ICCJ. Decizia nr. 3328/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3328/2014
Dosar nr. 2927/30/2010*
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2014
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1931/PI din 12 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 2927/30/2010, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamantul P.E.M. în contradictoriu cu pârâţii B.G., F.E., SC L.V. SRL, B.C. şi B.M., având ca obiect acţiune în constatare.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă a respins-o, însuşind practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, exprimată prin sentinţa civilă nr. 1730 din 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, conform cu care termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1938, în cazul perfectării unui contract faţă de care s-a încheiat între părţi un antecontract de vânzare-cumpărare, începe să curgă de la data la care partea interesată a luat cunoştinţă de faptul că acest contract nu se mai putea perfecta, în speţă, de la data notificării prezentării părţii adverse la notarul public şi neprezentarea acesteia, adică data de 17 martie 2010, notificarea fiind făcută pentru sediul Biroului Notarilor Publici Asociaţi C.-M. din Timişoara.
Asupra inadmisibilităţii acţiunii, s-a reţinut că aceasta este admisibilă, în baza art. 111 C. proc. civ., având în vedere că reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată, astfel că au fost analizate ca simple considerente ale situaţiei de fapt şi drept şi nu ca o veritabilă excepţie.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin convenţia intitulată antecontract de cesiune de părţi sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005, pârâtul B.G. şi defunctul B.R., în calitatea lor de asociaţi ai SC L.V. SRL din Timişoara, s-au obligat să cesioneze în viitor reclamantului, cu preţul de 650.000 euro (şase sute cincizeci mii euro) sau în subsidiar cu 700.000 euro (şapte sute mii euro) părţile sociale ale acestei societăţi al cărei patrimoniu constă în suprafaţa de 292,7 ha teren arabil, înscrisă în mai multe cărţi funciare, evidenţiate atât în cererea introductivă de instanţă cât şi în motivarea sentinţei atacate.
Prima instanţă a constatat că potrivit art. 3 din antecontract, promitenţii cumpărători au stabilit de comun acord cu promitenţii cedenţi ca perfectarea contractului de cesiune de părţi sociale să se realizeze cel târziu până la data de 30 iulie 2006. De asemenea, s-a mai constatat că părţile au stabilit ca în cazul în care termenul până la care părţile se obligă să încheie contractul de cesiune nu se respectă, acesta se prelungeşte de la 6 luni la 18 luni, caz în care preţul cesiunii se majorează de la 650.000 euro la 700.000 euro. În raport de această clauză contractuală, tribunalul a constatat că termenul de 18 luni socotit de la data perfectării antecontractului (20 octombrie 2005) s-a împlinit în 20 aprilie 2007.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că în data de 22 iulie 2006 a decedat B.R. conform certificatului de deces, moştenitori ai acestuia fiind B.C., B.M., în calitate de fii şi F.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, iar potrivit certificatului constatator al SC L.V. SRL, emis de O.R.C. Timiş, la data de 8 septembrie 2010, au calitatea de titulari de părţi sociale pârâţii B.G. 50%, respectiv 10 părţi sociale, F.M. 20%, respectiv 4 părţi sociale B.C., B.M. cu câte 15% fiecare, respectiv, 3 părţi sociale.
De asemenea, s-a mai constatat că ulterior, la data de 17 octombrie 2006, prin încheierea de dare, de către Biroul Notarial Public M.O.T., s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale prin care defunctul B.R., a cedat un număr de 10 părţi sociale deţinute la SC L.V. SRL către pârâţii B.C., B.M. şi F.M.
Prima instanţă a constatat totodată că prin notificarea efectuată la data de 19 februarie 2010 prin Biroul Executorului Judecătoresc J.C. şi C.I., reclamantul a somat pârâţii să se prezinte în vederea încheierii contractului de cesiune părţi sociale, la sediul Biroului Notarial Public C.-M. Timişoara, în data de 17 martie 2010, la data respectivă întocmindu-se încheierea de certificare din 17 martie 2010 de către Biroul Notarial Public C.-M. Timişoara, conform căreia pârâţii nu s-au prezentat, iar reclamantul împreună cu numita P.M.A., ar fi prezentat extrase de cont din care să rezulte disponibilităţi băneşti suficiente pentru a achita tranzacţia, extrase de cont care nu au fost depuse însă la dosarul cauzei.
Plecând de la această stare de fapt, instanţa de fond a observat că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi făcut o ofertă reală urmată de consemnaţiune a sumei de bani reprezentând preţul vânzării, pe numele pârâţilor, iar la data convocării, în vederea încheierii contractului de cesiune, s-a prezentat o altă persoană care nu are calitatea de parte în antecontract, pentru a cumpăra împreună cu aceasta părţile sociale din litigiu.
Aşa fiind, prima instanţă a statuat că antecontractul de cesiune părţi sociale este un contract nenumit, deci nereglementat de lege, fiind aplicabile dispoziţiile legale de la contractul de vânzare-cumpărare, ca fiind dreptul comun în materie, fiind binecunoscut faptul că prin antecontract părţile dobândesc obligaţii de natură juridică „a face” adică de a perfecta în viitor contractul, prin plata sumei de bani convenite.
Pornind de la aceste considerente de ordin general referitoare la antecontract, tribunalul a statuat că reclamantul are dreptul, conform art. 1073 C. civ. de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei însă pentru aceasta trebuie să fie gata a-şi îndeplini întocmai propria sa obligaţie, adică de plată a preţului convenit în integralitatea lui.
În raport de aceste considerente, prima instanţă a statuat că reclamantul nu a făcut dovada, conform dispoziţiilor legale de la oferta de plată urmată de consemnaţiune, că şi-a îndeplinit obligaţia, mai mult decât atât, a schimbat în mod unilateral termenii înţelegerii, aducând o altă persoană, ce nu este parte din antecontract, la încheierea contractului pentru a putea achita suma convenită.
Totodată, tribunalul a subliniat că împrejurarea de a prezenta notarului public nişte extrase de cont, nu face dovada deplină că la data convocării suma de bani stabilită drept preţ exista. Pe de altă parte, a mai constatat că urmare a decesului lui B.R. nu s-a dezbătut succesiunea acestuia, deoarece pârâţii B.C., B.M. şi F.M. au devenit titularii părţilor sociale nu prin moştenire legală sau testamentară, ci prin convenţie.
S-a mai reţinut că împrejurările în care s-a încheiat această convenţie, precum şi antecontractul, în ce priveşte voinţa reală a părţilor, sunt neclare, din declaraţiile părţilor rezultând că ambele înscrisuri s-au redactat de SC A. SRL, firmă la care reclamantul are calitatea de asociat.
Împotriva sentinţei menţionate, în termen legal, au declarat apel reclamantul P.E.M. şi pârâţii B.G., B.C., B.M., F.E. şi SC L.V. SRL, acestea fiind soluţionate prin decizia civilă nr. 107 din 27 aprilie 2012 de către Curtea de Apel Timişoara, în sensul respingerii lor. În privinţa apelului declarat de pârâţi, s-a reţinut pe cale de excepţie, că pârâţii nu mai justifică niciun interes în promovarea apelului lor având în vedere că prima instanţă, a respins cererea formulată de reclamantul P.E.M., astfel că motivele invocate de pârâţii B.G., B.C., B.M., F.E. şi SC L.V. SRL, prin apelul formulat, au fost luate în discuţie de către instanţa de apel, ca un mijloc de apărare, instanţa de apel statuând ca fiind întemeiată excepţia dreptului la acţiune al reclamantului invocată de pârâţi.
Prin urmare, s-a apreciat că prima instanţă, în mod greşit, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului P.E.M., soluţionând cauza pe fond, constatând că asociaţii pârâtei SC L.V. SRL, respectiv B.G. şi B.R., au încheiat la data de 20 octombrie 2005 cu reclamantul P.E.M., un antecontract (promisiune bilaterală) de cesiune de părţi sociale aferente SC L.V. SRL, stabilind în cadrul convenţiei preţul şi termenul de realizare a cesiunii, aşa cum rezultă din prevederile art. 3 al antecontractului, respectiv preţul de 650.000 euro, în cazul în care contractul de cesiune s-ar fi încheiat până cel târziu la data de 30 iulie 2006.
S-a reţinut că acţiunea a fost introdusă tardiv, raportat la termenul convenit de părţile semnatare ale contractului, termen până la care acestea s-au obligat la încheierea contractului de cesiune, respectiv până la termenul din 30 iulie 2006.
Nu au putut fi primite susţinerile reclamantului apelant P.E.M., în sensul că la data de 20 aprilie 2007, obligaţia privind perfectarea contractului definitiv a devenit scadentă, întrucât obligaţia privind perfectarea contractului de cesiune definitiv nu a fost îndeplinită din culpa pârâţilor, de la data scadenţei a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului său material la acţiune în valorificarea antecontractului, iar acţiunea reclamantului fiind introdusă în data de 19 aprilie 2010, aceasta a fost formulată înăuntrul termenul termenului de prescripţie.
De asemenea, s-a reţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat că în cazul perfectării unui contract faţă de care s-a încheiat între părţi un antecontract de vânzare-cumpărare, termenul începe să curgă de la data la care partea interesată a luat cunoştinţă de faptul că acest contract nu se mai putea perfecta, în speţă de la data notificării prezentării părţii adverse la notarul public şi neprezentarea acesteia, adică data de 17 martie 2010, notificarea fiind făcută pentru sediul Biroului Notarilor Publici Asociaţi C.-M. din Timişoara.
Având în vedere reţinerea în cauză a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului P.E.M., instanţa de apel nu a mai luat în discuţie motivele de apel invocate de acesta şi care privesc fondul cauzei.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara părţile au formulat recursuri, soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2942 din 1 octombrie 2013, în sensul casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se, în esenţă că motivarea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii faţă de dispozitivul deciziei, apelul pârâţilor fiind respins ca fiind lipsit de interes, iar în considerente instanţa de apel motivând asupra temeiniciei motivelor invocate de pârâţi privind prescrierea dreptului la acţiune al reclamantei şi greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei de prescripţie.
Aşa fiind, s-a apreciat de către instanţa supremă că apelul pârâţilor nu poate fi privit ca lipsit de interes câtă vreme prin critica adusă soluţiei dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se tinde a se soluţiona cauza în temeiul acestei excepţii, făcând astfel de prisos cercetarea în fond a pricinii, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce îi plasează pe pârâţi în situaţia de a evita o eventuală hotărâre nefavorabilă pe fondul cauzei.
Cu toate că s-a considerat lipsit de interes apelul pârâţilor din această perspectivă, s-a reţinut că instanţa de apel, în considerentele deciziei, a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a constatat excepţia ca fiind întemeiată fără ca această soluţie să se reflecte în dispozitiv.
În aprecierea instanţei de recurs, soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în modalitatea prezentată doar în considerente este nelegală, deoarece o atare dezlegare nu are valoarea unui simplu considerent pe care părţile să nu-l poată ataca, ci constituie o soluţie dată unei probleme de drept cu care instanţa de apel a fost învestită şi care nu se regăseşte în dispozitivul deciziei pronunţate.
S-a mai statuat că această contradicţie dintre considerentele şi dispozitivul deciziei apelate este evidentă, câtă vreme în considerente s-a reţinut întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi, iar prin dispozitiv se respinge apelul pârâţilor împotriva hotărârii instanţei de fond care a soluţionat, în sens opus, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, adică a respins această excepţie.
Prin urmare, instanţa de recurs a concluzionat că este întemeiat şi motivul de recurs prezentat de pârâţi, referitor la faptul că instanţa de apel a omis să analizeze motivul de apel privind neacordarea cheltuielilor de judecată, verificarea deciziei, sub acest aspect, relevând că instanţa de apel nu a făcut niciun fel de analiză asupra acestui motiv.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul P.E.M., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adoptat aceeaşi soluţie -casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare - atât pentru a se asigura o judecată unitară, dar şi pentru că motivele invocate de reclamant au fost apreciate întemeiate. În acest sens, s-a reţinut că apelul reclamanţilor a fost respins fără a se fi analizat motivele invocate, în contextul în care s-a arătat în considerente că este întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Practic, instanţa supremă a constatat că instanţa de apel a considerat de prisos să procedeze la examinarea motivelor de apel invocate de reclamant cu toate că nu a reformat hotărârea instanţei de fond, în sensul celor reţinute în considerente, context în care apelul reclamantului a fost respins, fără a se recurge la cercetarea şi analiza motivelor invocate. Mai mult, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a reţinut că instanţa de apel nu a analizat şi înlăturat motivat apărările reclamantului faţă de excepţia invocată, apărări referitoare la momentul care marchează începutul cursului prescripţiei, modul de calcul al termenului de prescripţie şi eventualitatea întreruperii cursului prescripţiei.
După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub număr de Dosar 2927/30/2010*.
Prin decizia civilă nr. 223 din 14 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant P.E.M. şi respectiv de către apelanţii pârâţi, B.G., B.C., B.M., F.E. şi SC L.V. SRL Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 1931/PI din 12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 2927/30/2010, având ca obiect obligaţia de a face.
Procedând la analiza sentinţei atacate din perspectiva criticilor formulate prin motivele de apel şi ţinând cont de limitele devolutive ale apelului, aşa cum sunt ele consacrate de art. 295 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică, iar apelurile declarate în cauză nefondate.
Abordând cu prioritate apelul declarat de pârâţi, având în vedere că aceştia pun în discuţie excepţia de fond peremptorie a prescripţiei dreptul la acţiune al reclamantului, s-a reţinut că motivele invocate în susţinerea acestei excepţii nu sunt fondate, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică. Aceasta întrucât, apelanţii au susţinut în principal o greşită valorificare de către instanţa de fond a unei soluţii jurisprudenţiale pronunţată de instanţa supremă având în vedere starea de fapt diferită şi obiectul diferit dintre prezenta speţă şi cauza citată în cuprinsul considerentelor sentinţei atacate.
S-a constatat că obligaţia asumată de antecesorul pârâţilor a fost o obligaţie de a face, corelativă unui drept de creanţă al reclamantului supus termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, aplicabil raportului juridic de faţă în virtutea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ.
Pe de altă parte, s-a arătat că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune. În prezenta speţă, părţile au stipulat prin convenţia încheiată la data de 20 octombrie 2005 ca ulterior să încheie un contract translativ de drepturi cel mai târziu până la data de 30 iulie 2006, iar în caz de prelungire a termenului de încheiere a contractului de la 6 luni la 18 luni, părţile au stipulat un preţ majorat de 700.000 euro. Prin urmare, interpretând a fi o clauză de opţiune în favoarea cumpărătorului, câtă vreme părţile au convenit şi un preţ al întârzierii în încheierea contractului din pricina acestuia, nu se poate interpreta decât că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă numai de la împlinirea celor 18 luni respectiv de la data de 30 iulie 2007, termenul de prescripţie de 3 ani nefiind încă împlinit la data de 19 aprilie 2010 când reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată în faţa primei instanţe.
Deşi critica legată de valorificarea jurisprudenţei instanţei supreme este fondată, dată fiind starea de fapt diferită dintre cele două cauze, s-a apreciat că soluţia primei instanţe asupra prescripţiei este conformă cu exigenţele legale sus menţionate. Nu a putut fi reţinută susţinerea apelanţilor-pârâţi că data de la care a început să curgă prescripţia a fost 20 iulie 2006. Este adevărat că prin art. 3 alin. (1) din antecontractul consimţit de părţi, acestea au stabilit ca termen limită de încheiere a convenţiei translative de drepturi o durată de 6 luni, pe care au apreciat-o a se împlini la data de 30 iulie 2006, aspect ce rezultă din coroborarea clauzelor cuprinse în art. 3 din contract. Or, atâta vreme cât părţile însele au prevăzut în contract prelungirea termenului de încheiere a contractului de la 6 luni la 18 luni, această clauză nu poate fi interpretată decât o clauză de opţiune în favoarea cumpărătorului, iar cele 18 luni se pot considera împlinite abia la data de 30 iulie 2007, câtă vreme primele 6 luni au fost apreciate, tot de către părţi, a se împlini la data de 30 iulie 2006.
Cât priveşte critica privitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a constatat că apelanţii-pârâţi nu au indicat care anume au fost dovezile prin care au probat efectuarea unor cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe iar din studiul dosarului nu rezultă efectuarea unor asemenea cheltuieli în calitatea lor de pârâţi, apelul fiind nefondat şi din această perspectivă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamantul-apelant P.E.M., s-a reţinut că şi acesta este neîntemeiat.
Din lectura convenţiei antecontract intervenită între părţi, respectiv din cuprinsul art. 3 rezultă că părţile au acordat o importanţă deosebită termenului până la care se poate încheia valabil contractul translativ de proprietate. Astfel, lectura acestor clauze contractuale relevă înţelegerea părţilor ca acea convenţie translativă de drepturi să fie încheiată până cel mai târziu la data de 30 iulie 2006, contra sumei de 650.000 de euro, dar nu mai târziu de 18 luni (30 iulie 2007), caz în care preţul se majorează la 700.000 de euro.
Clauza examinată generează un termen extinctiv până la care subzistă drepturile şi obligaţiile asumate de părţi prin contract, respectiv data până la care oricare dintre părţi poate solicita încheierea contractului, iar cealaltă este obligată să îl încheie în condiţiile de preţ stipulate.
Prezenta acţiune se înfăţişează ca o cerere în executarea contractuală, urmărind ca finalitate obligarea părţii adverse la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin antecontract, fiind necesar însă a se stabili că partea reclamantă şi-a executat în termen propriile obligaţii contractuale sau era pe deplin pregătită să le execute, iar neîncheierea contractului translativ este exclusiv culpa pârâtului care nu a mai înţeles să îşi execute propriile sale obligaţii contractuale.
Or, din această perspectivă, reclamantul-apelant nu are temei juridic pentru a solicita obligarea părţii adverse la executarea contractului.
Aşa cum rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, inclusiv din cererea de chemare în judecată, prima manifestare de voinţă realizată de reclamant în sensul executării contractului s-a produs la data de 17 martie 2010 prin chemarea pârâţilor la notar, adică după aproape 3 ani de la data la care drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum au fost stabilite prin antecontract s-au stins prin efectul termenului extinctiv. Prin urmare, la data la care reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era titularul unui drept de creanţă contractual, atâta vreme cât din cuprinsul art. 3 din antecontract rezultă că părţile au stabilit un termen extinctiv al drepturilor şi obligaţiilor corelative conţinute de raportul lor juridic. Reclamantul nu a prezentat vreo probă şi nici nu a produs vreo dovadă că propriile sale obligaţii rezultate din antecontract au fost executate până la expirarea termenului contractual, ci doar la data convocării la notar prezentând un extras de cont spre dovedirea disponibilului bănesc necesar achitării preţului.
Or, cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract este o formă de manifestare a acţiunii civile care tinde la a sancţiona culpa contractuală, în contextul în care partea ce se adresează instanţei dovedeşte, fie că şi-a îndeplinit obligaţia în termenul stabilit prin contract, fie că era pregătită să şi-o îndeplinească în termenul convenit de părţi, iar nerealizarea contractului reprezintă culpa exclusivă a părţii adverse. Or, în cazul de faţă, niciuna dintre părţi nu şi-a exercitat drepturile conferite prin antecontract şi nu a solicitat în termenul convenit de ele însele executarea obligaţiilor contractuale, astfel că prin împlinirea termenului de încheiere a contractului, drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative s-au stins, iar în prezent acţiunea reclamantului este neîntemeiată iar apelul declarat în cauză este nefondat.
În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., reclamantul P.E.M. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă.
În argumentarea recursului, reclamantul a susţinut în esenţă că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul reclamantului, reţinând în motivarea soluţiei că nu ar fi avut temei juridic pentru a solicita obligarea părţii adverse la executarea contractului şi că la data introducerii cererii de chemare în judecată nu mai era titularul unui drept de creanţă izvorât din convenţia încheiată la 20 octombrie 2005.
În opinia recurentului instanţa de apel nu mai putea reţine în mod justificat că a expirat termenul extinctiv până la care au subzistat drepturile şi obligaţiile asumate de părţi prin convenţia în discuţie, respectiv data până la care oricare din părţi poate solicita încheierea contractului. Un asemenea considerent este contradictoriu celorlalte considerente conform cărora recurentul şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune.
Aceasta, în condiţiile în care Curtea de Apel Timişoara a calificat în mod corect acţiunea ca o cerere în executarea contractului, care urmăreşte ca finalitate obligarea părţii adverse la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin antecontract, fiind necesar să se stabilească îndeplinirea de către reclamant a propriilor obligaţii contractuale precum şi împrejurarea că neîncheierea contractului este exclusiv culpa pârâţilor.
Instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că recurentul nu are temei juridic pentru a solicita obligarea părţii adverse la executarea contractului. Această concluzie este explicată în conţinutul deciziei recurate prin aceea că la data la care a introdus cererea nu mai era titularul unui drept de creanţă contractual, întrucât din cuprinsul art. 3 din antecontract rezultă că părţile au stabilit un termen extinctiv al drepturilor şi obligaţiilor corelative conţinute de raportul juridic din speţă.
În acest sens, s-a reţinut doar că nu a dovedit îndeplinirea obligaţiilor sale din contract până la expirarea termenului contractual, ci doar la data convocării la notar a prezentat un extras de cont privind disponibilul bănesc necesar plăţii preţului.
Or, interpretarea dată de instanţa de apel cu privire la clauza din antecontract referitoare la termenul de încheiere a contractului de cesiune, consideră recurentul încalcă dispoziţiile art. 977, art. 978, art. 979, art. 982 şi art. 983 C. civ. de la 1864, lipsind de efecte acest act juridic, în mod nelegal.
Prin antecontractul de cesiune de părţi sociale din data de 20 octombrie 2005, la art. 3 intitulat „Preţul şi termenul” s-a stabilit că preţul de cesiune a părţilor sociale este de 650.000 euro în cazul în care contractul se încheie până cel târziu la data de 30 iulie [alin. (1)], iar în cazul în care termenul până la care părţile se obligă să încheie contractul de cesiune se prelungeşte de la şase luni la optsprezece luni preţul de cesiune se majorează la suma de 700.000 euro [alin. (2)].
Rezultă în mod clar intenţia comună a părţilor contractante de a reglementa posibilitatea de încheiere a actului de cesiune fie într-un termen mai scurt cu preţul stabilit la un cuantum mai mic, fie într-un termen mai îndelungat, cu un preţ majorat.
În combaterea considerentelor deciziei din apel, arătă că acest termen nu putea fi considerat unul extinctiv mai ales în condiţiile în care unul dintre semnatarii antecontractului în calitate de promitenţi-cedenţi, B.R., a decedat înainte de expirarea termenului de 6 luni stipulat de părţi într-o primă variantă pentru încheierea contractului de cesiune. Ca urmare a decesului survenit la 22 iulie 2006, moştenitorii săi nu au făcut altceva decât să evite efectuarea formalităţilor care să facă posibilă încheierea contractului de cesiune. În acest sens, solicită a se avea în vedere că ei au făcut dovada calităţii lor de moştenitori numai pe parcursul procesului.
Moştenitorii sus-numitului defunct au încheiat în frauda legii actele de cesiune a părţilor sociale aparţinând acestuia din capitalul SC L.V. SRL, pe care le-au semnat în fals, le-au antedatat în timpul vieţii defunctului, după care le-au înregistrat cu dată certă la un birou notarial şi le-au depus la O.R.C. Timiş la circa şapte luni după data înscrisă pe ele şi la circa trei luni după deces, iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a actelor de cesiune a părţilor sociale ale defunctului B.R., întocmite cu semnătura în fals a acestuia.
Aceste demersuri au avut în mod evident scopul de a crea aparenţa că defunctul a dispus de părţile sale sociale încă din timpul vieţii, deşi a încheiat cu reclamantul antecontractul din 20 octombrie 2005 şi de a împiedica astfel perfectarea contractului de cesiune. O atare conduită denotă refuzul pârâţilor de executare a obligaţiilor asumate prin antecontract, rezultând astfel culpa lor indiscutabilă.
Acest aspect însă, deşi a fost invocat de recurentul-reclamant în apărare şi a fost rediscutat în apel, nu a fost analizat, semnificaţia conduitei pârâţilor din punctul de vedere al culpei lor nefiind abordată, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut, cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract tinde la a sancţiona culpa contractuală, care în ceea ce îi priveşte pe pârâţi este dovedită.
Totodată, cât priveşte neexecutarea obligaţiilor contractuale în termenul stabilit, Curtea de Apel Timişoara nu a avut în vedere că drept urmare a decesului lui B.R., înainte de a şti cine sunt succesorii lui, recurentul nu-şi putea îndeplini obligaţia de plată a preţului.
Prezentarea situaţiei contului cu disponibilul aferent preţului face dovada împrejurării că recurentul era pregătit să îşi îndeplinească obligaţia şi în termenul convenit în antecontract, dar a fost împiedicat datorită decesului unuia dintre promitenţii-cedenţi şi conduitei succesorilor săi, iar neprezentarea acestora din urmă la notar confirmă susţinerile sale în acest sens.
Prin considerentele deciziei recurate nu se analizează toate motivele apelului, ceea ce, în virtutea îndrumărilor din decizia de casare şi a caracterului devolutiv al căii de atac, constituia obligaţia instanţei de rejudecare, fondul cauzei nefiind abordat sub toate aspectele.
Solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu trimiterea pricinii spre rejudecare în apel la Curtea Apel Timişoara, sau în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii precizate, cu cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat doar formal, întrucât recurentul-reclamant nu a indicat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva acestui text legal, iar simpla nemulţumire a recurentului cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei nu poate fi asimilată unei vătămări suferite în înţelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru a fi incident acest motiv de recurs.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, raportat la voinţa părţilor semnatare ale convenţiei intitulată antecontract de cesiune de părţi sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005, cu respectarea, totodată, a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Criticile recurentului nu susţin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, decizia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat şi instanţa de apel.
Este de necontestat că prin art. 3 din convenţia intitulată antecontract de cesiune de părţi sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005 părţile au stipulat ca ulterior să încheie un contract translativ de drepturi cel mai târziu până la data de 30 iulie 2006, contra sumei de 650.000 de euro, dar nu mai târziu de 18 luni (30 iulie 2007), caz în care preţul se majora la 700.000 RON.
Prin urmare, câtă vreme primele 6 luni au fost apreciate de părţi a se împlini la data de 30 iulie 2006, cele 18 luni pot fi considerate abia la data de 30 iulie 2007, nefiind împlinit termenul de prescripţie de 3 ani la data de 19 aprilie 2010 când reclamantul a promovat acţiunea pendinte, întrucât acesta se împlinea la 30 iulie 2010.
Întreaga argumentaţie a recursului are însă la bază confuzia recurentului în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv, impunându-se astfel precizarea distincţiei dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv.
Astfel, deşi ambele presupun efect extinctiv, este de reţinut că prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, în timp ce termenul extinctiv marchează stingerea unui drept sau a unei obligaţii corelative.
În acest context juridic, instanţa de apel a reţinut în mod legal că, în speţă, clauza stipulată la art. 3 din convenţia încheiată generează un termen extinctiv până la care subzistă drepturile şi obligaţiile asumate de părţi prin contract, respectiv data până la care oricare dintre părţi putea solicita încheierea contractului translativ de drepturi.
Atât obligaţiile părţilor, cât şi termenul extinctiv rezultă fără dubiu din clauza stipulată la art. 3 din convenţia încheiată, iar instanţa de apel nu a schimbat înţelesul convenţiei şi nici nu a interpretat greşit clauzele acesteia, neputând fi primite susţinerile recurentului vizând incidenţa pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Apelul, prin efectul său devolutiv, din ansamblul probator administrat în cauză, inclusiv din cererea de chemare în judecată, a permis instanţei de apel să concluzioneze că, în speţă, prima manifestare de voinţă realizată de reclamant în sensul executării contractului s-a produs la data de 17 martie 2010 prin chemarea pârâţilor la notar, respectiv după aproape 3 ani de la data la care drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum au fost stabilite prin antecontract, s-au stins prin efectul termenului extinctiv (30 iulie 2007).
Aşa fiind, cum în mod legal, a reţinut şi instanţa de control judiciar, la data la care reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată (19 aprilie 2010), acesta nu mai era titularul unui drept de creanţă contractual, câtă vreme părţile au stabilit un termen extinctiv al drepturilor şi obligaţiilor corelative conţinute de raportul lor juridic, iar reclamantul nu a prezentat vreo probă şi nici nu a produs vreo dovadă că propriile sale obligaţii rezultate din antecontract au fost executate până la expirarea termenului contractual, ci doar la data convocării la notar (17 martie 2010) prezentând un extras de cont spre dovedirea disponibilului bănesc necesar achitării preţului.
Pentru toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de recurent, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.
Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimaţilor-pârâţi B.G., B.C., B.M., F.E. şi SC L.V. SRL Timişoara privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurentului-reclamant P.E.M. la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B.G., B.C., B.M., F.E. şi SC L.V. SRL Timişoara, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurentul-reclamant P.E.M. la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B.G., B.C., B.M., F.E şi SC L.V. SRL Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3743/2014. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3314/2014. Civil. Autorizare convocare AGA.... → |
|---|
