ICCJ. Decizia nr. 3120/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3120/2014
Dosar nr. 50741/3/2011
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 256 A din 16 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 810 din 17 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 69 . 676,65 RON, către reclamanţi, reprezentând preţ actualizat. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei .
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că art. 50 din Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, la restituirea preţului reactualizat, iar art. 501 din aceiaşi lege reglementează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Potrivit art. 50 alin. final, şi într-un caz şi în celălalt restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Fiind o reglementare specială, aceasta se aplică prioritar în raport cu dispoziţiile de drept comun care reglementează evicţiunea, invocate de recurentul pârât şi justifică, pe deplin, legalitatea soluţiei instanţei de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că intimaţii reclamanţi au cumpărat apartamentul nr. 2 situat în imobilul din Bucureşti, str. E., prin actul de vânzare-cumpărare din 10 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 327 din 20 ianuarie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească, conform Legii nr. 10/2001, despăgubiri pentru apartamentul a cărui proprietate au pierdut-o.
În stabilirea întinderii acestor despăgubiri instanţa era obligată, însă, să verifice, în care din ipotezele reglementate de Legea nr. 10/2001 se încadrează reclamanţii, respectiv în categoria chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, caz în care ar trebui să primească preţului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din lege, sau în categoria chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, caz în care au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Din probe a rezultat, contrar concluziei instanţei de fond, că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi, în calitate de chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, cu încălcarea acestei legi, a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în considerentele hotărârilor pronunţate anterior, reţinându-se expres reaua-credinţă a acestora la momentul încheierii actului.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, astfel cum s-a reţinut irevocabil în procesul ce a purtat anterior între reclamanţii din prezenta cauză şi fostul proprietar al imobilului, este evident că apartamentul ocupat de reclamanţi, în calitate de chiriaşi, nu putea fi înstrăinat acestora, conform Legii nr. 112/1995, lege ce permitea înstrăinarea doar a imobilelor preluate de stat cu titlu valabil.
Pe de altă parte, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995 puteau beneficia de înstrăinare doar chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora. Or, din sentinţa civilă nr. 327 din 20 ianuarie 2003, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, rezultă că la data încheierii actului exista la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cerere prin care fostul proprietar solicita restituirea în natură a apartamentului, despre care reclamanţii puteau şi trebuia să cunoască, a cărei soluţionare nu fusese finalizată.
Aceeaşi situaţie a fost reţinută şi de instanţa de recurs în considerentele deciziei civile nr. 840 din 02 iunie 2010, în care s-a reţinut expres că recurenţii pârâţi (reclamanţi în prezenta cauză) nu beneficiază de excepţia prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prezumţia bunei-credinţe a dobânditorului cu titlu oneros fiind răsturnată, prin existenţa unei cereri de restituire în natură formulată de autorul reclamanţilor (în calitate de fost proprietar al imobilului preluat abuziv de stat) în temeiul Legii nr. 112/1995, la comisia specială constituită în aplicarea acestei legi.
În plus, s-a reţinut şi faptul că recurenţii au cunoscut existenţa cererii formulate de fostul proprietar, apreciind însă netemeinic că această cerere ar fi fost soluţionată în sensul acordării de despăgubiri fostului proprietar, deşi în dosarul administrativ nu exista o decizie în acest sens. Mai mult pe versoul contractului de vânzare-cumpărare există o clauză de exonerare de răspundere a vânzătorului privind evicţiunea decurgând dintr-o eventuală acţiune de revendicare a fostului proprietar, situaţie care conduce la concluzia că recurenţii au cumpărat imobilul cunoscând existenţa cererii de restituire în natură a fostului proprietar, pe riscul lor.
Toate aceste aspecte reţinute în considerentele unei hotărâri irevocabile şi definitive, se opun reclamanţilor din prezenta cauză cu putere de lucru judecat şi contrazic concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că apartamentul ar fi fost cumpărat de intimaţii reclamanţi cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă.
Fiind vorba de un act de vânzare-cumpărare încheiat cu nesocotirea Legii nr. 112/1995, erau incidente în cauză dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, intimaţii reclamanţi fiind îndreptăţiţi să primească de la recurentul pârât preţul actualizat plătit la momentul încheierii actului desfiinţat, şi nu preţul de piaţă al acestuia.
2. Recursurile
2.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
Critica formulată de reclamanţi, în condiţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:
A fost greşit aplicat art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de apel a interpretat greşit probele, pentru că a reţinut reaua credinţă a reclamanţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995. Aceasta deoarece, reclamanţii au încheiat acest contract având reprezentarea faptului că preluările imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau făcute cu titlu valabil, nefiind în vigoare H.G. nr. 11/1997. Aparent, Statul Român avea titlu de proprietate valabil, raportat la normele legale în vigoare.
Mai mult, reprezentantul legal al vânzătorului, respectiv SC H.N. SA i-a asigurat pe reclamanţi că nu există impedimente la vânzare, conform verso-ul cererii de cumpărare.
Cum reclamanţii nu au cunoscut faptul că urmau să achiziţioneze de la un neproprietar, au dreptul la preţul pieţii, adică suma de 505.868 RON.
Prin recursul declarat, Ministerul Finanţelor Publice a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, nu are obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi 1344 C. civ. s-ar fi putut pune în discuţie problema răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Tulburarea de drept suferită de reclamanţi este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
1. Reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală întrucât trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 501, iar nu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Critica nu este întemeiată, de vreme ce prin sentinţa civilă nr. 327/2003, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanţi în sistemul Legii nr. 112/1995, a fost reţinută reaua-credinţă a acestora la încheierea contractului, iar acest aspect a fost păstrat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 840R/2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, instanţele au reţinut că P.M. a recunoscut la interogatoriu faptul că ştia că imobilul era revendicat; cumpărătorii s-au bazat numai pe verificările şi avizele emise de către SC H.N. SA şi nu au întreprins demersuri proprii care cu uşurinţă ar fi dus la aflarea situaţiei juridice reale a imobilului; cumpărătorii nu beneficiază de excepţia prevăzută la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prezumţia bunei-credinţe a dobânditorului cu titlu oneros fiind răsturnată prin existenţa unei cereri de restituire în natură formulată de fostul proprietar; cumpărătorii au apreciat în mod netemeinic faptul că cererea de restituire în natură formulată de fostul proprietar ar fi fost soluţionată în sensul acordării de despăgubiri fostului proprietar.
În aceste condiţii, instanţa superioară de fond a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
Aşadar, critica formulată de către reclamanţi nu este întemeiată, instanţa superioară de fond făcând aplicarea corectă a textului de lege incident în cauză.
2. Cât priveşte recursul Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În speţă, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prin hotărâre irevocabilă dată în acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a considerat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost eludate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 care nu permiteau înstrăinarea imobilelor preluate fără titlu.
Faţă de prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în concepţia legiuitorului „desfiinţarea” contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acţiuni în anulare, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, fie urmare a unei acţiuni în revendicare.
Pe cale de consecinţă, calitate procesuală pasivă pentru restituirea preţului plătit de către chiriaşii cumpărători are Ministerul Finanţelor Publice, iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, aşadar, că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituţia răspunderii pentru evicţiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de cele ce preced, instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, sub aspectul celor învederate de pârât, astfel încât criticile formulate de către Ministerul Finanţelor Publice nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. vor fi respinse ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii P.A. şi P.M. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 256 A din 16 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3106/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 3125/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
