţia procesuală şi arată că nu mai doreşte acest lucru".

3) "Dacă s-ar accepta interpretarea apelantului şi s-ar considera că instanţa ar fi fost obligată să-i atribuie în natură întregul bun reclamantului conform manifestării de voinţă iniţiale a acestuia, s-ar ajunge la stabilirea unei sulte şi a unui termen de plată, în condiţiile în care debitorul afirmă fără niciun dubiu că nu va achita sulta, deoarece nu mai doreşte să-i fie atribuit întregul bun în natură. Or, un astfel de procedeu ar duce la o pierdere inutilă de timp, în condiţiile în care, dispoziţiile art. 673¹¹ nu sunt aplicabile, după cum s-a arătat anterior, şi atunci când cel căruia i s-a atribuit provizoriu bunul, nu achită în termenul stabilit suma cuvenită coproprietarului cu titlu de sultă".

4) "Practic, chiar dacă prin absurd s-ar accepta că în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., iar cererea de modificare a acţiunii ar fi formulată de către reclamant peste termen, acest lucru nu ar însemna că instanţa nu ar mai putea dispune prin încheiere vânzarea bunului, în condiţiile în care, niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea acestuia".

Cele patru considerente de mai sus ale instanţei de apel sunt, în opinia recurentului, contradictorii între ele şi deconspiră o atitudine lipsită de imparţialitate pentru intimatul-reclamant, manifestată prin aceea că s-a plecat de la o soluţie preconcepută pentru a fi identificate motivele care să o susţină.

Astfel, pe de o parte curtea de apel a apreciat că art. 673¹¹ C. proc. civ., poate fi aplicat oricând, iar, pe de altă parte, admite că cererea introductivă a reclamantului a fost formulată în sensul atribuirii bunului în natură şi că cererea prin care s-a schimbat această poziţie este una modificatoare.

Curtea de apel nu a motivat de ce aplicarea art. 673¹¹ poate fi făcută oricând şi de ce a exclus de la aplicare art. 132, art. 673⁹ şi art. 673¹⁰, alin. (4) C. proc. civ. În plus, ca şi tribunalul, instanţa de apel nu a observat că cererea reclamantului din data de 20 noiembrie 2012 (prin care a solicitat să se ia act că nu mai doreşte atribuirea imobilului) a modificat însuşi temeiul acţiunii introductive. Astfel, cererea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 728 C. civ. de la 1864 şi pe cele ale art. 673⁹ C. proc. civ., care constituiau "motivul temeinic" pentru aplicarea implicită a dispoziţiilor art. 673¹⁰ alin. (4) C. proc. civ., în vreme ce cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 673¹¹ din acelaşi act normativ. Recurentul a invocat inaplicabilitatea articolului pe care s-a întemeiat cererea modificatoare a reclamantului, articol care, prin chiar ipoteză, presupune că niciuna dintre părţi să nu fi solicitat atribuirea directă a imobilului, sau să fi avut loc o atribuire provizorie. Or, în prezentul dosar, reclamantul a solicitat atribuirea directă, nefiind pusă în discuţie niciodată o atribuire provizorie.

Cu referire la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut: "Chiar dacă chestiunile privitoare la partajarea imobilului în natură sunt subsidiare, pentru a fi veridice, ele ar fi trebuit să conţină, printre altele, modalitatea în care se solicită împărţirea în natură prin raportare la probele administrate. Curtea nu reţine raportul de expertiză extrajudiciar depus în apel de către apelant, în condiţiile în care, pe tot parcursul judecării procesului, probele au fost administrate în sensul dovedirii unei alte teze probatorii, iar rapoartele [...] au vizat doar preţul, sau altfel spus evaluarea imobilului şi nu împărţirea în natură a acestuia", recurentul-pârât a arătat că sunt în mod nejustificat favorabile intimatului-reclamant deoarece creează premisa că acesta îşi poate modifica oricând acţiunea solicitând o altă modalitate de ieşire din indiviziune, însă exclude posibilitatea ca pârâtul să aibă în acest sens o altă opţiune, deşi potrivit dispoziţiilor art. 673⁴ şi 673⁵ alin. (2) C. proc. civ., opţiunea sa este prioritară.

A mai arătat recurentul-pârât că referirile curţii de apel, din acelaşi alineat, la expertiza topografică întocmită de expertul I. sunt în contradicţie cu cele reţinute de această instanţă, precum şi cu considerentele expuse în precedent, deoarece, aşa cum însăşi instanţa a reţinut, probele administrate până în prezent în acest dosar au vizat doar evaluarea imobilului, nu şi împărţirea sa în natură.

Or, această modalitate de administrare a probatoriilor a fost determinată de reclamant, care a cerut atribuirea directă a imobilului; expertiza întocmită de expertul I. este efectuată în specializarea topografie, astfel că nu i se pot extinde concluziile şi asupra construcţiilor şi devin aplicabile dispoziţiile art. 673⁴, alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, în acest raport de expertiză se face vorbire doar despre faptul că terenul nu este comod partajabil în natură, deci nu şi construcţiile. Cu alte cuvinte, există posibilitatea să existe variante mai puţin comode de partajare a terenului.

Cu referire la considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că: "În speţă, fiecare parte încearcă să profite de pe urma fluctuaţiei preţului imobilelor din ultimii ani", recurentul-pârât a arătat că este străină de natura pricinii, încărcată de subiectivism şi nereală.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că o primă problemă de drept cu care curtea de apel a fost învestită şi căreia trebuia să-i dea dezlegare era aceea de a stabili dacă cererea prin care reclamantul a învederat că nu mai doreşte atribuirea în natură a imobilului are caracter de cerere modificatoare.

Deşi art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu prohibeşte formularea de cereri modificatoare, ci dimpotrivă arată limitele în timp până la care acestea pot fi primite, respectiv prima zi de înfăţişare, în speţa dedusă judecaţii, la termenul din 20 noiembrie 2012 prima zi de înfăţişare era un moment procesual depăşit.

Astfel, cauza se afla în cel de-al doilea ciclu procesual, la cel de-al treilea termen de judecată în fond după casare, iar limitele deciziei de casare erau imperative pentru instanţa fondului conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., astfel că nu mai puteau fi aplicate dispoziţiile art. 132 alin. (1), ci cele ale art. 132, alin. (2) C. proc. civ., care menţionează care cereri nu se socotesc modificatoare. Cum cererea reclamantului nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de cereri nemodificatoare enumerate limitativ de art. 132 alin. (2) C. proc. civ., se impunea constatarea caracterului modificator al acestei cereri.

A mai arătat recurentul-pârât că cea de-a doua problemă pe care instanţa de apel trebuia să o dezlege era aceea de a stabili dacă cererea reclamantului din data de 20 noiembrie 2012 a fost formulată cu respectarea termenului procedural, respectiv dacă a fost formulată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau dacă a existat acordul părţii adverse. Cum cererea a fost făcută după prima zi de înfăţişare, iar pârâtul a invocat excepţia tardivităţii formulării ei la acel moment, rezultă că nu a existat un asemenea acord.

În legătură cu aceste două probleme expuse mai sus, curtea de apel a ales să ofere o soluţie fundamentată exclusiv pe dispoziţiile art. 673¹¹ C. proc. civ., fără a remarca împrejurarea că acesta este temeiul de drept modificat în mod neprocedural de către reclamant.

Cum cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 728 C. civ. de la 1864 şi pe cele ale art. 673⁹ C. proc. civ., care constituiau "motivul temeinic" pentru aplicarea implicită a dispoziţiilor art. 673¹⁰ alin. (4) C. proc. civ., rezultă că reclamantul a solicitat, potrivit principiului disponibilităţii procesului civil, ca instanţa să-i atribuie direct, în natură, imobilul supus împărţelii. Pe cale de consecinţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, hotărârea pe care instanţa fondului urma să o pronunţe (dacă ar fi admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare) nu ar fi dus la o pierdere inutilă de timp, deoarece imobilul ar fi trebuit atribuit direct în natură către reclamant, cu stabilirea sultelor şi a termenului în care acesta era obligat să le plătească. Neplata sultelor nu avea efectul atribuirii provizorii, respectiv nu conducea la reluarea partajului, ci deschidea calea executării silite.

A mai arătat recurentul-pârât că procedura este contencioasă şi că în mod greşit curtea de apel a reţinut că dispoziţia legală pe care îşi întemeiază decizia (acelaşi cu temeiul juridic al cererii modificatoare a reclamantului), respectiv art. 673¹¹, nu distinge care este momentul până la care părţile pot menţiona că nu doresc să li se atribuie în natură întregul bun, deoarece prin reglementarea procedurii împărţelii judiciare ca o procedură specială, legiuitorul nu a înţeles să o excepteze de la aplicarea dispoziţiilor procedurale generale. Altfel spus, chiar dacă regulile împărţelii sunt reglementate de dispoziţiile art. 673¹ - 673¹⁴, aceasta nu înseamnă că întreaga Carte a II-a a C. proc. civ. referitoare la "Procedura Contencioasă" sunt exceptate de la aplicare. A admite teoria instanţei de apel ar echivala cu derularea procedurii speciale (a împărţelii judiciare în cazul de faţă) fără obligaţia de a depune întâmpinare, fără posibilitatea de a se invoca excepţii, fără a se discuta aspecte privitoare la timbraj, etc., deoarece acestea nu sunt reglementate de prevederile art. 673¹ - 673¹⁴ C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurentul a arătat că o a treia problemă cu care a învestit instanţa de apel a fost cea subsidiară, referitoare la posibilitatea de partajare a imobilului în natură; instanţa de apel a dat eficienţă unei expertize topografice prin care s-a stabilit că terenul liber de construcţii nu este comod partajabil în natură. Or, în această manieră, instanţa de apel a extins nejustificat efectele unui raport de expertiză întocmit de un expert specializat în topografie, după ce reţinuse că niciun expert construcţii nu s-a pronunţat asupra unui asemenea obiectiv.

În opinia recurentului-pârât, o soluţie corectă din punct de vedere procedural a instanţei de apel, după respingerea excepţiei tardivităţii, ar fi fost aceea de admitere, pentru acest motiv, a apelului şi de trimitere a cauzei instanţei de fond pentru analizarea acestei posibilităţi de realizare a împărţelii însă, instanţa de apel a valorificat un raport de expertiză topografică peste limitele fixate pentru elaborarea lui (care nu viza construcţiile şi nici nu menţiona o imposibilitate absolută de partajare a terenului).

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că având în vedere toate argumentele expuse în precedent, este incident şi acest motiv de recurs deoarece: instanţa de apel nu şi-a întemeiat în drept aprecierea conform căreia aplicarea dispoziţiilor art. 673¹¹ C. proc. civ. poate fi făcută oricând; nu a motivat în drept de ce art. 132 C. proc. civ. nu-şi găseşte aplicabilitatea în prezenta speţă; a încălcat dispoziţiile art. 132, 673¹⁰ alin. (4) şi 673⁹ C. proc. civ., a făcut greşit aplicarea art. 673¹¹ din acelaşi act normativ, dând eficienţă unei cereri modificatoare tardiv introduse, şi a încălcat dispoziţiile art. 673⁴ şi ale art. 673 alin. (2) C. proc. civ., nesocotind dreptul subsidiar al recurentului-pârât de a obţine împărţeala în natură.

Intimatul-reclamant G.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea deciziei, ca legală şi temeinică.

Cu referire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că în doctrină s-a reţinut că nemotivarea hotărârii în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocată în următoarele ipoteze: "existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea flagrantă între dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei în dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii."

Or, din cuprinsul deciziei civile atacate rezultă că niciuna dintre ipotezele anterior menţionate nu se regăseşte hotărârea neconţinând motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că dispoziţiile art. 673¹¹ C. proc. civ. se pot aplica "oricând", ci că pentru aplicarea acestor dispoziţii trebuie îndeplinită doar o condiţie, anume aceea că niciunul dintre coproprietari să nu ceară atribuirea bunului, situaţie care se regăseşte din speţă.

A mai arătat că cererea pe care a formulat-o la data de 20 noiembrie 2012, prin care a solicitat instanţei să ia act că nu mai doreşte să-i fie atribuit imobilul, nu are caracterul unei "cereri modificatoare", deoarece obiectul acţiunii - partaj judiciar - a rămas acelaşi, fiind solicitată doar schimbarea modalităţii de efectuare a partajului.

A mai susţinut intimatul-reclamant că, având în vedere transmisiunea calităţii procesuale active, nu era ţinut de modalitatea de partajare pentru care optase autorul său, astfel că, potrivit principiului disponibilităţii, şi-a exprimat poziţia procesuală faţă de cererea de ieşire din indiviziune, sens în care a arătat că nu doreşte ca bunul să-i fie atribuit în natură, ci să fie vândut.

Prin urmare, instanţa de apel nu a creat pentru reclamant o situaţie favorabilă, în mod nejustificat, ci a aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale incidente în cauză.

Cu referire la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că "fiecare parte încearcă să profite de pe urma fluctuaţiei preţurilor imobilelor din ultimii ani", intimatul a susţinut că acestea nu sunt de natură a prejudicia în vreun fel pe niciuna dintre părţi, nefiind "străină de natura pricinii", astfel cum susţine recurentul, întrucât instanţa de apel nu a adus în acest mod o critică persoanei recurentului.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că acesta nu este aplicabil în speţă, deoarece recurentul nu a indicat "actul juridic" dedus judecaţii, pe care instanţa de apel l-ar fi interpretat greşit, din cererea de recurs reieşind că acesta se referă la cererea de sistare a stării de indiviziune, prin vânzarea imobilului.

Situaţia premisă de la care porneşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este aceea că a fost nesocotit principiul potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii stabiliţi de părţi prin contract, stabilind alte drepturi sau obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Or, în speţa dedusă judecăţii instanţa nu a fost învestită să se pronunţe cu privire la un contract, pe care să îl fi interpretat în mod greşit, trecând peste voinţa clar exprimată a părţilor.

Instanţa de apel nu a făcut abstracţie de prevederile C. proc. civ., astfel cum a susţinut recurentul, ci a aplicat legea în mod corect, reţinând că prevederile art. 673¹¹ C. proc. civ. pot fi aplicate chiar dacă prin cererea introductivă una dintre părţi a solicitat să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior şi-a schimbat această opţiune; curtea de apel a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât precizarea în discuţie nu are caracterul unei cereri modificatoare.

În consecinţă, în mod corect a constatat că nu intervine sancţiunea decăderii, ca o consecinţă a tardivităţii formulării cererii, şi a luat act de voinţa reclamantului, conform dispoziţiilor art. 673⁴ alin. (1) şi 673¹¹ C. proc. civ.

A mai arătat intimatul-reclamant că de vreme ce părţile şi-au exprimat voinţa în sensul de a nu solicita atribuirea în natură a imobilului, nu exista niciun temei pentru admiterea apelului şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru analizarea posibilităţilor de realizare a împărţelii, cu atât mai mult cu cât prin raportul de expertiză la care curtea de apel a făcut referire, şi care nu a fost contestat de părţi, s-a concluzionat că "imobilul în cauză nu este comod partajabil, din punct de vedere al terenului".

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că hotărârea instanţei de apel este temeinică, instanţa făcând o corectă aplicare a legii.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 RON şi timbru judiciar în valoare de 1 RON, conform dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 şi O.G. nr. 32/1995.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile de recurs subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate în sensul că decizia recurată nu conţine considerente contradictorii sau străine de natura pricinii; instanţa de apel a expus argumentele pentru care a apreciat că motivele de apel nu sunt fondate.

Înalta Curte subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează acele situaţii în care hotărârea supusă controlului judiciar nu poate fi, în concret, cenzurată pentru că fie nu cuprinde considerentele care justifică adoptarea soluţiei, fie acestea sunt contradictorii, sau străine de natura pricinii.

Prin acest motiv de recurs nu poate fi cenzurat însuşi modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză sau a stabilit situaţia de fapt.

Astfel, pretinsele contradicţii din decizia de apel vizează prezentarea situaţiei de fapt. Motivul pentru care recurentul şi intimatul-reclamant nu au ajuns la un acord nu influenţează soluţia, ca şi menţionarea faptului că nu au solicitat atribuirea în natură. Ceea ce este esenţial este că partajul prin bună învoială nu s-a putut realiza. Recurentul-reclamant nu a susţinut că ar fi solicitat să-i fie atribuit imobilul, iar intimatul-reclamant a declarat că nu menţine solicitarea din cererea de chemare în judecată.

Considerentele expuse la ultimul alineat al filei 7 nu sunt contradictorii cu restul motivării şi fac trimitere la dispoziţii legale aplicabile în speţă.

Este adevărat că acest argument al instanţei de apel nu este complet în sensul că nu reţine şi condiţia ca partajul în natură să nu fie posibil, însă interpretarea art. 673¹¹ C. proc. civ. urmează a fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Considerentele de la filele 8 şi 9 din decizia recurată, criticate de recurent, nu sunt contradictorii nici între ele, nici cu restul motivării, ci se coroborează şi argumentează opinia instanţei de apel în ceea ce priveşte interpretarea art. 673¹¹ şi respectiv 132 C. proc. civ.

Recurentul-pârât susţine în mod eronat că reclamantul nu poate reveni, după prima zi de înfăţişare, la judecata în fond, asupra modalităţii în care a solicitat să se efectueze partajul, şi că simpla cerere de atribuire reprezintă un motiv întemeiat pentru ca instanţa să procedeze la atribuire prin hotărâre asupra fondului.

Aceste susţineri ale recurentului ignoră specificul acestei proceduri prin care se tinde la încetarea stării de coproprietate, deoarece legiuitorul a urmărit să asigure pe de o parte o utilizare optimă a bunului, iar pe de altă parte obţinerea de către coproprietari a contravalorii cotelor-părţi din dreptul de proprietate, atunci când partajul în natură nu este posibil.

Astfel, atribuirea bunului ce face obiectul partajului către unul sau unii dintre coproprietari, se poate face cu condiţia ca cel puţin unul dintre coproprietari să fi cerut atribuirea în natură, ceea ce presupune că are şi mijloacele financiare pentru plata sultei corespunzătoare.

Pentru ca prin atribuirea bunului către unul/unii dintre coproprietari să nu se ajungă la vătămarea drepturilor celorlalţi care, neprimind sulta cuvenită, ar fi expuşi altor proceduri judiciare pentru executarea silită a acesteia, C. proc. civ. prevede la art. 673¹⁰ că atribuirea se va face în mod provizoriu, printr-o încheiere în care vor fi menţionate şi sumele ce trebuie plătite celorlalţi coproprietari, precum şi termenul până la care urmează să se facă plata. Dacă la termenul stabilit se face dovada consemnării sumelor de bani stabilite de instanţă, prin hotărârea dată asupra fondului procesului, bunul va fi atribuit în mod definitiv coproprietarului sus-menţionat. În caz contrar, se va face o nouă atribuire provizorie, în măsura în care există alt coproprietar care solicită atribuirea provizorie sau a solicitat-o iniţial, dar criteriile de preferinţă menţionate de art. 673⁹ au operat în favoarea altui coproprietar.

Conform dispoziţiilor art. 673¹⁰ alin. (4) C. proc. civ., instanţa de judecată are posibilitatea de a dispune şi atribuirea bunului către unul dintre coproprietari, la cererea acestuia, direct prin hotărâre asupra fondului (deci fără parcurgerea fazei atribuirii provizorii), pentru motive temeinice şi ţinând seama de situaţia concretă din speţă. Prin aceeaşi hotărâre se stabilesc şi sumele de bani cuvenite celorlalţi coproprietari, cu titlu de sultă, precum şi termenul de plată.

Diferenţa de ordin practic între cele două proceduri este aceea că dacă coproprietarul căruia i-a fost atribuit bunul în natură nu plăteşte sultele până la termenul stabilit de instanţă, în cazul atribuirii provizorii se va proceda la o nouă atribuire provizorie, dacă un alt coproprietar solicită, sau se va dispune vânzarea bunului; în ipoteza în care vânzarea nu se poate efectua (de exemplu pentru că nu s-a găsit cumpărător), se poate ajunge la închiderea dosarului. În schimb, dacă atribuirea s-a făcut direct prin hotărârea dată asupra fondului cauzei, iar sultele nu au fost plătite, după rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta poate fi pusă în executare silită.

În ceea ce priveşte voinţa părţilor, în procesele de partaj, atunci când coproprietarii îşi manifestă acordul cu privire la o anumită modalitate de efectuare a partajului, aceasta este obligatorie pentru instanţă.

Dacă însă nu există un asemenea acord sau el nu subzistă până la momentul efectuării partajului, atunci niciunul dintre coproprietari nu are prioritate la exprimarea unei opţiuni, urmând a se aplica dispoziţiile C. proc. civ.

Astfel, în măsura în care partajul în natură este posibil, însă doar unii dintre coproprietari optează pentru altă modalitate de împărţeală, instanţa, deoarece nu se găseşte în prezenţa acordului de voinţe al tuturor coproprietarilor, va da eficienţă principiului efectuării partajului în natură.

În măsura în care partajul în natură nu este posibil şi nu se solicită atribuirea bunului de către niciunul dintre coproprietari ori, deşi s-a procedat la atribuirea provizorie a bunului sau bunurilor asupra cărora poartă dreptul de proprietate comună, nu au fost depuse în termenul stabilit sumele de bani stabilite cu titlu de sultă, instanţa va dispune vânzarea bunului.

Înalta Curte menţionează însă că în niciun caz partajul nu poate fi dispus ca o sancţiune pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, pentru că în acest mod s-ar aduce atingere dreptului de proprietate.

Prin urmare, o eventuală atitudine procesuală a părţilor care a dus la prelungirea cursului procesului poate fi sancţionată prin obligare la amendă civilă sau la despăgubiri.

Considerentele instanţei de apel de la fila 8, ultimul alineat, vor fi examinate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deşi din punctul de vedere al argumentaţiei logico-juridice, opinia instanţei de apel conform căreia părţile au încercat să profite de fluctuaţia preţurilor imobilelor nu apare ca necesară, aceasta nu poate fi apreciată ca discriminatorie deoarece se referă generic la toate părţile din proces.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu este incident, deoarece criticile dezvoltate de recurent prin cel de-al doilea motiv de recurs se referă, în esenţă, la modul în care instanţa de apel a calificat cererea prin care reclamantul a învederat primei instanţe că nu doreşte să-i fie atribuit în natură imobilul supus partajului şi la consecinţele în plan procesual care derivă din această calificare.

Prin urmare, nu se pune în discuţie interpretarea unui act juridic care face obiectul cererii de chemare în judecată, de exemplu cel care constituie izvorul coproprietăţii, ci modul de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii procedurale care urmează a fi examinate în continuare din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speţă, potrivit dispoziţiilor art. 673⁴ alin. (2) şi (3) şi 673⁵, partajul se face potrivit învoielii părţilor, iar în lipsa unei asemenea învoieli, prin împărţirea bunului în natură.

În ipoteza în care nu există o înţelegere a coproprietarilor, iar împărţirea în natură nu este posibilă (pentru că din punct de vedere fizic bunul nu este susceptibil de divizare sau pentru că prin împărţire şi-ar pierde în mod semnificativ utilitatea practică ori valoarea economică), se va proceda la atribuirea bunului, în favoarea unuia sau mai multor coproprietari, la cererea acestora, cu obligaţia de a plăti celorlalţi coproprietari contravaloarea în bani a cotelor lor părţi din dreptul de proprietate.

În speţă, în ceea ce priveşte prima ipoteză, este dovedit că cei trei coproprietari nu au ajuns la un acord sub aspectul modului de efectuare a partajului, astfel că instanţele de fond şi apel aveau obligaţia de a verifica pe baza probelor, dacă imobilul situat în Bucureşti, str. M., sector 1, poate fi împărţit în natură, având în vedere că dacă partajul în natură este posibil, sub aspectul posibilităţii practice de împărţire efectivă, concomitent cu existenţa posibilităţilor de utilizare normală şi exploatare corespunzătoare din punct de vedere economic, această modalitate de împărţire a bunului este obligatorie.

Faţă de dispoziţiile art. 673² C. proc. civ. şi de considerentele expuse, se poate conchide că solicitările părţilor cu privire la modul de sistare a proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuite, atunci când punctele de vedere ale coproprietarilor nu sunt concordante, nu constituie elemente susceptibile să modifice cererea de chemare în judecată; ele trebuie analizate de instanţă prin raportare la regulile edictate în materia partajului judiciar.

Rezultă aşadar că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, schimbarea opţiunii intimatului-reclamant cu privire la modalitatea de efectuare a partajului nu constituie o modificare a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată însă că sub aspectul respectării regulilor de efectuare a partajului judiciar, curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 673¹¹ C. proc. civ., în sensul că nu le-a coroborat cu cele ale art. 673¹⁰ alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora, atribuirea bunului în mod provizoriu sau definitiv unuia sau unora dintre coproprietari şi dispunerea efectuării vânzării au ca situaţie premisă împrejurarea că "(...) împărţeala în natură (...) nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică".

Deşi instanţa de apel a apreciat cu prilejul analizării motivului de apel formulat în subsidiar, că partajul în natură nu ar fi posibil întrucât terenul nu poate fi împărţit comod, se constată că raportul de expertiză la care curtea de apel a făcut referire a fost efectuat în specialitatea topografie, astfel că nu a fost analizată situaţia construcţiilor aflate pe teren.

De altfel, se constată că prin probatoriul administrat în cauză s-a omis a se verifica situaţia construcţiilor, acestea fiind doar evaluate. Această deficienţă, care pare fi o consecinţă a faptului că reclamantul iniţial, care avea cota majoritară, solicitase atribuirea bunului, iar pârâţii nu s-au opus la acest mod de împărţire, este însă imputabilă instanţei de fond care luând act că reclamantul nu mai doreşte atribuirea imobilului, nu a dispus administrarea de probe pentru a verifica dacă construcţiile ar putea fi atribuite în natură, prin alcătuirea de loturi.

În acelaşi sens, nu s-a verificat modul în care coproprietarii au utilizat imobilul, ce destinaţie are acesta, etc.

La rândul său, instanţa de apel, sesizând insuficienţa probatoriului administrat, a apreciat că dată fiind vechimea dosarului, apelantul trebuia să producă dovezi cu privire la alcătuirea loturilor, fără a sancţiona lipsa de rol activ a primei instanţe şi fără a dispune ea însăşi administrarea de probe.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând că situaţia de fapt cu privire la posibilitatea efectuării partajului în natură nu a fost lămurită, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi încheierea de şedinţă pronunţată la data de 17 decembrie 2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011 şi va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât N.G.G. împotriva Deciziei civile nr. 228A din 22 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi încheierea de şedinţă pronunţată la data de 17 decembrie 2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011.

Trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3062/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3064/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3059/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3060/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3062/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3064/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond ICCJ. Decizia nr. 3065/2014. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3066/2014. Civil. Fond funciar. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3067/2014. Civil. Rectificare carte funciară. Revizuire - Recurs