ICCJ. Decizia nr. 3268/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3268/2014

Dosar nr. 4172/97/2010

Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 23 iulie 2010 sub nr. 4172/97/2010, precizată la 23 ianuarie 2013, reclamantul F.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA şi Sucursala SC H. SA Haţeg: să se constate calitatea sa de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 4.235 mp, ocupat de pârâta SC H. SA încă din anul 1989, expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără despăgubire; obligarea pârâtului Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA Ia plata unei despăgubiri în cuantum de 107.992 lei (25.376 euro), reprezentând preţul real al terenului ocupat şi expropriat; obligarea aceluiaşi pârât la achitarea contravalorii prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat în perioada 1989-2010; stabilirea celui mai scurt termen de plată aî despăgubirilor, iar plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al B.N.R, de la data efectivă a plăţii; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivare, reclamantul a arătat că este fiul defuncţilor F.I. şi F.I. şi că are calitatea de proprietar asupra terenului agricol intravilan în suprafaţă de 4.235 mp, situat în localitatea Subcetate, în locurile denumite „L.", „H.", „S.", având destinaţia de holdă şi grădini, înscris în C.F. şi intabulat pe numele bunicilor şi al unchiului său, C.l., actualmente decedaţi.

Încă din anul 1989, terenul a fost ocupat de construcţii hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona Bucium-Subcetate, iară acordarea prealabilă a despăgubirilor aferente.

După apariţia Legii nr. 33/1994 şi urmare a numeroaselor demersuri pe care reclamantul le-a întreprins, a fost emisă H.G. nr. 392/2002, însă nici după aceste moment acestuia nu i-au fost plătite despăgubiri şi nici nu a fost invitat la negociere pentru stabilirea valorii lor.

În anul 1991, în temeiul Legii nr. 18/1991 reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au aparţinut autorilor săi F.I. şi F.I., fiindu-i emis titlul de proprietate din 2000, pentru suprafaţa de 3 ha şi 2.803 mp, în care nu a fost inclus şi terenul în litigiu, întrucât acesta a fost declarat de utilitate publică şi expropriat în baza Legii nr. 33/1994 şi a H.G. nr. 392/2002.

Reclamantul a mai arătat că nu a dezbătut succesiunea de pe urma părinţilor săi, deoarece notarul s-a aflat în imposibilitatea eliberării certificatului de moştenitor în lipsa unui titlu de proprietate asupra terenului.

În drept, cererea de chemare în judecată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1-4, art. 21, art. 25-26, art. 30, art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 82, art. 111-112 şi art. 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi alin. (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României şi art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii şi a prematurităţii acesteia, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa calităţii sale procesuale pasive, în raport de cadrai legal al exproprierii, reglementat prin Legea nr. 33/1994.

Prin cererea de chemare în garanţie, acelaşi pârât a solicitat ca, în situaţia în care va cădea în pretenţii, M.F.P. să fie obligat la plata despăgubirilor, în calitatea sa de gestionar al fondurilor băneşti ale statului şi de entitate abilitată să efectueze plăţi în numele acestuia, unicul beneficiar al investiţiei şi singurul organism îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra imobilului.

M.F.P., prin D.G.F.P. Hunedoara, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin sentinţa nr. 47 din 30 ianuarie 2013, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu M.F.P. Publice, prin D.G.F.P., pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a admis excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului materia! la acţiune, pentru folosul de tras; a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, invocate de pârât; a admis excepţia lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg, faţă de care a respins acţiunea; a admis, în parte, acţiunea civilă, precizată împotriva pârâtului Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL Bucureşti, a constatat că reclamantul are calitatea de proprietar al terenului agricol în suprafaţă de 4.235 mp, arabil, situat în localitatea Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes naţional, prin H.G. nr. 392/2002, identificat prin raportul de evaluare judiciară efectuat de experţii judiciari C.Ş., J.D. şi S.M.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu titlu de despăgubiri, suma de 91.385 iei (22.191 euro), reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 38.620,26 lei, constând în prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv, şi suma de 4.400 lei, cheltuieli de judecată.

În motivare, instanţa de fond a constatat că reclamantul este descendentul părinţilor săi F.l. şi F.I., decedaţi. Conform evidenţelor menţionate în Registrul agricol din anii 1959-1964, antecesorii reclamantului erau îndreptăţiţi Ia reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiţi să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea. Prin titlul de proprietate din 22 februarie 2000, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile ce au aparţinut autorilor săi, cu excepţia celor afectate de lucrările hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare Sîntămărie Oriea.

Cum succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietăţii, instanţa de fond a reţinut că este evidentă vocaţia reclamantului de a primi despăgubiri pentru proprietăţile imobiliare ce au fost ocupate Ia momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor săi F.l. şi F.I. şi pentru care, de altfel, a şi fost demarată procedura exproprierii după emiterea H.G, nr. 392/2002, ce reprezintă actul normativ de declarare a utilităţii publice a obiectivului de interes naţional.

Astfel, s-a stabilit că reclamantul, în calitate de fiu al defuncţilor F.l. şi F.I., are vocaţie la moştenirea acestora şi calitate procesuală activă în cauză, fiind determinată de interesul şi dreptul său de a solicita despăgubiri pentru terenurile care au aparţinut părinţilor săi.

Instanţa a mai reţinut că, prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat de utilitate publică de interes naţional lucrarea „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", desemnând în art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, pe Statul Roman, prin SP E.E.H.H. SA.

Prin H.G. nr. 968 din 15 Iunie 2004, s-a înfiinţat Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional, declarat prin H.G. nr. 392/2002.

Instanţa de fond a apreciat că, potrivit art. 44 din Constituţia României, nîcio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceasta trebuie să acopere valoarea reală a bunului şi prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real.

Având tn vedere că, în cauză, expropriatorul şi expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, în condiţiile în care procedura exproprierii nu a fost continuată după preluarea efectivă a terenurilor şi nici nu a fost găsit un mod de soluţionare amiabilă pentru stingerea litigiului pe tot parcursul procesului civil, instanţa de fond a desemnat, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, o comisie de evaluare formată din experţii judiciari C.Ş., I.D. şi S.M.

Prin raportul de evaluare întocmit, experţii au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes naţional, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002, cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind că suprafaţa acestora este de 4.235 mp, din care 115 mp teren extravilan şi 4.120 mp intravilan şi au fixat valoarea la 5,24 euro/mp, la cursul. B.N.R. de 4,109 lei/euro la data efectuării expertizei, potrivit variantei III lit. a) din raport; despăgubirile pentru prejudiciul rezultat din lipsa folosului agricol anual au fost stabilite la suma de 10.217 lei/ha.

În considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat în cauză, parte integrantă a sentinţei, s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în cuantum de 91.185 lei (22.191 euro), pentru suprafaţa de 4.235 mp teren arabil, inundat, sumă stabilită, de experţi pe baza standardelor internaţionale de evaluare, potrivit variantei III lît.a din raportul de expertiză, reprezentând valoarea terenului, şi la suma de 38.620,26 lei pentru folosul agricol nerealizat pentru perioada 2002-2010 inclusiv, avându-se în vedere zona agricolă, categoria terenurilor şi culturile tradiţionale practicate pe acestea.

Instanţa de fond a apreciat că acordarea despăgubirilor pentru pierderea potenţialului agricol se justifică doar pe o perioadă de 9 ani, începând cu anul publicării H.G. nr. 392/2002, întrucât, potrivit Legii nr. 33/1994 actul de declarare a utilităţii publice constituie o condiţie sine qua non pentru demararea procedurilor de expropriere

Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanţie de către SP E.E.H.H. SA, prin încheierea din 15 decembrie 2010, în considerarea actului de utilitate publică.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Sucursala „Hidrocentrale" Haţeg, instanţa de fond a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acţiunii formulate împotriva acesteia.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a arătat că, în condiţiile în care exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăţi imobiliare sub condiţia imperativă a unei drepte şi prealabile despăgubiri şi a aspectului, expres prevăzut de Legea nr. 33/1994, cum că aceste despăgubiri compensează valoarea proprietăţii imobiliare şi valoarea prejudiciului dovedit, această componentă a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium seguitur principale.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că despăgubirile rezultate din expropriere, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994, formând o unitate complexă, inseparabilă ope legis şi având o componentă pentru valoarea de piaţă a proprietăţii expropriate şi una aferentă despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului suferit de persoana expropriată, exced regulilor prescripţiei extractive, în condiţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras solicitat pentru perioada 1989-2007 i-a fost opusă, de către reclamant, excepţia tardivităţii, în condiţiile în care s-a arătat că aceasta poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Or, în cauză, a apreciat tribunalul, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folosul de tras a fost invocată după epuizarea probatoriului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul F.V. şi pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA.

În calea de atac astfel promovată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului ia plata unei despăgubiri în sumă de 107.992 lei (25.376 euro), reprezentând preţul terenului agricol, şi de 85.822 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1990-2010, conform variantei nr. l din raportul de expertiză aflat la filele 121-124 dosar fond, cu cheltuieli de judecată.

În expunerea motivelor de apel, reclamantul a arătat că instanţa de fond nu a apreciat corespunzător proba cu expertiza şi cea testimonială şi nu le-a coroborat cu întreg materialul probator. Astfel, nu a avut în vedere că terenul avea categoria de folosinţă arabil, fiind deosebit de fertil, şi nici varianta de evaluare pe bază de profit, deşi experţii au adus argumente că aceasta este cea mai adecvată şi recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Metoda de evaluare aleasă de instanţa de fond are un grad sporit de relativitate, nefîind suficient argumentată cu date şi informaţii concludente.

În ceea ce priveşte prejudiciul rezultat din lipsa de folosinţă, a apreciat că acesta trebuie raportat la perioada 1990 - 2010, întrucât instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind folosul de tras. Despăgubirile privind folosul de tras au fost determinate printr-o dovadă ştiinţifică admisă (raportul de expertiză) şi chiar instanţa de fond apelează la această probă atunci când stabileşte valoarea de 38.620,26 lei raportându-se la venitul mediu de 10.217 lei/an.

Pârâtul Statul Român prin SP E.E.H.H. SA a reiterat excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii civile, precum şi excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive, lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, formulând critici şi împotriva modului de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, care a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, pârâtul a susţinut că reclamantul nu a făcut niciodată dovada dreptului de proprietate. A mai precizat că valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de fond este criticabilă, întrucât este nefundamentată de experţi şi rtu ţine cont de realităţile preţurilor imobiliare şi de dispoziţiile Legii nr. 33/1994; valoarea terenurilor este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă şi de preţul propus prin notificarea trimisă.

De asemenea, cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă agricolă, a arătat că, în raport de caracterul pecuniar al despăgubirilor solicitate şt de prevederile Decretului nr. 167/1958, acţiunea este prescrisă, acordarea despăgubirilor impunându-se doar pentru ultimii trei ani, anteriori formulării cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, M.F.P. a solicitat menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie formulată în privinţa sa, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia nr. 39 din 27 mai 2014, Curtea de Apel Alba tulia, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul F.V. şi de pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA împotriva sentinţei nr. 47 din 30 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a schimbat, în parte, hotărârea atacată în limita cuantumului despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, pe care l-a stabilit la 107.992 lei şi a celui rezultat din prejudiciul creat pentru folosul agricol nerealizat în perioada 2007-2010, pe care l-a stabilit la 12.873 lei, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivare, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a moştenit suprafeţele tabulare înscrise în C.F., Subcetate, împrejurare evidenţiată de actele de stare civilă, de extrasele de carte funciară şi de raportul de expertiză topografică întocmit în cauză.

Suprafeţele menţionate au fost incluse în C.A.P., iar o parte din acestea a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamantului fiindu-i eliberat titlul de proprietate din 1996.

Obiect al litigiului de faţă îl formează suprafaţa ocupată de lucrările amenajării hidroelectrice a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria. Comisia de experţi care a întocmit raportul de expertiză topografică a stabilit că suprafaţa ocupată de pârât este de 4.235 mp.

În cauză, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, întrucât prin acest act normativ s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă a unor suprafeţe de teren, în limita a 685 ha, situate în judeţul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria". Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 65,06 ba teren, întocmindu-se un proces-verbal de predare al terenurilor, în care au fost identificate topografic terenurile expropriate, constatându-se că cele care au aparţinut autorilor reclamantului nu figurează printre acestea.

Astfel, instanţa de apel a arătat că terenurile în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului mai sus menţionat, şi în care s-a stabilit că expropriatorul este Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA.

Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004, Guvernul României a înfiinţat Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor formulate de proprietarii terenurilor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare prin hotărârea mai sus menţionată. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi de acordare a despăgubirilor, notificându-i pe proprietarii tabulari, inclusiv pe antecesorii reclamantului, decedaţi la acel moment, conform datelor rezultate din actele de stare civilă.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate în mod corect.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, a reţinut că imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Actul normativ în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut ioc înainte de declararea utilităţii publice. Câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu era născut, astfel că s-a apreciat că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, prezintă relevanţă şi atitudinea pârâtului, care, deşi a afirmat că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, el însuşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de acest act normativ şi i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând, la acel moment, că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în conformitate cu legislaţia privind exproprierea. Pentru aceste argumente, s-a reţinut că reclamantul nu putea beneficia de prevederile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie era anterioară exproprierii şi nu uitraactiva.

Referitor la prematuritaiea acţiunii, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate susţinerile pârâtului, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.

În speţă, tribunalul a fost învestit eu soluţionarea cererii reclamantului privind stabilirea despăgubirilor pentru terenurile expropriate şi, contrar susţinerilor pârâtului, se impunea a se reţine că persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.

Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu a fost primita, deoarece prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat de această societate, care a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, s-a reţinut că societatea justifică legitimare procesuală, cadrul procesual fiind corect stabilit.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, s-a constatat că acesta a soiicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv asupra celor din litigiu. Dar, recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de stat prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute de legea de expropriere, în sensul emiterii notificărilor către antecesorii reclamantului cu privire ia oferta de despăgubire. Această procedură însă nu a fost finalizată pentru că, la data notificării, antecesorii reclamantului erau decedaţi, iar reclamantul nu a avut cunoştinţă de acestea.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul de proprietate al acestuia asupra imobilului în litigiu fiind confirmat prin deciziile emise de instituţiile administrative ale statului, motiv pentru care a apreciat că reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume deciziile pronunţate în cauzele Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, cauzele Străin şi alţii împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshasi împotriva României, Aldea împotriva României, Dragnea şi alţii împotriva României, în care s-a apreciat ca noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie poate să acopere atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora o persoană poate pretinde că are cel puţin speranţa legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Instanţa de apei, în raport şi de aspectele statuate în cauza Măria Atanasiu ş.a. contra României, a apreciat că reclamantul se poate prevala şi de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un „bun" actual în sensul acestui articol. Prin oferta de despăgubiri emisă de pârât, Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectaîe de lacul de acumulare şi dreptul ia despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului referitoare la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, rezultată din împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada vocaţiei succesorale pentru terenurile în litigiu, întrucât acestea nu au iacut parte din masa succesorală a antecesorii or, proprietari tabulari, curiea de apei a apreciat că dreptul de proprietate ai autorilor reclamantului asupra terenului în litigiu a fost recunoscut, societatea pârâtă notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă, reclamantul este moştenitorul proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu, aspect care nu a fost contestat de pârât.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938; reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul ce provine din succesiune este opozabil faţă de terţi, Iară ca acesta să fie înscris în cartea funciară.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe care a respins cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte alte organe în acest scop. însă SC H. SA nu stă în acest proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant ai statului, ce a fost confirmată prin ait2 din H.G. nr. 392/2002.

Cu referire la fondul cauzei, curtea de apel a arătat că nu se poate susţine că reclamantul a acceptat preţul propus de expropriator, prin faptul că nu a formulat întâmpinare la notificări, deoarece acestea au fost emise pe numele antecesorilor săi, care figurau ca proprietari tabulari, iar Ia acea. dată aceştia erau decedaţi. Totodată, instanţa a apreciat că, în situaţia în care expropriatorul ar fî considerat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă până în prezent plata despăgubirilor.

Cu privire la raportul de expertiză, instanţa a menţionat că experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ-teritoriale şi au luat în calcul oferte de vânzare-cumpărare a terenurilor situate pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă nîciuna dintre acestea nu a vizat terenuri similare celui în litigiu. în aceste condiţii, este evident că nu au putut fi luate în considerare preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă din cauza lipsei tranzacţiilor.

Experţii au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanţa a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după varianta a III-a, în care s-a folosit metoda de evaluare a terenurilor pe baza ofertelor de valoare de pe piaţa imobiliară, corespondentă valorii reale a terenului, aspect ce corespunde ceî mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă s-a propus o valoare de circulaţie de 22.191 euro (91.185 lei).

Instanţa de apel a înlăturat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârât cu terţe persoane în anul 2006, care au avut ca obiect imobile situate în extravilanul com. Bretea Română, întrucât a apreciat că acestea au fost încheiate cu mult înainte de data stabilirii valorii terenurilor în litigiu şi că au ca obiect imobile situate în alte zone.

Pe baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în perioada octombrie-noiembrie 2012, depuse de pârât, instanţa de apel a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, prin care s-a stabilit câ nu se poate face o comparaţie a terenului în litigiu cu cele menţionate în contracte, deoarece acestea se află în altă unitate administrativ teritorială. Experţii au arătat că terenul în eauză este teren de luncă, aflat în prima terasă a râului Strei, iar în prezent se află sub ape.

Întrucât terenul în litigiu nu are corespondent pe raza comunei şi neftmd identificate terenuri comparabile de vânzare sau alte informaţii cu privire la preţuri efectiv achitate pentru vânzarea unor terenuri similare celui în cauză, curtea de apel a constatat că nu poate fi folosită metoda comparaţiei prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului.

În ceea ce priveşte variantele propuse de comisia de experţi, instanţa de apel a reţinut că cea care corespunde cei mai bine situaţiei din cauza de faţă este metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, cuprinsă în varianta I a expertizei, recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România, atunci când nu există suficiente date pentru stabilirea valorii de circulaţie. Pentru determinarea acesteia, experţii au avut în vedere, ca bază de calcul, o medie a culturilor care se practică în zona respectivă şi faptul că terenul avea categoria de folosinţă arabil. Valoarea terenului în litigiu în această variantă a fost stabilită la suma de 107.992 lei.

Instanţa de apel a apreciat că nu pot fi luate în considerare celelalte două variante prezentate de experţi, varianta a II-a fiind calculată în funcţie de vânzări efectuate în zonă însă cu câţiva ani înainte (2003, 2008), iar nu la data efectuării expertizei. în ceea ce priveşte varianta a III-a, aceasta nu respectă cerinţele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, având în vedere ofertele de vânzări, iar nu preţuri efectiv achitate.

Cu referire la despăgubirea pentru lipsa de folosinţă, s-a reţinut că prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri prin raportare la suprafaţa totală de 4.235 mp, avându-se în vedere că terenurile sunt terenuri de luncă, în prima terasă a râului Strei, şi sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut în vedere că, în perioada C.A.P.-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor, cultivate în cea mai mare parte cu legume, porumb boabe şi cartofi. Experţii s-au raportat la productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind pentru suprafaţa în litigiu o valoare de 4.291 lei/an. Prin urmare, instanţa de apei a constatat că metoda de calcul folosită în raportul de expertiză întocmit la fond a fost corect aleasă de prima instanţă, aceasta fiind de 10.217 lei/ha/an.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune ce vizează acoperirea prejudiciului rezultat din lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii 20 de ani, s-a reţinut că cererea este patrimonială şi că se circumscrie dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Întrucât temeiul în virtutea căruia s-a născut dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator lără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate, s-a constatat că despăgubirile izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia.

Prin urmare, s-a apreciat că cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este admisibilă doar pentru ultimii trei ani, anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei acţiunea fiind prescrisă.

Instanţa de apel a considerat că aceste despăgubiri nu se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar dreptul la acţiune nu se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator. conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă dîn teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, înainte de expropriere şi de acordarea despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputând fi primită ipoteza potrivit căreia legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, s-a apreciat că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri, ce vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, fiind ulterioare exproprierii.

Instanţa de apel a mai reţinut că şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului, că aceste despăgubiri ar putea li circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripţie al dreptului de a solicita acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. în cazul despăgubirilor ce reprezintă valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul Sa acţiune curge de la data notificării, în condiţiile art. 14 şi următoarele din Legea nr. 33/1994 sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri, în cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea iară drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul Ia acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat fondate criticile formulate de pârât cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prima instanţă pronunţând hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 12.873 (4291 lei/an x 4 ani).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL Bucureşti, solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate potrivit ari 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ.

În motivare, recurentul a arătat ca, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, deşi la termenul de judecată din 20 decembrie 2013 a dispus completarea raportului de expertiză, ulterior, deşi experţii au refuzat să întocmească un supliment de expertiză (motivând că între terenuri nu există similitudini), a respins obiecţiunile formulate de pârât la completarea de expertiză, întitulată „răspuns la obiective. Ori încheierea prin care s-a admis completarea raportului de expertiză este o încheiere interlocutorie şi, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu mai putea reveni asupra măsurilor pe care le-a dispus.

În condiţiile în care experţii nu au completat raportul de expertiză şi nu au dovedit, din punct de vedere ştiinţific, lipsa de similitudine între terenuri, instanţa, respingând obiecţiunile formulate de pârât, a pronunţat o hotărâre care nu corespunde adevărului, cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Pentru aceste motive, recurentul a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, sub aspectul încălcării formelor procedurale şi a principiilor fundamentale ale procesului civil.

2. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut, cu privire la cererea de chemare în garanţie, că există contrarietate între considerentele deciziei recurate şi dispozitivul acesteia, întrucât instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că SC H. SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu. Astfel, curtea de apei a ignorat scopul pentru care a fost formulată cererea de chemare în garanţie şi a reţinut, eronat, că aceasta a fost făcută în considerarea motivelor pe care se întemeiază excepţia lipsei calităţii procesual pasive,

În speţă, instanţa de apel retine că SC H. SA, a fost acţionată în procesul ce face obiectul prezentului dosar nu în nume propriu, ei în calitate de reprezentant al Statului, însă în dispozitiv menţine soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie a Statului prin M.F.P.. Ca atare, respingând cererea de chemare în garanţie a Statului prin M.F.P., instanţa de judecată admite implicit calitatea SC H. SA de titular ai bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, fiind astfel în contradicţie cu ceea ce a reţinut în cuprinsul motivării hotărârii.

Or, în cauza de faţă este vorba despre două raporturi juridice distincte, unul de expropriere în cadrul căruia SC H. SA are calitatea de reprezentant al statului şi raportul de reprezentare dintre acesta şi SC H. SA, în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în garanţie, temeiul juridic fiind dat de H.G. nr. 392/2002; cererea de chemare în garanţie a vizat raportul de reprezentare, raport în care statul participă prin M.F.P., în baza art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Scopul pentru care a fost formulată cererea de chemare în garanţie a fost acela ca, în cazul în care SC H. SA va cădea în pretenţii, în virtutea dreptului de regres, despăgubirile să fie suportate de stat, ea titular al dreptului de proprietate asupra terenul expropriat.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora proprietatea publică aparţine doar statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. A arătat că, prin respingerea cererii de chemare în garanţie, instanţa admite implicit calitatea de proprietar al SC H. SA asupra terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică, ceea ce încalcă dispoziţiile legale imperative ale regimului proprietăţii publice prevăzute de Legea nr. 213/1998, ce dispun în sensul că singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ teritoriale.

În speţa de faţă, întrucât terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost declarate ca fiind de interes naţional, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor bunuri prin procedura exproprierii este Statul Român. SC H. SA este subiect de drept privat ce nu poate fi titular al proprietăţii publice, prin dispoziţiile H.G. nr. 392/2002 fiind instituit astfel doar un caz de reprezentare legală a Statului Roman de către SC H. SA în aceasta procedură. SC H. SA se poate îndrepta împotriva chematului în garanţie pe temeiul reprezentării. în calitatea sa de reprezentant în considerarea faptului că efectele juridice ale procedurii exproprierii trebuie să se producă doar în patrimoniul Statului Român, în temeiul art. 354⁶" C. civ.

Prin urmare, atâta timp cât Statul Român este cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ei este ce! ce trebuie să suporte şi costul acestei dobândiri, altminteri se produce o îmbogăţire fără justă cauză a Statului în detrimentul SC H. SA, cu atât mai mult cu cat aceasta plăteşte şi redevenţa pentru folosirea acestor terenuri, SC H. SA are doar un drept de concesiune asupra terenurilor ce fac obiectul exproprierii, pentru care plăteşte redevenţa.

În concluzie, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel în mod greşit au dispus respingerea cererii de chemare în garanţie pe temeiul excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a M. F.P., întrucât acesta nu a fost chemat în procedura de expropriere, ci a fost chemat ca reprezentant al statului în raportul dintre SC H. SA şi Statul Român.

Ca atare, hotărârea este nelegală atât sub aspectul contradicţiei între dispozitiv şi considerente, cât şi sub aspectul aplicării greşite a Legii nr. 213/1998.

3. Făcând trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul a precizat că înţelege să critice modalitatea în care instanţa de apel a procedat Ia soluţionarea excepţiilor şi fondului dedus judecăţii prin aplicarea greşită a normelor de drept material şi prin interpretarea eronată a actelor deduse judecăţii de către intimatul F.V. în dovedirea susţinerilor sale.

3.1. Cu privire la excepţia inadmisibitităţîi acţiunii, acesta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legilor nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, întrucât notificarea adresată de pârât reclamantului a fost făcută sub condiţia dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului şi a dobândirii prin moştenire, în condiţiile legii.

Reclamantul, în urma refuzului autorităţilor locale de reconstituire a întregii suprafeţe de teren solicitate, avea la dispoziţie, exclusiv, acţiunile reglementate de legea fondului funciar. în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul avea, de asemenea, deschisă calea legală în vederea obţinerii despăgubirilor, conferită de art. 4 al acestui act normativ. Prin urmare, odată aleasă de către reclamant procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, nu mai putea fi declanşată o altă procedură, în respectarea principiului eiecta una via.

Recurentul a mai susţinut că un alt aspect de drept privitor la inadmisibil itatea acţiunii, ce se impune a fi supun analizei, constă în probarea existenţei dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, condiţie sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit legii exproprierii, argument pe care prima instanţă în mod eronat nu I-a luat în considerare, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea dispoziţiile imperative ale legii exproprierii. în aceste condiţii, în patrimoniul succesoral nu exista bunul pentru care se solicită despăgubiri, întrucât nu a fost reconstituit dreptul de proprietate, ci a fost transmis numai dreptul potestativ de a solicita reconstituirea, potrivit legiilor fondului funciar, cu toate acţiunile ce derivă din aceste acte normative, ceea ce contravine art. 2 din Legea nr. 33/1994.

3.2. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, recurentul a menţionat că, în cauza de faţă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel s-au pronunţat asupra unor chestiuni legate de moştenirea dreptului de proprietate asupra, terenurilor care au aparţinut antecesorilor reclamantului şi care nu puteau face obiectul judecăţii într-un proces de expropriere.

Actele de stare civilă exhibate de către reclamant nu fac decât dovada unei vocaţii succesorale a acestuia la moştenirea predecesorilor săi, în cauză nefiind făcută proba acceptării moştenirii în termenul prevăzut legal.

Prin urmare, se impune cu necesitate a nu se face confuzia între vocaţia la moştenire şi calitatea propriu-zisă de moştenitor, întrucât vocaţia la moştenire reprezintă o simplă aptitudine de a moşteni defunctul în considerarea calităţii de rudă şi care se probează prin acte de stare civilă, aceasta vocaţie fiind astfel o parte componentă a calităţii de moştenitor (fără o vocaţie la succesiune, în mod evident nu se poate moşteni). Pentru ca o persoana să aibă calitatea de moştenitor, aceasta trebuie să întrunească mai multe condiţii legale cumulative, şi anume: să aibă capacitatea de a moşteni, să aibă vocaţie succesorală la moştenirea defunctului, să nu fie nedemnă de a moşteni şi să accepte moştenirea în termenul de prescripţie de 6 luni, în speţa de faţă, reclamantul trebuia să facă dovada că este titular al dreptului de proprietate dedus judecaţii prin probarea calităţii de moştenitor, care se face în condiţiile legale mai sus expuse.

3.3. Recurentul a mai arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi sub aspectul aplicării greşite a Legii nr. 213/1998. în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive în privinţa SC H. SA, în cauză, SC H. SA nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect al dreptului de proprietate publică, motiv pentru care nu poate fi nici subiect al unei proceduri prin care se urmăreşte dobândirea unui drept de proprietate publică.

Întrucât exproprierea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, toate costurile aferente revin titularului dreptului şi, prin urmare, despăgubirile ce reprezintă preţul dobândirii dreptului de proprietate cad în sarcina titularului dreptului, care este statul.

Aşadar, SC H. SA are calitatea de reprezentant legal al statului şi nu de expropriator, întrucât în patrimoniul său nu s-a produs niciun efect ca urmare a exproprierii, calitatea sa fiind de concesionar, în baza contractului de concesiune din 2004. Cată vreme SC H. SA nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, este fără echivoc faptul că nu poate fi cea obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri, ceea ce dovedeşte lipsa calităţii sale procesual pasive în raport cu obiectul prezentului litigiu.

Soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive trebuie analizată şi din perspectiva respingerii cererii de chemare în garanţie, întrucât prin oprirea regresului împotriva titularului dreptului, Statul Român, se admite calitatea SC H. SA de proprietar asupra terenurilor, obiect al litigiului.

3.4. Pe fondul cauzei, recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii rezultate din încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, la stabilirea despăgubirilor, aceasta trebuia să aibă în vedere contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziţia experţilor de către pârât, deoarece terenurile care fac obiectul acestora sunt situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială (judeţul Hunedoara) şi sunt de aceeaşi categorie cu cel în litigiu.

De asemenea, recurentul a arătat că determinarea valorii reale a terenului expropriat trebuie să se facă prin raportare la extrasele de carte funciară actualizate la zis întrucât doar acestea pot releva situaţia juridică reală actuală a terenurilor.

A mai susţinut că, referitor la valoarea terenului, instanţa de apel a luat în considerare o metodă de determinare ce nu este prevăzută de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv metoda stabilirii valorii prin bonitare, pronunţând astfel o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor imperative anterior menţionate.

Cu privire la folosului agricol nereaiizat acordat de instanţa de apel, recurentul a precizat că trebuie, mai întâi, să se facă dovada acestui prejudiciu, aşa după cum stipulează şi dispoziţiile art. 26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 33/1994.

Ca atare, pentru acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosinţă a terenului este absolut necesar să se facă dovada acestora, întrucât prejudiciile nu se stabilesc şi nu se acordă apriorii prin prevederile Legii nr. 33/1994, aiminteri s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

În cauză, din pasivitatea pe care reclamantul a manifestat-o de îa momentul reconstituirii dreptului de proprietate şi până la cel al introducerii acţiunii reiese faptul că acesta nu a intenţionat să cultive terenul. Or, lipsa de folosinţă a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol ce este calificat conform prevederilor legii şi doctrinei civile ca fiind fructe industriale, adică produsele obţinute ca rezultat al activităţii omului. Astfel, potenţialitatea obţinerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosinţă efectivă, întrucât nu există certitudinea ca reclamantul ar fi procedat la cultivarea acelui teren şi, în orice caz, nu la nivelul stabilit prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că despăgubirile ce reprezintă lipsa folosului agricol nu pot fi acordate la nivelul preţurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei, ci trebuie să se ia în calcul preţul aferent fiecărui an agricol, deoarece acesta reprezintă prejudiciul pretins pentru fiecare an în parte şi nu doar pentru anul curent.

Intimatul F.V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză de Statui Român, prin SC P.E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL Bucureşti, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând recursul promovat în cauză de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA, prin prisma dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prin cererea de recurs, recurentul susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată de instanţa de apel cu nerespectarea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., întrucât aceasta, Ia termenul de judecată din 13 mai 2014, a revenit asupra măsurilor dispuse prin încheierea de şedinţă din 20 decembrie 2013, (încheiere mterlocutorie, prin care a încuviinţat completarea raportului de expertiză) şi a încălcat, astfel, formele procedurale şi principiile procesului civil referitoare la garantarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Critica nu este fondată în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În cauză, prin încheierea din 20 decembrie 2013 curtea de apel a încuviinţat cererea formulată de pârât privind efectuarea completării raportului de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, urmând ca experţii să ţină cont, la evaluarea despăgubirilor, şi de cele două contracte de vânzare-curnpărare depuse de această parte la termenul de judecată mai sus menţionat. Prin încheierea din 13 mai 2014, care face parte integrantă din Decizia nr. 39 din 27 mai 2014, obiect al recursului, instanţa de apel a respins obiecţiunile pârâtului la raportul de expertiză, completat, întrucât a constatat că experţii au răspuns obiecţiunilor invocate în cauză; instanţa de apel a apreciat că actele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2006, pe care pârâtul a solicitat să le depună în susţinerea obiecţiunilor, sunt lipsite de relevanţă pentru stabilirea preţului terenului în litigiu.

În raport de această situaţie, contrar susţinerilor recurentului, se constată că instanţa de apel nu a revenit asupra celor dispuse prin încheierea din 20 decembrie 2013, prin care a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză care a fost depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din 01 aprilie 2013, ci a respins noile obiecţiuni formulate de către pârât cu privire la concluziile reţinute în cuprinsul suplimentului de expertiză. Prin urmare, încheierile în cauză nu cuprind dispoziţii contradictorii, ci reflectă convingerea instanţei, pentru care a fost înlăturată cererea pârâtului privind examinarea unor noi obiecţiuni.

Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a încălcat dreptul pârâtului la apărare şi la un proces echitabil, sens în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs care priveşte şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Dreptul la apărare, cuprinzând întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părţiior să-şi apere interesele legitime, a tbst respectat în cauza de faţă, pârâtul nefiind ţinut de a face cereri în vederea propunerii de noi probe, de a pune concluzii cu privire la utilitatea dovezilor noi solicitate a fi administrate în faza procesuală a apelului,aceasta cu respectarea principiului contradictorialităţii.

Modalitatea în care însă instanţa de apel a înţeles să dispună asupra încuviinţării şi administrării dovezilor, în condiţiile în care au fost respectate prevederile art. 168 alin. (1) şi 169 alin. (1) C. proc. civ., dar şi principiu! mai sus enunţat, nu conduce la încălcarea dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţia României. Cum, în speţă, nu au fost aduse atingeri principiilor fundamentale de mai sus, acest aspect implică în mod direct respectarea dreptului pârâtului la un proces echitabil.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În speţă, actul de procedură contestat este încheierea din 13 mai 2014 pronunţată de instanţa de apel, cu referire la încheierea din 20 decembrie 2013 a aceleiaşi instanţe, cea din urmă având, în opinia recurentului, caracter interlocutoriu, în sensul că instanţa de judecată nu mai putea reveni asupra ei.

Înalta Curte reţine însă că încheierea din 20 decembrie 2013 este o încheiere preparatorie, prin care instanţa de apel a luat unele măsuri în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, care însă nu erau de natură să anticipeze soluţia ţneeonţinând niciun indiciu în sensul orientării probabile spre o anumită soluţie), caz în care se aplică dispoziţiile art. 268 alin. (2) C. proc. civ., iar nu cele indicate de recurent, art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiţii, nu se poate vorbi de identificarea unui acî procedural întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcţionar necompetent, care să fi produs părţii recurente o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, pentru a fi aplicabile prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. Înalta Curte constată că recurentul invocă prin acest motiv de recurs, în legătură cu soluţia dată cererii de chemare în garanţie a M. F.P., o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate, ceea ce ar atrage, în opinia sa, modificarea/casarea deciziei recurate prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (modificarea sau casarea hotărârii se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii).

În acest context, recurentul arată că instanţa de apel a reţinut în considerente că SC H. SA a fost acţionată în judecată nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, însă a menţinut soluţia de respingere a cererilor de chemare în garanţie a Statului Român, prin M.F.P., prin aceasta admiţând implicit calitatea societăţii de titular al bunurilor ce devin proprietate publică în urma exproprierii,

Critica recurentului privitoare la soluţia nelegală dată de instanţa de apel cererii de chemare în garanţie a M. F.P. este nefondată, deoarece, aşa după cum s-a arătat şi în apel, prin H.G. nr. 392/2002 Statului Român, prin SP E.E.H.H. SA, aflată sub autoritatea M.I.R., i s-a conferit calitatea de expropriator (art. 2).

În speţă, instanţa de apel a respins cererea de chemare în garanţie a M. F.P. considerând că, în procedura exproprierii, parte în cauză nu poate fi decât persoana juridică desemnată de legiuitor prin H.G. nr. 392/2002 (art. 2), SC H. SA nefimd chemată în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al statului, cei care urmează a finaliza toate măsurile şi demersurile pe care le implică procedura de expropriere pentru realizarea obiectivului de utilitate publică „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în instanţă prin M.F.P. (potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954), cu excepţia cazurilor când prin lege sunt prevăzute alte organe în acest sens.

Or, cât timp M.F.P. nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, ca reprezentant, al statului în acest litigiu, în procedura exproprierii, nu se justifică nici chemarea sa în judecată în calitate de garant, ca reprezentant al aceluiaşi expropriator, Statul Român.

În consecinţă, soluţia privind respingerea cererii de chemare în garanţie din dispozitiv nu vine în contradicţie cu considerentele expuse de Instanţa de apel, astfel încât să fie reţinute prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că recurentul a invocat în susţinerea acestui motiv de recurs şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, respectiv art. 136 alin. (2) din Constituţia României, cu referire la proprietatea publică asupra bunurilor ce sunt supuse procedurii de expropriere (proprietate publică care nu poate aparţine decât statului sau unităţilor administrativ teritoriale).

A. A arătat că, prin respingerea cererii de chemare în garanţie, instanţa de apei a admis implicit calitatea de proprietar a SC H. SA asupra terenurilor în litigiu.

Înalta Curte constată că instanţa de apei nu s-a raportat în cadrul soluţiei contestate prin prezentul recurs la normele de drept invocate de recurent, nu a susţinut niciunde în considerente că expropriator ar fi SC H. SA, care a fost acţionată în judecată în nume propriu, ci Statul Român, prin reprezentantul legal desemnat prin H.G. nr. 392/2002.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că respingerea cererii de chemare în garanţie nu a fost făcuta în considerarea calităţii SC H. SA de titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate, ci în baza dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

În plus, raportul juridic de reprezentare invocat de recurent este cel dobândit în temeiul unui act normativ cu caracter special, iar nu în baza dreptului comun, conferit de art. 1546 C. civ. de la 1864, pentru ca pârâtul să poată legitima un eventual drept de regres împotriva Statului Român, titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilelor expropriate (obiect al prezentului litigiu).

În consecinţă, instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare a textelor legale ce vizează pe titularul dreptului de proprietate publică în România, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greşită" tăcută de instanţă să vizeze un act juridic, unilateral sau bilateral, dedus judecăţii, iar nu temeiul de drept în baza căruia instanţa de judecată s-a pronunţat ori probatoriul administrat.

În cauză, Înalta Curte reţine că recurentul nu a contestat prin motivele de recurs expuse interpretarea unei convenţii juridice, cî este nemulţumit, în principal, de soluţia adoptată de instanţa de apel în raport, de temeiul de drept pe care acesta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată analizată în acest ciclu procesual. în plus, recurentul nici nu a arătat în motivarea căii de atac în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic, simpla afirmaţie în acest sens nefiind suficientă pentru a se admite recursul.

În consecinţă, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

B. Analizând modalitatea de soluţionare a excepţiilor madmisihitităţii, lipsei calităţii procesuale active, respectiv pasive, dar şi a fondului litigiului dedus judecăţii prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (conform cărora modificarea hotărârii se poate cere când „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii"), înalta Curte reţine următoarele:

B.3. 1. Critica privind inadmisibilitatea acţiunii este nefondată.

Astfel, terenul în litigiu a fost expropriat ca urmare a adoptării H.G. nr. 392/2002, iar până Ia declararea utilităţii publice prin acest act normativ a operat o expropriere în fapt a imobilului, preluat încă din anul 1989.

Odată cu apariţia Legii nr. 18/1991, printr-o cerere adresată Primăriei Sântămarâ Orlea reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului arabil şi fânaţ, care a aparţinut autorilor săi F.I. şi F.I., în urma acestui demers, reclamantului i-a fost emis titlul de proprietate din 1996, prin care i s-a reconstituit parţial dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, în care nu a fost inclusă şi suprafaţa ocupată de pârât. Primăria a motivat această soluţie în sensul că terenul este de utilitate publică şi că a fost expropriat în temeiul Legii nr. 33/1994 şi a H.G. nr. 392/2002.

Având în vedere această împrejurare şi că la data emiterii H.G. nr. 392/2002 era în vigoare Legea nr. 33/1994, nu se poate aprecia eă dreptul la despăgubiri al reclamantului s-a născut anterior apariţiei acestui act normativ şi că acesta nu putea uza de dispoziţiile legale menţionate. Câtă vreme până la adoptarea H.G. nr. 392/2002 terenul nu a fost declarat de utilitate publică, dreptul la despăgubire nu era născut, iar reclamantul nu putea pretinde- despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994.

De asemenea, în cauză, nu se poată susţine încălcarea principiului eîecta una via, întrucât terenul supus litigiului a avut alt regim juridic faţă de cel asupra căruia s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, cel dintâi fiind declarat de utilitate publică şi destinat îniaptuirit unei lucrări de interes naţional şi, prin urmare, supus Legii nr. 33/1994.

În speţă, reclamantul este descendentul părinţilor săi F.l. şi F.I., persoane care, conform evidenţelor menţionate în Registrul agricol din anii 1959-1964, erau îndreptăţite la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au înscris-o în C.A.P. Sîntămărie Orlea. Acesta, potrivit actelor prezentate, are vocaţie ia moştenirea autorilor săi, aşadar o vocaţie de a primi despăgubiri pentru proprietăţile imobiliare ce erau ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor săi, în condiţiile în care succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietăţii.

În mod corect s-a stabilit în cauză că reclamantul, în calitate de fiu al defuncţilor F.I. şi F.I., are vocaţie la moştenirea acestora şi calitate procesuală activă, calitate determinată de interesul şi dreptul său de a solicita despăgubiri pentru terenurile care au aparţinut părinţilor săi.

B.3.2. Având în vedere şi considerentele de mai sus, critica privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului nu este fondată, întrucât acesta a făcut dovada calităţii de moştenitor al autorilor săi, care au deţinut în proprietate imobilul, dreptul fiind transcris în registrul de carte funciară. De altfel, această împrejurare nu a fost contestată de către pârât, care a emis pe numele autorilor reclamantului notificările ce conţineau oferta de despăgubire,

Totodată, Înalta Curte constată că, în mod just, instanţa de apel a reţinut că reclamantul are calitate procesuală activă în cauză, prin raportare la dispoziţiiie art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, preluate şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, conform cărora dreptul de proprietate ce izvorăşte din succesiune este opozabil terţilor, fără înscriere în registrul de carte funciară. Or, din moment ce pârâtul i-a notificat pe autorii reclamantului cu privire la oferta de despăgubire, rezultă că pârâtul îe-a recunoscut, implicit, calitatea de proprietari ai terenului.

Mai mult, legitimarea procesuală activă a reclamantului fost analizată de instanţa de apel şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. şi a prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, eonstatându-se că acesta se prevalează de un „bun actual", întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut prin decizii administrative emise de autorităţile statului.

B.3.3. în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei SC H. SA, Înalta Curte reţine că aceasta este conferită de dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, în care se stipulează că expropriatorul este Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea M.I.R.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, expropriator, în înţelesul acestui act normativ este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local.

Interpretând normele legale mai sus evocate, Înalta Curte constată că expropriatorul este Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea M.I.R., iar legitimitate procesuală pasivă are instituţia menţionată în actul de expropriere.

Din această perspectivă, instanţa de apel nu avea niciun motiv să procedeze la interpretarea Legii nr. 213/1998, întrucât acestea nu sunt incidente în cauză.

B.3.4. Critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 este nefbndata, în raport de considerentele reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora experţii nu au identificat corespondent pentru terenul expropriat pe raza comunei, întrucât acesta este în prezent acoperit de ape, iar contractele de vânzare-cumpărare depuse de pârât, încheiate în anul 2006, anterior determinării valorii terenului în cauză, nu au fost relevante, deoarece au vizat imobile situate în alte zone decât cea din litigiu. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în perioada octombrie-noiembrie 2012, exhibate de către pârât, pe baza cărora instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, au fost înlăturate de experţi, întrucât vizau terenuri situate în com. Bretea Română, deci în altă unitate administrativ-teritoriaîă decât cea în cauză, făcând astfel imposibilă folosirea metodei comparaţiei prin raportare la valoarea de piaţă.

În această împrejurare, instanţa de apei, în mod legal, a omologat varianta I propusă de experţi, apreciind că. aceasta a fost fundamentată pe metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România.

Prin urmare, în condiţiile în care experţii au constatat că terenul nu are corespondent pe raza comunei în care este situat terenul în litigiu şi că nu există tranzacţii pentru imobile care au aceeaşi categorie, Înalta Curte va înlătura argumentul pârâtului potrivit căruia determinarea valorii reale a terenului expropriat trebuia să se facă în raport de extrasele funciare la zi,

Cât priveşte critica referitoare la faptul că despăgubirile rezultate din lipsa folosului agricol nu se cuvin a II acordate reclamantului, Înalta Curte constată că este fondată.

Astfel, despăgubirile la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994 includ valoarea reală a imobilului expropriat şi prejudiciul creat proprietarului prin expropriere, cum ar fi cheltuielile generate de refacerea gardului proprietăţii, de crearea unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat, contravaloarea culturilor neculese şi compromise prin acţiunea expropriatorului şi altele asemenea.

În raport de regimul juridic determinat prin dispoziţiile art. 481 C. civ., Legea nr. 33/1994 şi art. 44 alin. (3) Constituţie, exproprierea reprezintă un mod legal şi forţat de transfer al dreptului de proprietate, în schimbul unei despăgubiri.

Lipsa de folosinţă a terenului presupune săvârşirea unei fapte ilicite care are ca rezultat lipsirea titularului acestui drept de folosinţa bunului care î se cuvine în virtutea fie a calităţii de proprietar, fie a unei alte calităţi ce i-a fost transmisă în baza unui act juridic şi care-i dă dreptul de a exercita prerogativa folosinţei bunului respectiv.

Ca atare, o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubiră atât pentru lipsirea de proprietatea bunului său expropriat, dar, în acelaşi timp, şi pentru lipsa de folosinţă a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator.

De vreme ce relaţia de proprietate ia sfârşit prin faptul exproprierii ca mod legitim de transmitere/transfer al dreptului de proprietate, cel supus exproprierii nu mai poate pretinde repararea unui pretins prejudiciu decurgând din lipsirea de folosinţa bunului său, atâta timp cât el a încetat de a mai fi titularul dreptului (de proprietate) care îi conferea (şi) prerogativa folosinţei bunului. Prin actui juridic al exproprierii, această prerogativă se transferă, deodată cu însuşi dreptul de proprietate, către expropriator, celui ce se pretinde păgubit pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil lipsindu-i calitatea legitimă de a invoca o protecţie în acest sens, aceea de titular al dreptului pretins încălcat.

Prin urmare, despăgubirile derivate din lipsa de folosinţă a terenului expropriat îşi au izvorul în fapta ilicită a pârâtului care a ocupat fără drept terenul anterior emiterii actului de expropriere şi a transferului dreptului de proprietate (în cauză, terenul expropriat a fost ocupat de iacul de acumulare încă din anul 1989, iar exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă în anul 2002, prin adoptarea H.G. nr. 392/2002).

Odată cu adoptarea H.G. nr. 392/2002, Statul român a înţeles să intre în legalitate şi să declare, implicit, ca fiind expropriate terenurile afectate amenajării hidroenergetice, adoptarea acestei hotărâri de guvern justificând din punct de vedere legal şi rezolvarea pretenţiilor reclamantului privitoare la plata contravalorii terenului pe tărâmul dispoziţiilor Legii nr. 33/î 994.

Or, atâta timp cât. în argumentarea acordării pretenţiilor principale instanţele de fond l-au considerat pe reclamant expropriat de terenul autorilor iui şi au reţinut că exproprierea este cauza legitimă a dezdăunării sale pentru lipsirea de proprietatea terenului, nu mai puteau, concomitent, să dispună şi dezdăunarea reclamantului pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat, chiar şi restrânsă la perioada ultimilor 3 ani anteriori introducerii acţiunii.

În consecinţă, nefiind îndreptăţit la a obţine, în condiţiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparaţie pecuniară pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, reclamantul nu poate pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea ioc o îmbogăţire fără justă cauză.

În aceste condiţii, celelalte susţineri legate de nelegalitatea măsurii de acordare a prejudiciului creat pentru folosul agricol nerealizat în perioada 2007-2010 nu se mai impun a fi analizate.

Prin urmare, în raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA prin administrator judiciar SC E.I. SPRL Bucureşti şi va modifica decizia atacată, în parte, în sensul că va respinge cererea reclamantului ce vizează acordarea despăgubirilor reprezentând prejudiciul creat pentru folosul agricol nerealizat pentru perioada 2007-2010.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 39 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtului ia plata despăgubirilor reprezentând prejudiciul creat pentru folosul agricol nerealizat pentru perioada 2007-2010.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publici, astăzi, 21 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3332/2014. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 3265/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3332/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3265/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3218/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3214/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3199/2014. Civil