ICCJ. Decizia nr. 3106/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3106/2014
Dosar nr. 1991/99/2012
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2014
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1159 din 11 aprilie 2013 Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.A.C., în contradictoriu cu pârâţii M.C. şi SC D.P.I. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar Casa de insolvenţă M. IPURL Iaşi. A obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 4.000 RON, daune morale, către reclamant.
A obligat pârâţii la publicarea, pe cheltuială proprie, în ediţia tipărită şi în ediţia on-line a ziarului „B.Z.I.”, a hotărârii judecătorești. A obligat pârâţii la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat redus).
Pentru a pronunţa această sentință, tribunalul a reţinut, pe situația de fapt, că în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 în cotidianul „B.Z.I.“ a fost publicată o serie de 9 articole semnate de pârâtul C.M., toate având ca subiect presupuse fapte de corupţie ale reclamantului. Şapte dintre aceste articole sunt însoţite şi de fotografia reclamantului.
S-a constatat că titlurile articolelor publicate în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 în cotidianul „B.Z.I.“ sunt următoarele: „Aici se ascund şpăgile de la Spitalul P.” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 31 ianuarie 2012); „Agenţia de Integritate descinde la Spitalul P.” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 1 februarie 2012); „Privatizare cu şpagă la Spitalul P." însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 2 februarie 2012); „Incredibil”: 500.000 de euro găsiţi în buzunarul directorului Spitalului P.” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 6 februarie 2012); „Căpuşele corupte de la Spitalul P.: Afacerea V.” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 7 februarie .2012); „Cea mai mare șpagă luată vreodată la Iaşi: 78 de miliarde" alăturat imaginii reclamantului (publicat la data de 9 februarie 2012); „Medicul fătălău de la Spitalul P." însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 10 februrarie 2012); „Secretarul de stat V.C.: Nu mă interesează ce se întâmplă la Spitalul P.”(publicat la data de 11 februarie 2012); „Avocat plătit din bani publici să-l scape de D.N.A. pe un director”(publicat la data de 13 februarie 2012).
Tribunalul a reţinut că acuzaţiile aduse reclamantului, prin articolele anterior menţionate, vizează lipsa justificării veniturilor cu care reclamantul ar fi achiziţionat două imobile şi faptul că veniturile reclamantului sunt obţinute nelegal, din „mita” luată de la firmele de prestări servicii medicale cu care spitalul are încheiate contracte, ce ar fi fost perfectate prin eludarea prevederilor legale.
Instanţa a considerat că nu se impune redarea strictă a conţinutului fiecărui articol, maniera de exprimare ziaristică oglindită şi în titlurile celor nouă articole, ce a fost redată în motivarea cererii de chemare în judecată, fiind cea cuprinsă, în fapt, în articole. Situaţia de fapt pe care tribunalul a avut a o sancţiona, este cea susţinută de reclamant (relativ la cuprinsul articolelor) şi necontestată de pârâţi.
În drept, prima instanță a reţinut că raportul juridic litigios urmează a fi dezlegat în raport cu prevederile Noului C. civ. (intrat în vigoare la 01 octombrie 2011), întrucât art. 103 din Legea nr. 71/2011 prevede că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii - invocată ca temei al cererii deduse judecăţii - este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei ilicite. Or, faptele pretinse a avea caracter ilicit au fost săvârşite după data intrării în vigoare a Noului C. civ., respectiv la datele 31 ianuarie 2012, 01 februarie 2012, 02 februarie 2012, 06 februarie 2012, 07 februarie 2012, 09 februarie 2012 ,10 februarie 2012, 11 februarie 2012, 13 februarie 2012 (data publicării fiecărui articol în cotidianul „B.Z.I.”)
S-a constatat că, pentru a se angaja răspunderea pentru fapta proprie, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul. Iar, pentru angajarea răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a comitentului pentru fapta prepusului său, mai este necesară întrunirea a altor două condiţii și anume, existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei prejudiciabile în funcţia încredinţată.
Tribunalul a reținut că art. 1.357 Noul C. civ. prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
De asemenea, art. 1.373 Noul C. civ. prevede: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.”
Totodată, s-a reţinut că, alături de dispoziţiile C. civ. trebuie avute în vedere, în analiza caracterului ilicit al faptei pârâţilor şi dispoziţiile Constituţiei, ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, jurisprudenţa Curţii europene, precum şi dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ce fac parte din dreptul intern.
În acest context, s-a analizat în ce măsură libertatea de exprimare a ziaristului (respectiv, a pârâtului M.C.) şi de informare a publicului, garantată de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, de art. 30 din Constituţie şi de art. 70 C. civ, vine în contradicţie cu dreptul la viaţă privată şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, de art. 26 din Constituţie şi de art. 71 şi următoarele C. civ.
Astfel, s-a constatat că art. 30 din Constituţia României reglementează, incluzându-l în categoria drepturilor fundamentale, dreptul la liberă exprimare, enunţând atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare şi limitele exercitării acestui drept; printre limitele exercitării, sunt prevăzute protecţia demnităţii, a onoarei, a vieţii particulare a persoanei şi a dreptului la propria imagine.
Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului demultiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii, potrivit art. 30 alin. (8) din Constituţie.
S-a făcut referire, pentru incidența la speță, la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare, adică la libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, dar și că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.
Cu trimitere la jurisprudența instanței europene, s-a arătat că presa trebuie să-şi poată exercita rolul său indispensabil de „câine de pază” al democraţiei, dar că, deşi presei îi revine sarcina de a comunica informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, ce corespund dreptului publicului de a fi informat, în același timp, presa nu trebuie să depăşească anumite limite.
Astfel, din perspectiva art. 75 C. civ. şi a jurisprudenţei C.E.D.O., tribunalul a analizat dacă ingerinţa în dreptul la liberă exprimare al pârâtului este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, urmăreşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi dacă îndeplineşte condiţia proporţionalităţii.
În acest context, s-a reținut că se impun analizei: tipul de discurs, calitatea părţilor, persoana lezată, calitatea reclamantului de persoană publică şi natura alegaţiilor făcute, pentru a se stabili dacă acestea reprezintă judecăţi de valoare sau dacă prin intermediul afirmaţiilor făcute ziaristul a imputat fapte .
Aceasta, întrucât în jurisprudența Curții europene se face distincţia între fapte şi judecăţi de valoare, statuându-se că primele se pot dovedi, însă următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10. De asemenea, s-a statuat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României - hotărârea din 17 decembrie 2004).
Tribunalul a apreciat că în cauză, ansamblul probelor administrate relevă exercitarea dreptului pârâtului la liberă exprimare în mod abuziv.
Astfel, jurnalistul pârât M.C. l-a plasat pe reclamant, fără să existe un suport real factual, în postura de infractor vinovat de săvârşirea unor fapte penale grave expres indicate de autor, respectiv luare de mită, conflict de interese, fals în declaraţii.
Aceste afirmaţii, care privesc fapte (iar nu judecăţi de valoare) au o gravitate extremă, afectând reputaţia reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului şi, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită în cauză, ceea ce a condus la concluzia că pârâtul a construit afirmaţii lipsite de suport probator, cu intenţie calomnioasă la adresa reclamantului. Astfel, pârâtul a probat doar faptul că reclamantul a fost sancţionat contravenţional la 19 octombrie 2012, cu 500 RON amendă pentru nedepunerea declaraţiei de avere după data începerii activităţii de şef de secţie şi faptul că se află în prezent, în faza actelor premergătoare, o anchetă demarată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi la Spitalul P., însă informaţiile nu sunt publice în acest stadiu al cercetărilor.
Dacă unele exagerări sunt permise ziariştilor, mai ales în exprimarea unor judecăţi de valoare, iar anumite accente ale articolelor publicate în luna februarie 2012 cu privire la persoana reclamantului ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise, nu acelaşi lucru se poate retine despre afirmarea unor fapte, prezentate ca fiind certe şi care nu sunt dovedite.
Tribunalul a constatat că articolele incriminate conţineau atât judecăţi de valoare dar şi afirmaţii directe, privind fapte penale grave, intenţionându-se să se transmită opiniei publice un mesaj neechivoc şi anume, că reclamantul a folosit banii publici în interes personal, că a săvârşit infracţiunile de luare de mită, fals în declaraţii, conflict de interese.
Tribunalul a reținut totodată, că afirmaţiile extrem de grave, de serioase vizându-l pe reclamant impuneau diligenţe speciale din partea autorului articolelor, în verificarea adevărului declaraţiilor factuale și că specificul cotidianului „B.Z.I.” este de informare, nu de pamflet, publicul având expectanţa justificată ca informaţiile cuprinse în acesta să fie conforme cu realitatea, să exprime adevărul.
Ca atare, s-a considerat că afirmaţiile ziaristului au depăşit limitele acceptabile şi că nu există un raport de proporţionalitate rezonabil între interesele concurente implicate, articolele respective constituindu-se într-o campanie de defăimare a reclamantului, care nu este protejată de dreptul constituţional la libertatea de exprimare şi nici de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, fapta pârâtului este ilicită fiind săvârşită în exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv la liberă exprimare, depăşind, în contextul dat, limitele criticii admisibile și aducând reclamantului un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, demnităţii, reputaţiei, suferinţe de ordin psihic şi atingeri ale vieţii private, fiindu-i ştirbită imaginea la locul de muncă, în mediul profesional, în familie şi în general, în societate.
Cât priveşte echivalentul valoric al daunelor morale s-a reţinut că acestea nu sunt susceptibile de comensurare bănească, obiectul prejudiciului, dreptul subiectiv vătămat fiind o valoare inestimabilă, dar că imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral nu implică şi imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizaţiei de reparare.
Față de dispoziţiile art. 253 C. civ., care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale și a căror incidență la speță s-a reținut, au fost obligaţi pârâţii la publicarea, pe cheltuială proprie, în ediţia tipărită şi în ediţia on-line a ziarului „B.Z.I.”, a hotărârii.
De asemenea, constatând că articolele publicate şi-au produs efectele cu mult timp în urmă, iar publicarea prezentei hotărâri, după trecerea unei perioade îndelungate, nu se mai poate constitui într-o reparaţie integrală a prejudiciului moral suferit, așa încât acesta este susceptibil şi de o reparaţie pecuniară, comensurată la nivelul sumei de 4000 RON (cererea reclamantului privind acordarea sumei totale de 1.000.000 RON daune morale, fiind apreciată de instanţă a constitui un izvor de îmbogăţire fără just temei).
S-a dispus obligarea, în solidar, a celor doi pârâți, instanța constatând că sunt îndeplinite și condițiile art. 1373 C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (pârâta, persoană juridică, în calitate de editor al ziarului „B.Z.I.” necontestând nici existenţa raportului de prepuşenie între aceasta şi numitul C.M. şi nici săvârşirea de către acesta a faptei în funcţia încredinţată).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul M.C. susținând că hotărârea este nelegală şi netemeinică.
În dezvoltarea motivelor, s-a arătat că prima instanță a admis în parte pretențiile formulate de reclamant pe considerentul că „exercitarea libertăţii de exprimare a pârâtului M.C. a depăşit, în contextul dat, limitele criticii admisibile”, că „fapta pârâtului este ilicită fiind săvârşită în exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului", întrucât faptele imputate reclamantului în cuprinsul celor 9 articole de presă „ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă, or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită să existe în cauză, ceea ce conduce la concluzia că jurnalistul pârât a construit afirmaţii fără suport probator, cu intenţie calomnioasă la adresa reclamantului”.
S-a susținut că raționamentul instanţei a avut la bază o evaluare sumară şi incompletă a probelor administrate în apărare, reţinând cu titlu de dovezi în susţinerea judecăţilor de valoare formulate în articolele publicate, doar două dintre înscrisurile depuse în cauză (sancţionarea contravenţională a reclamantului pentru nedepunerea declaraţiei de avere şi efectuarea de acte premergătoare într-o anchetă demarată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi împotriva persoanei reclamantului), fără nicio referire la celelalte înscrisuri şi la interogatoriul administrat reclamantului.
În schimb, instanţa nu a acordat nicio atenţie contractelor ce atestă faptul că reclamantul a cumpărat de la familia F. bunuri imobile de o valoare apreciabilă, deşi acesta a negat existenţa lor în răspunsul la interogatoriu, împrejurare de natură să trezească îndoieli cu privire la scopul acestor tranzacţii şi la provenienţa veniturilor cu care au fost achiziţionate.
De asemenea, numărul extrem de mare de convenţii civile încheiate în nume propriu de către reclamant cu diverse firme private din domeniul medical şi farmaceutic, imposibil de transpus în prestaţii efective datorită volumului de timp ce depăşeşte posibilităţile unui singur om, dovedesc existenţa unor relaţii de afaceri între reclamant şi aceste firme ce-l plasează pe acesta într-un conflict evident de interese cu Spitalul Clinic P., conflict ce a fost constatat ulterior soluţionării cauzei de către autoritatea abilitată în domeniu.
S-a arătat că libertatea de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţia Europeană, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de aceasta, ea stând la baza noţiunii de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia, iar această importanță a fost subliniată în mod constant în jurisprudența instanței de contencios european.
De asemenea, parag. 2 al art. 10 din Convenţie permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertăţii de exprimare, cu condiţia să respecte cerinţele impuse de Convenţie pentru valabilitatea acestora, orice atingere adusă de autorităţile publice exerciţiului libertăţii de exprimare, sub forma unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, constituind o ingerinţă în dreptul consacrat de art. 10.
În speță, faptele şi situaţiile expuse în cuprinsul celor nouă articole de presă nu se pot încadra în definiţia faptei ilicite, nefiind vorba despre un atac personal lipsit de orice bază factuală şi săvârşit cu rea credinţă. Dimpotrivă, analizând articolele în cauză se poate lesne observa că acestea nu conţin acuzaţii gratuite de vinovăţie, ci afirmarea unor bănuieli şi suspiciuni legate de modul în care este gestionat şi cheltuit banul public, demers care se înscrie în rolul indispensabil de „câine de pază" al societăţii pe care îl joacă presa în orice democraţie şi care îi permite să recurgă la o oarecare doză de exagerare şi chiar de provocare în comunicarea informaţiilor şi ideilor privitoare la probleme de interes general.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 139 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că reglementarea libertăţii de exprimare, a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale ratificate sau adoptate de Statul Român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care au fost dezvoltate pe larg de instanţa de fond, respectiv art. 31 alin. (4) din Constituţia României, art. 10 parag. 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, Curtea a reținut că aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene poate fi evaluată în relaţie şi cu alte instrumente internaţionale relevante privind protecţia libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (19 decembrie 1966).
De asemenea, rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărei rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.
S-a constatat că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere, la soluţionarea cauzei, jurisprudenţa Curţii Europene care a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist care exercită libertatea de exprimare, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia concretă particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii, în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său; personalitate; integritatea sa fizică şi morală, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ-terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (Von Hannover împotriva Germaniei, parag. 50).
De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii privaţi este legat de art. 8 din Convenţie” și că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României).
Curtea de apel a constatat că aceste componente esenţiale au fost analizate în concret de către instanţa de fond, în raport de situaţia de fapt reţinută.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt conturată în speţă şi în raport de care se verifică incidenţa normelor invocate anterior, instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a stabilit că faptele imputate reclamantului prin cele nouă articole publicate nu au o bază factuală solidă.
Astfel, în apel s-a reiterat apărarea pârâtului în sensul că prin articolele încriminate a făcut afirmaţii care corespund realităţii deoarece este în derulare o anchetă penală, A.N.I. a constatat existenţa unei stări de incompatibilitate şi a unui conflict de interese, precum şi faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere achiziţionarea de către reclamant de bunuri imobile de o valoare apreciabilă, de natură a trezi îndoieli cu privire la scopul acestor tranzacţii în raport şi de numărul mare de convenţii civile încheiate cu diverse firme private domeniul medical.
Curtea de apel a constatat că, potrivit adresei D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi nu rezultă decât că în dosarul penal nr. 73/P/2012 a fost începută urmărirea penală in rem sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni de corupţie.
De asemenea, deși este real că prin raportul de evaluare din 24 septembrie 2013 întocmit de A.N.I. s-a constatat existenţa unei stări de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte pe reclamant precum şi existenţa conflictului de interese în materie administrativă, împotriva acestuia s-a formulat contestaţie de către reclamant, ce se află în curs de soluţionare.
Totodată, din comunicatul A.N.I. (9 mai 2014) depus în apel, a rezultat că a fost sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi în vederea începerii acţiunii de control cu privire la modificările patrimoniale intervenite în averea reclamantului şi a soţiei sale, urmare a constatării de către A.N.I. a unei diferenţe nejustificate de 400.000 euro în averea acestuia.
A reţinut instanța că cele constatate de A.N.I., pentru care reclamantul a fost plasat în sfera conflictului de interese, au avut în vedere şi convenţiile încheiate de reclamant cu firme medicale şi alte persoane (aspecte invocate de către apelant).
S-a apreciat însă, că toate aceste înscrisuri noi nu au modificat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi nu pot constitui o bază factuală suficientă şi solidă de natură să-l fi determinat pe apelant să pronunţe „verdicte” în ceea ce priveşte activitatea reclamantului căruia i s-au imputat fapte penale grave. Aceasta, întrucât din comunicatul D.N.A. rezultă că s-a început urmărirea penală in rem, împotriva raportului A.N.I. s-a formulat contestaţie, raport ce viza şi aspecte invocate de apelant în legătură cu convenţiile încheiate de reclamant, iar în ceea ce priveşte existenţa unor diferenţe nejustificate dintre averea dobândită şi veniturile realizate de reclamant, A.N.I. a sesizat instanţa competentă pentru a se efectua un control, astfel că nu există o hotărâre judecătorească care să confirme cele contestate.
Aşa fiind, s-a concluzionat că afirmaţiile extrem de grave la adresa reclamantului în absenţa unei baze factuale solide şi concrete ce nu a fost modificată în apel, au depăşit limitele acceptabile, neexistând un raport de proporţionalitate rezonabil între interesele concurente în litigiu.
În realitate, articolele respective, în număr de nouă, s-au constituit într-o veritabilă campanie de presă de defăimare a reclamantului, care nu poate fi protejată de dreptul constituţional la liberă exprimare, respectiv informarea prin presă prevăzută de art. 10 din Convenţia Europeană.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul M.C., care a susţinut, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., caracterul nelegal al acesteia, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, vizând recunoaşterea şi garantarea dreptului subiectiv la libera exprimare, prin raportare la modul în care jurisprudenţa C.E.D.O. a conturat limitele admisibile exercitării acestui drept fundamental de către jurnalişti şi reprezentanţii mass-media.
Astfel, s-a susţinut că demersul jurnalistic a fost iniţiat ca urmare a informaţiilor furnizate de surse credibile din interiorul unor instituţii ale statului, abilitate să urmărească şi să controleze sursa veniturilor obţinute de către intimatul-reclamant în perioada în care acesta a exercitat funcţia de manager al spitalului P. din Iaşi, valoarea exorbitantă a acestor venituri în raport de intervalul de timp în care au fost realizate creând suspiciuni cu privire la legalitatea modului în care au fost obţinute.
Ca ziarist de investigaţii, interesat în deconspirarea fraudelor fiscale, recurentul a demarat o anchetă jurnalistică, în cadrul căreia a prezentat neregulile constatate, informaţiile furnizate cititorilor întemeindu-se pe o bază factuală solidă, susţinută de dovezi concrete, faptele imputate intimatului în cuprinsul celor 9 articole de presă regăsindu-se în actele emise şi măsurile întreprinse cu privire la persoana intimatului de către D.N.A. şi A.N.I.
Astfel, D.N.A. a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru posibile fapte de corupţie, în timp ce A.N.I. a constatat existenţa unei stări de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte pe intimat, precum şi existenţa conflictului de interese în materie administrativă, fiind demarată o acţiune de control cu privire la modificările patrimoniale intervenite în averea intimatului şi a soţiei sale, urmare a constatării unei diferenţe nejustificate de 400.000 euro în averea acestuia.
În mod surprinzător, deşi demersul jurnalistic s-a dovedit a fi în deplină concordanţă cu mersul anchetelor întreprinse de D.N.A. şi A.N.I., jucând rolul indispensabil de „câine de pază” al societăţii, instanţa de apel a făcut o aplicare restrictivă a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, apreciind că afirmaţiile la adresa intimatului au fost făcute „în absenţa unei baze factuale solide şi concrete”, pe considerentul că ancheta penală nu a fost finalizată, iar raportul A.N.I. a fost contestat în instanţă de către intimat, nefiind încă pronunţată o hotărâre judecătorească.
Altfel spus, în accepţiunea instanţei de apel, libertatea de exprimare trebuie cenzurată ori de câte ori faptele prezentate nu sunt pe deplin dovedite, chiar dacă jurnaliştii au folosit informaţii credibile şi dovezi pertinente în relatările lor.
S-a susţinut că această interpretare şi aplicare restrictivă a textului art. 10 din Convenţie, atunci când este vorba despre jurnalişti, a fost în nenumărate rânduri sancţionată de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa (de exemplu, în cauzele Handyside v. Regatul Unit al Marii britanii şi Irlandei de Nord; Dalban v. România; Appleby şi a. v. Regatul Unit) şi că libertatea de exprimare stă la baza noţiunii de societate democratică, ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia.
De asemenea, parag. 2 al art. 10 din Convenţie permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertăţii de exprimare, dar cu condiţia respectării cerinţelor impuse de Convenţie pentru valabilitatea acestora, orice altă atingere constituind o ingerinţă nejustificată în exerciţiul respectivului drept fundamental.
S-a arătat totodată, că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă doză de exagerare, neputându-se concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a putea să le demonstreze realitatea. Doar o judecată de valoare fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă şi deci, să se situeze în afara protecţiei conferite de art. 10 din Convenţie.
Intimatul C.A.C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că este legală soluţia instanţei, în condiţiile în care nu orice demers jurnalistic este protejat de art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci doar unul care să aibă o bază factuală solidă, care să nu lezeze în mod gratuit viaţa privată a persoanei. S-a arătat că termenii utilizați („tun”, „furt”, „șpagă”, „mită”, „împărțirea cașcavalului”) exprimă clar acuzațiile aduse reclamantului, care este deja declarat vinovat de toate faptele menționate de autorul art., nesocotindu-se prezumția de vinovăție.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Validând soluţia de primă instanţă, prin respingerea apelului, instanţa de control judiciar anterioară a reţinut pe de o parte, importanţa libertăţii de exprimare în contextul reglementărilor interne şi internaţionale, rolul esenţial al presei într-o societate democratică, aşa cum este el evidenţiat de jurisprudenţa instanţei europene, iar pe de altă parte, a constatat că faptele imputate reclamantului prin cele 9 articole de presă nu au o bază factuală solidă.
Pentru a statua asupra lipsei bazei factuale solide, Curtea de apel a apreciat că apărările pârâtului (deduse judecăţii sub forma criticilor din apel) în sensul că afirmaţiile acestuia corespund realităţii - câtă vreme s-a demonstrat existenţa unei anchete penale în derulare, constatarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese de către A.N.I., numărul mare de convenţii civile încheiate cu diverse firme private în domeniul medical, achiziţionarea de bunuri imobile de o valoare apreciabilă de natură a trezi îndoieli cu privire la provenienţa veniturilor - nu pot fi primite.
Aceasta întrucât, deşi există într-adevăr, dosar penal vizând mai multe infracţiuni de corupţie, urmărirea penală s-a dispus doar in rem (iar nu in personam). De asemenea, deşi raportul de evaluare întocmit de A.N.I. consemnează existenţa stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese, împotriva acestuia s-a formulat contestaţie de către reclamant, aflată în curs de soluționare.
Tot astfel, cu privire la sesizarea A.N.I. - adresată Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a solicitat efectuarea controlului de către Comisia de cercetare a averilor, ca urmare a semnalării unei diferenţe nejustificate de 400.000 euro în averea reclamantului - s-a constatat că nu există încă o hotărâre judecătorească de verificare a celor semnalate de A.N.I.
În acest context, al inexistenţei unor hotărâri judecătoreşti care să confirme şi să valideze informaţiile jurnalistului, s-a apreciat asupra absenţei bazei factuale suficiente şi solide, pârâtul, în calitate de jurnalist, substituindu-se practic organelor judiciare, prin aceea că a pronunţat „verdicte” la adresa reclamantului, căruia i-au fost imputate fapte penale grave.
O asemenea concluzie, trasă de instanţa de apel, are caracter contradictoriu şi ignoră premisa de la care a pornit în analiza rolului şi funcţiei presei, a jurnalistului într-o societate democratică.
Făcând trimitere la reglementările interne şi internaţionale în materie, la jurisprudenţa instanţei de contencios european şi reţinând rolul esenţial al presei, instanţa de apel trebuia să analizeze existenţa sau nu a bazei factuale solide ţinând seama de specificul activităţii jurnalistului şi de caracterul perisabil al informaţiilor pe care acesta le furnizează.
Trebuia să se ţină seama, totodată, de faptul că, în sensul art. 10 al Convenţiei, libertatea de exprimare conţine în sine două libertăţi, respectiv libertatea de opinie şi libertatea de informare (adică, libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără ingerinţe din partea autorităţilor publice).
Pe acest din urmă aspect, trebuie avut în vedere, cum s-a menţionat anterior, că specificul exercitării acestei libertăţi prin mass-media nu poate ignora faptul că întârzierea publicării informaţiei, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, riscă să o priveze de orice valoare şi orice interes, rămânând, evident, subordonată condiţiei ca jurnalistul să acţioneze cu bună-credinţă, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte şi demne de crezare.
În speţă, ignorând din analiză specificul exercitării libertăţii de exprimare prin mass-media, instanţa de apel statuează asupra lipsei unei baze factuale solide, întrucât aspectele relatate de către intimat nu au fost confirmate încă prin hotărâri judecătoreşti (fie pentru că este în derulare urmărirea penală sau pentru că există pe rolul instanţei contestaţie împotriva raportului A.N.I., ori sesizarea Comisiei de cercetare a averilor), ceea ce ar însemna că, substituindu-se organelor judiciare competente, jurnalistul ar fi pronunţat „verdicte”.
Or, aşa cum corect se arată în motivele de recurs, aceasta ar însemna ca libertatea de exprimare să fie cenzurată ori de câte ori faptele prezentate nu sunt pe deplin dovedite, chiar dacă jurnaliştii au folosit informaţii credibile şi dovezi pertinente în relatările lor.
Pe acest aspect, instanţa avea obligaţia să analizeze susţinerea pârâtului conform căreia demersul său jurnalistic - dată fiind şi specializarea acestuia în deconspirarea fraudelor fiscale - a fost iniţiat pe baza unor informaţii furnizate de surse credibile din interiorul unor instituţii ale statului.
În acest context şi tot în legătură cu evaluarea bazei factuale solide trebuia să se aibă în vedere, pe de o parte, împrejurarea că o problemă esenţială a libertăţii de exprimare este aceea a protecţiei surselor de documentare şi de informare a jurnaliştilor (existând o serie de instrumente internaţionale în acest sens, ca de exemplu, Rezoluţia Parlamentului European cu privire la nedivulgarea surselor de informare jurnalistică din 18 ianuarie 1994), iar pe de altă parte, dacă desfăşurarea ulterioară a faptelor a demonstrat că ziaristul s-a preocupat să verifice în mod serios veracitatea şi fiabilitatea afirmaţiilor făcute.
Fără să procedeze la o asemenea analiză - în condiţiile în care reţine că există dovada începerii urmăririi penale pentru infracţiuni de corupţie (chiar dacă pornită in rem), există raport al A.N.I. pentru constatarea stării de incompatibilitate a reclamantului și a conflictului administrativ de interese, inclusiv sesizare a Comisiei de cercetare a averilor pentru verificarea unei diferenţe nejustificate de 400.000 euro în patrimoniul reclamantului - instanţa de apel concluzionează că în absenţa unor soluţii ale organelor judiciare, pârâtul s-ar fi substituit acestora şi ar fi pronunţat „verdicte”.
Or, aşa cum s-a menţionat anterior, în determinarea bazei factuale, instanţa trebuia să pornească de la rolul şi funcţia jurnalistului, aceea de a alerta opinia publică atunci când deţine informaţii despre nereguli săvârşite, fără să se poată pretinde acestuia să dispună de mijloacele de probă pe care le administrează organele judiciare şi pe baza cărora acestea pronunţă într-adevăr „verdicte”.
În speţă, instanţa de apel face referire la rolul esenţial ce revine presei într-o societatea democratică în legătură cu libertatea de exprimare şi de informare pentru ca, în acelaşi timp, în mod contradictoriu, să nege în concret acest rol, atunci când reţine că, în realitate, informaţiile nu trebuiau transmise câtă vreme nu erau confirmate prin hotărâri judecătoreşti.
Faţă de aceste contradicţii din interiorul considerentelor, se va constata că nu este posibil un control de legalitate în faza recursului, fără a fi lămurite elementele de fapt ale pricinii, ţinându-se seama de particularităţile pe care le presupune, în sensul celor arătate anterior, determinarea unei „baze factuale solide şi concrete”, atunci când în dezbatere este libertatea de exprimare a jurnalistului.
De aceea, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, se va avea în vedere, conform considerentelor expuse anterior, dacă afirmaţiile făcute de pârât în conţinutul articolelor de presă depăşesc limitele libertăţii de exprimare, ţinând seama, pe de o parte, de specificul informaţiilor (caracterul perisabil al acestora), de rolul jurnalistului de „câine de pază” într-o societate democratică, de elementele relevate de existenţa unei anchete penale în desfăşurare, a unor acte întocmite de A.N.I. (în care există menţiuni cu privire la conflictul de interese administrativ, starea de incompatibilitate a reclamantului, inclusiv sesizarea Comisiei de cercetare a averilor pentru nejustificarea unei sume de 400.000 euro) şi în ce măsură acestea se pot sau nu circumscrie sintagmei de „bază factuală solidă”, făcând dovada preocupării jurnalistului în verificarea veridicităţii şi fiabilităţii afirmaţiilor.
În evaluarea ce urmează a fi realizată de către instanţa devolutivă de control judiciar se va face, de asemenea, distincţie între imputaţiile factuale referitoare la fapte materiale concrete (vizând, de exemplu, achiziţionarea de imobile, externalizarea serviciului de dializă în favoarea anumitor firme, privatizarea serviciului de transport al pacienţilor pentru dializă) şi judecăţile de valoare ale jurnalistului (care, exprimând evaluări, opinii critice al acestuia nu pot fi supuse aceluiaşi regim probator, neputându-se concepe că pot fi formulate doar sub condiţia demonstrării realităţii faptice).
Sub acest din urmă aspect, se va analiza dacă articolele impută fapte penale grave și acuzații gratuite de vinovăție sau este vorba despre afirmarea unor bănuieli și suspiciuni; se va analiza dacă afirmațiile jurnalistului reprezintă „verdicte” care depăşesc sfera şi protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ori sunt evaluări, opinii critice exprimate de acesta pe baza faptelor materiale concrete prezentate. De asemenea, se va analiza dacă termenii utilizați („tun”, „furt”, „şpagă”, „mită”, „împărţirea caşcavalului”) - la care a făcut referire reclamantul și în întâmpinarea din recurs - reprezintă sau nu încălcarea prezumţiei de vinovăţie ori se înscriu în doza de exagerare şi în mijloacele de expresie permise jurnalistului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul C.M. împotriva deciziei nr. 139 din 30 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3104/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3120/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
