ICCJ. Decizia nr. 3144/2014. Civil. Legea 10/2001. Anulare act, obligaţie de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3144/2014
Dosar nr. 8532/3/2009
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 05 martie 2009, sub nr. 8532/3/2009, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul R.D. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 11145 din 02 februarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în procedura Legii nr. 10/2001, solicitând ca în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să se dispună:
- anularea dispoziţiei nr. 11145 din 02 februarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren şi construcţie demolată - situat în Bucureşti, str. M.B.;
- obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul liber de construcţii şi neafectat de sistematizare ce face parte din acest imobil;
- obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată şi, eventual, pentru partea de teren ce nu poate fi restituită în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 1349 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia, astfel cum a fost precizată, sens în care a reţinut următoarele:
Prin notificările nr. A şi B din 2 februarie 2002, reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 620 m.p., situat în Bucureşti, str. M.B., imobil trecut în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.
Soluţionând notificarea reclamantului, în baza actelor depuse în dosarul administrativ, pârâtul a emis la data de 2 februarie 2009 dispoziţia nr. 11145, prin care a respins cererea de restituire în natură a terenului, apreciind că acesta este afectat de elemente de sistematizare şi a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atât pentru teren, cât şi pentru construcţia demolată ce a fost situată pe acesta.
Dispoziţia în cauză a avut la bază raportul comisiei interne pentru analizarea notificărilor, prin care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului, reclamantul susţinând prin prezenta contestaţie că, deşi a depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară, acesta nu a fost luat în consideraţie de către comisie.
Cu privire la acest din urmă aspect, tribunalul a constatat că susţinerile reclamantului sunt nefondate, întrucât din analiza respectivului raport de expertiză extrajudiciară efectuat de expert B.I. rezultă că, din suprafaţa fostului teren de 622,41 m.p., 202,49 m.p. sunt ocupaţi de trotuar şi parte carosabilă, iar 419,92 m.p. teren sunt ocupaţi de parcare şi aceasta revine de drept reclamantului, fără a preciza însă natura juridică a respectivei suprafeţe, respectiv dacă aceasta face parte sau nu din domeniul public al statului.
Faptul că din adresa depusă la dosar de firma D. rezultă că aceasta nu mai administrează respectivul spaţiu de parcare nu poate duce la concluzia că terenul respectiv poate fi restituit în natură, în acest sens fiind şi concluziile expertizei efectuate în prezenta cauză, care a arătat că, prin sistematizare, pe terenul în litigiu s-a amenajat un trotuar, s-a lărgit strada M.V. şi M.B., amenajându-se provizoriu o parcare ce nu mai este în prezent administrată de firma mai sus arătată.
Această împrejurare nu poate duce, însă, la concluzia că respectivul teren nu reprezintă domeniu public al statului, cum de altfel nici concluzia expertului referitoare la faptul că terenul nu este afectat de elemente de sistematizare, concluzie bazată doar pe o serie de adrese depuse la dosar emanând de la A.N., D.S. şi R., nu poate fi apreciată ca fiind relevantă în cauză, atâta timp cât aceasta nu are o justificare bazată pe constatări proprii.
Împotriva sentinţei au declarat apel moştenitorii reclamantului decedat, respectiv R.G.N. şi R.M.
La termenul de judecată din data de 29 aprilie 2014, s-a constatat transmisă calitatea procesuală activă de la R.M. la G.R.D., ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor succesorale, autentificat, din 25 februarie 2013.
Prin decizia civilă nr. 254A din 10 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor R.G.N. şi G.R.D., pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la nerestituirea în natură a imobilului notificat este nefondată.
Legiuitorul a instituit ca principiu restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, însă a prevăzut, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.
În cauză, apelanţii au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren de 620 m.p., situate în str. M.B., Bucureşti, imobil care a fost preluat abuziv.
Prima instanţă, în conformitate cu art. 7 şi 10 din Legea nr. 10/2001 şi cu aplicarea art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, modificate prin H.G. nr. 923/2010, a dispus efectuarea unui raport de expertiză topografică în vederea identificării cu exactitate a terenului, pentru a se verifica dacă există posibilitatea restituirii în natură a acestuia.
Prin raportul de expertiză efectuat de către expertul G.C., a fost identificată suprafaţa totală de teren de 622 m.p. şi s-a arătat că o suprafaţă de 220 m.p. este afectată de trotuar şi de lărgirea străzii M.B., iar suprafaţa de 401,69 m.p. reprezintă un spaţiu de parcare.
În acest sens, este şi nota reconstituire din dosarul primei instanţe.
Având în vedere situaţia juridică a terenului identificat, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu se poate restitui în natură suprafaţa de teren notificată şi preluată abuziv, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se restituie în natură, ci se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
În conformitate cu art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, „În toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.”
În cauza de faţă, o parte din terenul notificat este afectat de existenţa trotuarului şi de lărgirea străzii, iar o altă parte din teren reprezintă o parcare amenajată, motiv pentru care nu este posibilă restituirea în natură a terenului notificat.
Toate susţinerile apelanţilor, din cuprinsul motivelor de apel, pe acest aspect sunt neîntemeiate şi nu se reflectă în probatoriul administrat în cauză.
În ceea ce priveşte susţinerea că prima instanţă nu a ţinut cont de raportul de expertiză extrajudiciară depus de către apelanţi, Curtea a reţinut că probele se administrează direct de către instanţa de judecată, motiv pentru care s-a şi încuviinţat şi administrat de către tribunal proba cu expertiză topografică.
Critica referitoare la nestabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul imposibil de restituit în natură, este nefondată.
Astfel, procedura de restituire a imobilelor naţionalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 245/2007 şi Legii nr. 165/2013:
1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură şi celelalte subsidiare şi alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia sau dispoziţia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă;
2. procedura judiciară, atunci când unitatea administrativ-teritorială nu soluţionează pe fond notificarea formulată sau atunci când o soluţionează, dar persoana îndreptăţită nu este mulţumită de modul de soluţionare al acesteia;
3. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013, care reglementează faza execuţională şi priveşte modalitatea de stabilire efectivă a cuantumului despăgubirilor ce vor fi acordate, precum şi natura acestora.
Stabilirea cuantumului şi naturii despăgubirilor ce vor fi acordate se va realiza în cea de-a treia etapă.
Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirilor se va realiza de către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, devenită, potrivit art. 17 şi 18 din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în conformitate cu Legea nr. 165/2013, avându-se în vedere şi deciziile în interesul legii nr. 20/2007, nr. 52/2007 şi nr. 27/2011 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007, s-a stabilit obligaţia instanţei de judecată de a soluţiona fondul notificării, adică de a se pronunţa cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită, posibilitatea de restituire în natură sau în echivalent şi obligativitatea unităţii deţinătoare de a înainta propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Obligaţia instanţei de judecată de a soluţiona pe fond notificarea nu se confundă, însă, cu obligaţia instanţei sesizate cu o astfel de cerere de a stabili întinderea definitivă a despăgubirilor şi de a le acorda efectiv prin hotărâre.
În cazul unei astfel de contestaţii, instanţa poate stabili numai existenţa dreptului de despăgubire, nu şi întinderea definitivă a acestuia.
În acest sens, trebuie să se aibă în vedere şi obligativitatea deciziei nr. 52/2007, pronunţată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007, prin care s-a stabilit că „deciziile sau dispoziţiile, care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată”, în raport de prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 27/2011 se statuează că: „1. Acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
În cuprinsul considerentelor deciziei în interesul legii menţionate s-a reţinut că „Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115)”.
Chiar dacă, în prezent, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile şi în prezent, având în vedere că mecanismul de stabilire a despăgubirilor nu a suferit modificări majore.
Astfel, în conformitate cu actuala reglementare, stabilirea efectivă a despăgubirilor revine în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit Legii nr. 165/2013, la propunerea Municipiul Bucureşti prin Primar General, în calitate de unitate învestită cu soluţionarea notificării.
În prezenta cauză i se stabileşte dreptul părţii la obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent, ca o consecinţă a imposibilităţii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, însă cuantumul despăgubirilor nu trebuie calculat de către instanţa de judecată, ci de către autorităţile abilitate, motiv pentru care nu se impunea încuviinţarea probei cu expertiză evaluatoare.
În caz contrar, s-ar fi administrat o probă care nu ar fi avut relevanţă nici asupra soluţionării pe fond a cauzei şi nici în faza execuţională.
Nu se încalcă părţii dreptul de acces la un tribunal, care este protejat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanţa de judecată a statuat asupra temeiniciei cererii formulate, a stabilit că reclamanţii au dreptul la despăgubiri şi că acestea vor fi acordate, în condiţiile legii speciale.
Chiar dacă nu se stabileşte suma exactă, acest drept stabilit intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prezenta hotărâre recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocolul 1, iar neexecutarea acestuia constituie o ingerinţă, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (în acest sens s-a pronunţat şi C.E.D.O. - parag. 180 şi 182 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Posibilitatea statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană, fiind reiterată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 162-169), prin care se recunoaşte posibilitatea statelor membre de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor aferente imobilelor naţionalizate.
Stabilirea despăgubirilor de către Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor se circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se realizează în cea de-a treia etapă, respectiv etapa execuţională, în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 165/2013.
În acest sens, Curtea a constatat că a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a abrogat dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind instituită o nouă procedură execuţională, prin dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013.
Numai valorificarea acestor drepturi se va realiza prin procedura instituită de Legea nr. 165/2013, urmând ca noţiunea de măsuri reparatorii să fie înţeleasă ca fiind măsuri compensatorii, având în vedere dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 165/2013.
Pentru considerentele expuse, s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă nu a stabilit, prin dispozitivul hotărârii, cuantumul despăgubirilor, fiind nefondată critica formulată de către apelanţii-reclamanţi cu privire la acest aspect.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:
Curtea de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar şi a dispoziţiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, reţinând în mod eronat că este imposibilă restituirea în natură întrucât „o parte din terenul notificat este afectat de existenţa trotuarului şi de lărgirea străzii, iar o altă parte din teren reprezintă o parcare amenajată”.
Referitor la pretinsa existenţă a unei „parcări amenajate”, din cuprinsul niciunui înscris existent la dosarul cauzei nu rezultă legalitatea amenajării unui spaţiu de parcare pe terenul în litigiu, dimpotrivă, societatea care, la un moment dat, presta această activitate nu mai administrează spaţiul; drept urmare, nu trebuie confundată o situaţie de fapt - posibila parcare a unor autoturisme pe terenul în discuţie - cu existenţa unui spaţiu de parcaj amenajat, în măsura în care această activitate nu se desfăşoară în condiţiile legii.
În cadrul apelului, a fost solicitată suplimentarea raportului de expertiză topografică, iar la dosarul administrativ a fost depusă o expertiză extrajudiciară ce consacră împrejurările învederate prin acţiunea introductivă, în sensul că terenul în cauză este liber pe o porţiune considerabilă.
Este adevărat că instanţa nu este obligată să ţină seama de expertiza extrajudiciară, însă, în măsura în care concluziile acesteia se coroborează cu cele ale expertizei judiciare - mai ales în condiţiile în care expertiza a fost însuşită de pârât, inclusiv în baza rolului activ, instanţa de judecată este datoare să administreze toate probele astfel încât cauza să fie soluţionată în mod just, în deplin acord atât cu realitatea de la faţa locului, dar şi cu situaţia juridică a imobilului, în condiţiile în care ambele rapoarte de expertiză converg spre posibilitatea reală şi efectivă de restituire în natură a imobilului.
În plus, expertizele menţionate au fost realizate la nivelul anului 2009, motiv pentru care se impune refacerea raportului de expertiză/întocmirea unui nou raport de expertiză, ale cărui obiective să identifice în mod corect terenul, eventualele lucrări de sistematizare ori alte impedimente care ar face imposibilă restituirea în natură.
Curtea de apel a preluat raţionamentul greşit al tribunalului, mecanism care a condus la pronunţarea unei decizii vădit nelegale; dacă prima instanţă şi-a format convingerea intimă că imobilul nu poate fi retrocedat în natură pentru simplul motiv că ar exista un dubiu cu privire la natura juridică reală, instanţa de apel a nesocotit în mod flagrant concluziile ambelor expertize şi nu a administrat suficiente probe din care să rezulte, eventual, adevărata situaţie juridică a terenului, în condiţiile în care este, în primul rând, rolul instanţei să ofere dezlegare tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept incidente ori în strânsă legătură cu litigiul supus soluţionării.
În concluzie, se impune suplimentarea probatoriului în sensul efectuării unui nou raport de expertiză în care să fie identificată întreaga suprafaţă de teren, suprafaţa eventual afectată de utilităţi şi sistematizări, precum şi descrierea acestora, în măsura în care există.
Aşa fiind, recurenţii au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea administrării unui probatoriu complet cu privire la situaţia juridică reală a imobilului în litigiu (refacerea raportului de expertiză efectuat în cauză).
În subsidiar, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei de fond şi schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii contestaţiei, respectiv anularea dispoziţiei nr. 11145 din 02 februarie 2010 emisă de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, obligarea acestuia la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului liber de construcţii şi neafectat de sistematizare, precum şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată şi eventuala suprafaţă de teren ce nu poate fi restituită în natură (în măsura în care se constată că aceasta există într-adevăr).
Faţă de considerentele expuse în precedent, rezultă, fără niciun fel de dubiu, posibilitatea reală şi efectivă de restituire a imobilului teren notificat, cel puţin pentru o suprafaţă însemnată, astfel cum rezultă din cuprinsul ambelor rapoarte de expertiză efectuate (raportul realizat la dispoziţia Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi cel întocmit la solicitarea tribunalului).
Aşadar, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie - art. l şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în condiţiile în care, pe de o parte, există posibilitatea retrocedării în natură a imobilului şi, pe de altă parte, a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru porţiunea din imobil eventual afectată de lucrări de sistematizare.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate imputa instanţei de apel lipsa de rol activ în ceea ce priveşte lămurirea situaţiei juridice a terenului litigios, în condiţiile în care, la termenul din 11 martie 2014, această instanţă a pus în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriului tocmai în vederea clarificării situaţiei juridice a terenului a cărui restituire s-a solicitat în cauză şi a cerut relaţii în acest sens de la departamentul de specialitate din cadrul primăriei. Astfel, Primăria sector 3 - Serviciul cadastru şi Fond Funciar a comunicat, cu adresa de la dosar apel, că „o porţiune din terenul fostului imobil din strada M.B. este afectat de sistematizarea zonei, respectiv de trotuar şi de lărgirea străzii M.B., iar restul terenului aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti”, iar Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu. Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat a comunicat, cu adresa din dosar apel, că „în prezent, parcela de teren aparţinând imobilului care a purtat adresa str. M.B. este afectată de: - secţiune din b-dul M.V., arteră ce este evidenţiată în anexa Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 08 mai 2008 privind însuşirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti, cu completările şi modificările ulterioare, (…); - secţiune dintr-o suprafaţă mai mare amenajată ca platformă betonată folosită ca parcaj”.
Procedând în acest mod, instanţa de apel şi-a exercitat rolul activ în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critica în acest sens nefiind fondată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Chestiunea afectaţiunii actuale a terenului litigios, ce interesa în stabilirea formei de reparaţie cuvenită recurenţilor în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost lămurită de instanţa de apel, critica în acest sens nefiind fondată.
Astfel, instanţa de apel a stabilit în mod cert afectaţiunea terenului litigios, apreciind ca fiind concordante pe acest aspect expertiza judiciară efectuată la fond şi nota de reconstituire din dosarul administrativ, în raport de care a reţinut că, din suprafaţa totală de teren identificată prin expertiză, de 622 m.p., o suprafaţă de 220 m.p. este afectată de trotuar şi de lărgirea străzii M.B., iar o suprafaţă de 401,69 m.p. reprezintă spaţiu de parcare.
Cu privire la expertiza extrajudiciară depusă de către reclamanţi, instanţa de apel a reţinut corect că aceasta nu poate fi avută în vedere, faţă de principiul administrării directe a probelor în faţa instanţei de judecată, principiu valorificat în cauză prin administrarea de către prima instanţă a probei cu expertiză topografică, ce a identificat terenul litigios şi a constatat destinaţia lui actuală.
De altfel, şi expertiza extrajudiciară are aceleaşi constatări ca şi expertiza judiciară în privinţa afectaţiunii terenului litigios, în sensul că acesta este ocupat în parte de trotuar şi partea carosabilă, iar în parte de parcare.
În speţă, recurenţii nici nu contestă afectaţiunea terenului litigios, astfel cum aceasta a fost reţinută de instanţa de apel, spre a se pune problema nelămuririi situaţiei de fapt pe un aspect al cauzei. Ceea ce contestă recurenţii este faptul că parcarea ce ocupă o parte din terenul litigios ar reprezenta un element de sistematizare care să facă imposibilă restituirea în natură a terenului astfel ocupat; în opinia lor, terenul reprezentând spaţiu de parcare este teren liber, supus restituirii în natură, sens în care au invocat că această concluzie se regăseşte în ambele expertize - judiciară şi extrajudiciară.
Contrar, însă, susţinerilor recurenţilor, faptul că suprafaţa de teren ocupată de parcare ar fi fost propusă prin expertiză pentru restituirea în natură nu are nicio relevanţă în pronunţarea soluţiei în cauză, întrucât competenţa expertului este limitată la stabilirea situaţiei de fapt a terenului, instanţa având competenţa ca, în raport de constatările de fapt ale expertului, să califice dacă amenajările identificate pe teren sunt sau nu de utilitate publică, faţă de criteriile prevăzute de lege, sens în care Curtea de apel a şi procedat.
Astfel, raportat la situaţia de fapt reţinută, redată mai sus, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel nu a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren ocupată de parcare, ci a confirmat soluţia fondului de menţinere a dispoziţiei entităţii notificate, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent şi pentru această suprafaţă.
Procedând în acest mod, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2001.
Astfel, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că pentru suprafaţa de teren afectată unor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Art. 10.3 din Normele metodologice prevede că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere „acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele”.
Rezultă că, Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură şi terenurile afectate unor amenajări de utilitate publică, o atare afectaţiune având-o, în înţelesul dat de Normele metodologice de aplicare a acestei legi, „suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii”.
În speţă, suprafaţa de 401,69 m.p. este ocupată de o parcare amenajată a Primăriei Municipiului Bucureşti, al cărei scop nu poate fi altul decât acela de a deservi nevoile comunităţii, ceea ce îi conferă caracterul unei amenajări de utilitate publică, cu consecinţa că terenul pe care îl afectează nu poate fi restituit în natură.
Faptul că parcarea ce ocupă parte din terenul litigios nu ar mai fi administrată de societatea de profil care presta, la un moment dat, această activitate - SC D., nu are nicio relevanţă în calificarea respectivei amenajări ca fiind sau nu de utilitate publică, cum neîntemeiat se pretinde prin motivele de recurs. Ceea ce are relevanţă pe acest aspect, raportat la dispoziţiile sus-menţionate, este dacă amenajarea existentă pe teren deserveşte nevoile comunităţii, or această condiţie este îndeplinită în speţă, fiind evident că o parcare a municipalităţii deserveşte nevoile comunităţii.
Pe de altă parte, faptul că parcarea nu ar fi „legal amenajată”, deci realizată în baza unei autorizaţii de construire, nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care ea este amplasată, cum greşit susţin recurenţii, deoarece condiţia autorizaţiei de construire este cerută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 numai pentru construcţiile noi, edificate după preluare, nu şi pentru amenajările de utilitate publică, care, prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care sunt amplasate.
În concluzie, în mod legal instanţa de apel nu a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren ocupate de parcare, fiind vorba despre un teren afectat de o amenajare de utilitate publică, exceptat de la restituirea în natură, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.
Nici critica privind încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, prin nerestituirea în natură a terenului ocupat de parcare, nu este fondată.
Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, or tocmai aceasta este situaţia în speţă.
Cum potrivit celor anterior arătate, restituirea în natură a suprafeţei în discuţie nu este posibilă faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, atunci când a confirmat soluţia fondului de menţinere a dispoziţiei entităţii notificate, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent şi pentru această suprafaţă, imposibil de restituit în natură.
Drept urmare, nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.R.D. şi R.G.N. împotriva deciziei nr. 245A din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3130/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3145/2014. Civil. Legea 10/2001. Obligaţie de... → |
|---|
