ICCJ. Decizia nr. 3265/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3265/2014
Dosar nr. 669/86/2008*
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea nedatată (fila 72 Dosar nr. 669/86/2008 al Tribunalului Suceava), adresată SC F. SA Vereşti, spre ştiinţă A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) Bucureşti şi Primăriei com. Vereşti, G.H.I. a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de cca. 12 ha teren şi a construcţiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, anume, un conac şi 2 case semidemolate (cu precizarea că nu solicită atribuirea construcţiilor edificate de întreprinderea de in şi cânepă, denumită în prezent SC F. SA) şi, respectiv, restituirea în echivalent a suprafeţei de cca. 14 ha pe care se află edificate construcţii de către de SC F. SA şi este amenajat drumul de acces la construcţii, invocând incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 1/10 ianuarie 2008, SC F.G. SRL a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de 3 ha teren, situată în intravilanul satului H., com. Vereşti, formulată de notificatoarea G.H.I., în calitate de moştenitoare după G.I.
În motivarea deciziei, societatea a reţinut că notificatoarea nu a făcut dovada înaintării notificării prin executor judecătoresc, nu a depus certificat de moştenitor, nu a făcut dovada identităţii dintre proprietatea autorilor săi şi terenul revendicat şi nici dovada că acest teren se afla în intravilanul localităţii Vereşti la data preluării de stat. S-a arătat, totodată, că notificatoarea a beneficiat de reconstituirea dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, pentru suprafeţele de teren la care era îndreptăţită, conform titlurilor din 2002 şi din 2004 eliberate de Comisia Judeţeană Suceava de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Prin cererea înregistrată la instanță la 1 februarie 2008, reclamanta G.H.I. a solicitat desfiinţarea deciziei menţionate şi obligarea pârâtei SC F.G. SRL Suceava la restituirea suprafeţei de cca. 24 ha teren într-un singur trup de teren, aflat pe raza satului H., în curtea T.I.C., precum şi a conacului şi anexelor acestuia.
În motivarea cererii, aceasta a susţinut că a formulat notificare pentru retrocedarea unei suprafeţe de cca. 24 ha teren şi a construcţiilor edificate de autorii săi, la care a ataşat dovezile cerute de lege şi că pârâta, în mod eronat, în art. 1 al deciziei menţionate, a făcut referire doar la 3 ha teren şi a statuat cu privire la caracterul neîntemeiat al pretenţiilor notificate.
La data de 21 octombrie 2008 a decedat G.H.I., procesul fiind continuat de moştenitoarea C.A., în calitate de legatar universal, în baza testamentului autentificat din 10 aprilie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Suceava a admis cererea, a desfiinţat Decizia nr. 1/2008 şi a obligat pe pârâta SC F.G. SRL să restituie reclamantei construcţia - pavilion administrator (conac) - situată în satul H., com. Vereşti, judeţul Suceava, precum şi suprafaţa de 22,38 ha teren, ce se identifică cu parcel, respectiv cu parcela 1208 în anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de ing. A.P.
âÎn considerente, instanţa a reţinut că, prin notificarea înregistrată sub nr. 475/2001 la executorul judecătoresc, reclamanta G.H.I. a solicitat restituirea în natură a imobilelor mai sus arătate, confiscate de stat din patrimoniul autorilor săi, I. şi A.G., în baza Decretului-Lege nr. 83/1949, imobile aflate în prezent în patrimoniul pârâtei SC F.G. SRL, care le-a dobândit în cadrul procesului de privatizare finalizat la data de 22 mai 2003.
Instanţa a statuat că, potrivit raportului de expertiză întocmit de C.C., actuala construcţie este una şi aceeaşi cu conacul preluat de stat în anul 1949, cu menţiunea că nu au putut fi expertizate alte două clădiri, foste anexe ale conacului, utilizate ca dormitoare, întrucât au fost demolate ulterior preluării.
Cât priveşte terenul, instanţa a reţinut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de A.P., parcela aferentă conacului este identificată şi măsoară 19,38 ha, iar terenul aferent fostei curţi a conacului se identifică cu parcel şi măsoară 3 ha teren.
Referitor la procedura de formulare a notificării, instanţa a apreciat că au fost respectate dispoziţiile legale incidente, aceasta fiind transmisă, prin poştă Judecătoriei Suceava - B.E.J., şi înregistrată din 2001, aspect care rezultă din confirmarea de primire a scrisorii recomandate ce conţinea notificarea, datată 15 martie 2001.
Ca atare, raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 (şi nu ale art. 27 din aceeaşi lege, cum eronat pretinde pârâta), reclamanta fiind îndreptăţită la restituirea în natură a imobilelor. În speţă nu sunt incidente prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât la vechea construcţie nu s-au executat lucrări de extindere pe verticală şi orizontală în raport de forma iniţială. Mai mult, terenul în litigiu nu se identifică cu cel pentru care reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât acest fapt nu rezultă din documentaţia depusă de pârâtă.
Prin Decizia civilă nr. 62 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, iar, prin Decizia nr. 4349 din 13 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul acestei părți, a casat decizia atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de apel.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 127 din 19 martie 2014, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC F.G. SRL Suceava, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava, în sensul că a respins cererea de restituire a suprafeţei de 22,38 ha teren, ca nefondată, a menținut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În considerentele hotărârii, instanța de apel a arătat că teza I a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 înlătură de sub incidenţa Legii nr. 10/2001 acele terenuri situate în extravilanul localităţii la data preluării abuzive sau la data notificării.
Potrivit situaţiei cotelor preluate pe seama statului, conform Decretului Lege nr. 83/1949, respectiv menţiunilor cuprinse în extrasul de la Arhivele Statului, de la I.G., autorul reclamantei, au fost preluate 50 de ha teren, cu următoarele categorii de folosinţă: 39 ha arabil, 1,5 ha grădină, 8 ha păşune şi 1,5 ha conac; terenurile preluate se aflau pe moşia Vereşti.
Conform raportului de expertiză întocmit în faţa instanţei de apel de expert tehnic judiciar în specialitatea cadastru, în funcție de evidenţa cadastrală existentă la O.C.P.I. Suceava rezultă că amplasamentul terenurilor din patrimoniul fostei T.I.C. Vereşti, preluate de stat de la defunctul G.I., era situat în afara intravilanului localităţii H.. În suplimentul la raportul de expertiză expertul arată că a comparat documentele care se găsesc la O.C.P.I. Suceava cu harta depusă de petentă, rezultând că terenul despre care face vorbire aceasta se găseşte în afara vetrei satului, chiar dacă făcea parte din planul moşiilor H. şi Corocăeşti. Ținând seama de harta din 1956-1961, ce delimitează vatra satului H., şi comparând-o cu situaţia actuală, reiese că terenurile şi construcţiile ce aparţineau vechii moşii se aflau în extravilanul localităţi H.
Concluziile cuprinse în raportul de expertiză şi în suplimentele la raport se coroborează şi cu celelalte înscrisuri administrate în cauză - adresele din 9 aprilie 2010 și din 24 ianuarie 2014 emise de Primăria comunei Vereşti. Trecerea terenului în intravilan s-a efectuat în anul 2000 prin H.C.L. Vereşti din 29 mai 2000, conform P.U.G. întocmit de SC E.S. SRL Iaşi.
Aceeaşi menţiune a făcut-o şi expertul în specialitatea construcţii, în cuprinsul raportul de expertiză depus în faţa instanţei de fond şi a arătat că, la data încheierii contractului din 22 mai 2003, clădirea expertizată se afla în intravilan. Avea această categorie întrucât P.U.G. a fost întocmit în luna noiembrie 1999 de către SC E.S. Iaşi şi aprobat de Consiliul Judeţean cu Hotărârea nr. 5 din 29 mai 2000.
Așadar, instanța de apel a constatat că terenul era situat în extravilanul localităţii la data preluării abuzive, astfel încât nu poate intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, cum dispune art. 8 alin. (1) teza I.
Referitor la teza a II-a a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceeași instanța a reţinut că imobilele au fost preluate de la autor în baza Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945, act ce comportă o discuţie aparte, deoarece el este relevant nu numai pentru Legea nr. 10/2001, ci şi pentru o altă reglementare cu caracter reparatoriu, şi anume Legea nr. 18/1991.
Legea fondului funciar, în forma republicată, se referă şi la acest decret. În art. 39 din Lege se arată că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi.
Corelând cele două legi reparatorii de mai sus cu art. 2 lit. a) şi b) din Decretul nr. 83/1949, rezultă că persoana deposedată în condiţiile acestui decret este o persoană îndreptăţită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, în ce priveşte bunurile imobile preluate de stat, altele decât terenurile, întrucât acestea din urmă fac obiectul reconstituirii în baza Legii fondului funciar.
În speță, prin cererea înregistrată din 4 decembrie 1997 la Primăria com. Vereşti, G.H.I. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren arabil, în calitate de moştenitoare a defunctului G.A.B., frate de tată. Cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
Această suprafaţă de 50 ha teren a fost preluată de la autorul A.B.G., în baza Decretului nr. 83/1949, aşa cum rezultă din tabelul depus la dosar şi din copia extrasului de la Arhivele Statului.
Pentru G.H.I., în calitate de moştenitoare după G.A.B., a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru 50 ha teren şi s-a eliberat titlul de proprietate din 23 iunie 2004.
G.H.I. a solicitat şi reconstituirea dreptului de proprietate după autorul G.H. Ioan, prin cererea înregistrată din 4 decembrie 1997 la Primăria comunei Vereşti. În cuprinsul acestei cereri, G.H.I. arată că i s-a constituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 10 ha teren arabil, în cadrul SC P. SA Suceava, în baza Legii nr. 18/1991 şi solicită, în baza Legii nr. 169/1997, reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferenţa de pământ arabil de 40 ha, până la întregirea totalului de 50 ha (preluată în baza Decretului nr. 83/1949 de la autorul I.G., din care făcea parte şi suprafaţa de 1,50 ha conac, cum rezultă din situaţia depusă la dosar, copia certificatului de la Arhivele Statului şi certificatul din 30 septembrie 1991).
Astfel, în calitate de moştenitoare după I.G., pentru G.H.I., a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 48 ha teren, fiind eliberat titlu de proprietate din 27 septembrie 2002. Potrivit adresei nr. 7298/14 ianuarie 2014 emisă de Primăria com. Vereşti, acest titlul de proprietate nu este anulat.
Ca atare, terenul a cărui restituire se solicită în prezenta cerere are regimul juridic reglementat de Legea nr. 18/1991 şi a fost solicitat potrivit prevederilor acestei legi şi ale Legii nr. 169/1997. Date fiind prevederile art. 8 alin. (1) teza II din Legea nr. 10/2001, acest teren nu poate intra sub incidenţa actului normativ ce reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a construcţiei pavilion administrativ (conac), situată în satul H., com. Vereşti, judeţul Suceava, instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, construcţiile preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură.
În speță, contractul de vânzare-cumpărare între A.P.A.P.S. şi SC A.S. SRL a fost încheiat sub nr. 1S/11 din 22 mai 2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, nu-şi găsesc aplicare prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii şi a formulării notificării (actual art. 29), întrucât aceste dispoziţii reglementează imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din lege. Situaţia de excepţie reglementată de art. 27 alin. (1) (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001 prevede exclusiv societăţile privatizate anterior adoptării acestui act normativ, în condiţiile în care, în sensul art. 21 alin. (1), dacă statul era acţionar sau asociat majoritar la societatea comercială în patrimoniul căreia era evidenţiat imobilul, la data intrării în vigoare a legii, îşi găseşte aplicare regula restituirii în natură. Or, este irelevant faptul că pârâta a fost privatizată, în măsura în care privatizarea a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 21 alin. (1) având şi semnificaţia indisponibilizării totale a imobilelor care fac obiectul de reglementarea al acestei legi.
Instanţa de apel a mai reţinut că, întrucât deposedarea s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri, temeiul legal pentru restituirea ce se face în baza Legii nr. 10/2001 îl reprezintă art. 2 alin. (1) lit. h), devenit art. 2 alin. (1) lit. i) după republicare, potrivit cu care, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil. Toate cele de mai sus trebuie coroborate şi cu prevederile art. 7 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii prin care sunt fixate două principii fundamentale ale restituirii în baza acestei legi: restituirea în natură reprezintă regula, iar repararea prin echivalent nu este posibilă decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Referitor la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că în cuprinsul raportului de expertiză construcţii, depus în faţa instanţei de fond, se arată fără putinţă de tăgadă că nu au fost executate extinderi, nici pe verticală, nici pe orizontală.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispoziţiile pct. 19.1 şi 19.2 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ipoteza prevăzută la art. 19 vizează acele construcţii cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma iniţială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării (etajări sau/şi adăugiri de corpuri noi pe orizontală). Nu se circumscrie ipotezei acestui text de lege acea construcţie căreia i s-a modificat compartimentarea iniţială ori i s-au adus numai îmbunătăţiri funcţionale (racordări de gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreţinere curentă, consolidări şi alte asemenea).
În speţă, pentru imobilul în litigiu, nefiind executate extinderi, nici pe verticală, nici pe orizontală, nu se poate concluziona că acesta se încadrează în noţiunea de „imobil nou” în accepţiunea Legii nr. 10/2001, nefiind întrunite condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească transformările pentru a se considera că imobilul a devenit unul nou. În aceste condiţii, se impune restituirea în natură a imobilului construcţie, cum a stabilit instanţa de fond.
Împotriva deciziei de mai sus , în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.A. şi pârâta SC F.G. SRL Suceava.
Prin motivele de recurs formulate, reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață de 22,38 ha situat în intravilanul satului H., com. Vereşti, judeţul Suceava.
Recurenta a arătat că instanța de apel în mod greşit şi fără temei legal a apreciat incidenţa art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care terenul solicitat prin cerere ar fi fost situat, la data preluării abuzive sau la data notificării, în intravilanul localităţii H. În argumentarea soluţiei, instanţa de apel a făcut trimitere la înscrisurile emise de Arhivele Statului, respectiv Primăria Vereşti, la expertiza T.P., însă nu a ţinut seama de concluziile expertizei A., de adeverinţa din 2010 eliberată de Primăria Vereşti şi de înscrisul întocmit de Serviciul de sistematizare al C.P.J. Suceava în anul 1969 - „Delimitare vatră de sat comuna Vereşti”. Din aceste acte rezultă că, anterior anului 1999, deşi era identificat un anumit perimetru construibil sau vatra satului H., totuşi, cadastral, suprafaţa de teren aferentă satului nu era evidențiată ca făcând parte din categoria intravilan sau extravilan.
Drept consecinţă, era necesar ca identificarea terenului ca făcând parte din intravilanul sau extravilanul localităţii să fie dedusă şi stabilită pe baza probelor existente, care, coroborate, să conducă la concluzia certă privind categoria terenului (avându-se în vedere chiar harta moşiei H. întocmită în anul 1881, precum şi actele ulterioare din 1969, care delimitează zona industrială în care este cuprinsă şi topitoria de in şi cânepă).
Faptul că abia în anul 1999 se întocmeşte de către o firmă autorizată un P.U.G. al localităţii, care stabilește clar limitele intravilanului, nu înseamnă că anterior nu exista o delimitare a vetrei satului echivalentă intravilanului în care erau incluse şi cele 22,38 ha ale fostei topitorii de in şi cânepă. Nu pot fi luate în considerare părerile emise de Primăria Vereşti la stabilirea categoriei terenului, câtă vreme se susţine că şi la nivelul anului 2010 terenul în litigiu s-ar afla în extravilanul localității, deşi este evident că realitatea este alta. Pe de altă parte, înscrisurile provenind de la Arhivele Statului (pentru totalul de 50 ha, din care 39 ha arabil, restul de 11 ha - grădină 1,5 ha, curte 1,5 ha şi parc 8 ha, aflat în perimetrul conacului, respectiv vatra satului H.) nu pot fi reţinute ca dovezi în sprijinul afirmaţiei că terenul aferent conacului s-ar fi aflat în extravilanul localității, câtă vreme se face o distincţie în chiar cuprinsul lor între terenul arabil şi suprafeţele aferente conacului, care nu sunt incluse în aceeaşi categorie.
În speţă, a precizat recurenta, instanţa de casare a dispus, prin Decizia nr. 4394 din 13 iunie 2012, ca instanţa de apel să clarifice situaţia de fapt a tuturor parcelelor din punctul de vedere al categoriei de folosinţă, respectiv al amplasamentului lor, prin raportare la situația de fapt de la momentul preluării de către stat, cât şi cel al notificării. Or, prin decizia recurată tocmai aceste indicaţii nu au fost respectate, deoarece nu s-a stabilit categoria de folosinţă a fiecărei parcele în parte şi nu s-a clarificat care era categoria de folosinţă la cele două momente indicate de instanţa de casare. În cauză de altfel, expertiza construcţii a concluzionat că sunt situate în intravilanul localităţii construcţia conac şi terenul aferent. De asemenea, P.U.G. aprobat prin Hotărârea nr. 5/2000, anterior notificării, consemna că terenul fostei topitorii de in şi cânepă aparţine intravilanului satului H.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, recurenta a arătat că instanţa de apel a expus un raţionament greşit, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar rezultă o altă situație de fapt decât cea reţinută.
Astfel, conform fişei moşiei H. (din 13 septembrie 1945), autorul G.I. avea în proprietate o suprafaţă totală de 88,50 ha, din care 38,50 ha au fost trecute în proprietate statului la data menţionată în fişă, restul fiind preluat de stat prin Decretul nr. 83/1949 (50 ha). Prin titlu de proprietate din 2002, moştenitoarei G.H.Y. i s-a restituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 48 ha teren arabil, care nu are nicio legătură cu suprafaţa de 22 ha ce face obiectul litigiului de faţă. Niciuna din parcelele corespunzătoare suprafeţei de 48 ha din titlu nu corespunde din punctul de vedere al numerelor topografice şi vecinătăţilor cu suprafaţa de teren aferentă fostei topitorii de in şi cânepă. La dosar se află o adresă datată şi semnată de G.H.Y., prin care aceasta se adresează Primăriei Verești arătând clar (pct. 1 şi 2) că doreşte restituirea suprafeţei de 50 ha teren arabil şi separat „conacul şi clădirile anexă”, inclusiv terenul intravilan (ce nu intră în suprafaţa celor 50 ha teren agricol).
Or, dispoziţiile legale în vigoare, respectiv art. 39 din Legea nr. 18/1991, fac referire doar la pământul arabil astfel cum este descris în art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, iar nu la terenurile ocupate de construcţii. O parte din terenul ce face obiectul cauzei este inclus în categoria celor pe care s-au făcut investiţii altele decât îmbunătăţiri funciare şi, prin urmare, era exceptat de la reconstituire în condiţiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.
În consecinţă, a precizat recurenta, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt cele care au permis acesteia să solicite reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilele construcții şi terenul aferent (art. 6). Reclamanta nu a formulat prezenta acţiune uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru că nu ar mai fi putut obţine acest drept conform Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 şi Legii nr. 169/1997, ci pentru simplul fapt că situația şi regimul juridic al terenului nu permitea dobândirea acestui drept de proprietate potrivit acestor legi. Posibilitatea de recuperare a imobilelor în litigiu a apărut în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta pârâtă SC F.G. SRL a solicitat, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Suceava în vederea efectuării unei noi expertize, în condiţiile în care fondul cauzei nu a fost cercetat complet de instanţa de apel sub toate aspectele privitoare la pretenţia de restituire în natură a construcţiei pavilion administrativ (conac). În subsidiar, a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul schimbării în totalitate a hotărârii instanţei de fond, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că a solicitat refacerea expertizei construcţii, întrucât concluziile exprimate de expertul în specialitatea construcţii au fost ambigue şi nelămuritoare, cerere respinsă însă de instanţă. În speţă, deşi expertul arată că după naţionalizare construcţia a suferit modificări importante şi că nu s-au constatat extinderi pe verticală şi orizontală, ulterior confirmă existenţa la faţa locului a unor pereţi de rezistenţă ridicaţi înainte de naționalizare peste planşee de beton armat executate după naţionalizare, concluzii care nu permit aplicarea în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta a mai arătat, văzând dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, concluziile expertizei topo, în sensul că pe suprafaţa de 219.829 mp folosită de pârâtă se găsesc amplasate, în afara sediului (fostul conac) o serie de construcții, care au o anumită destinaţie tehnologică şi sunt legate între ele, precum şi existenţa autorizaţiei de executare a lucrărilor de extindere, reabilitare şi modernizare construcţie C2 pavilion administrativ, executarea lucrărilor de construire a unei staţii asfalt L.P.X., executarea lucrărilor de construire a unei staţii de sortare - concasare balast şi executarea lucrărilor de construire a unei staţii de fabricare a betonului, întreaga suprafaţă folosită fiind necesară realizării obiectivului de ventilaţie, că este absolut nefirească respingerea cererii de restituire în natură a terenului (inclusiv a celui afectat de construcţia pavilion administrativ) şi menţinerea, deopotrivă, a soluţiei de restituire în natură a conacului.
Prin urmare, unind concluziile prezentate de expert cu dovezile legate de executare lucrărilor de extindere, reabilitare şi modernizarea construcţiei C2 pavilion administrativ, rezultă că nelegal s-a dispus restituirea în natură a conacului, reclamanta având doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
De altfel, legat de construcţia propriu-zisă, art. 19 din Legea nr. 10/2001 prevede că în situaţia imobilelor construcţii care fac obiectul notificării formulate conform procedurilor prevăzute de acest act normativ şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau măsuri compensatorii în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.
Recurenta a precizat că SC F. SA Suceava este fosta Î.I.C. Suceava, reorganizată în baza Legii nr. 15/1990, potrivit H.G. nr. 198 din 22 martie 1991. După divizarea acestei societăţi, SC F. SA Vereşti a preluat o suprafaţă de 229.244 mp şi o serie de construcţii care afectau funcţional terenul (azi SC F.G. SRL Suceava). Potrivit extrasului de carte funciară depus, pârâta figurează intabulată în C.F., din 3 mai 2007 şi cu construcţia C2 pavilion administrativ, despre care se pretinde că este clădirea solicitată de reclamantă prin notificare. SC F. SA Vereşti a fost privatizată integral potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 22 mai 2003, stipulându-se în contract că toate clădirile care sunt amplasate pe teren (inclusiv conacul) sunt inventariate ca mijloace fixe sau imobilizări în patrimoniul acestei societăţi.
În acest context, a susţinut recurenta, se pune problema dacă situaţia imobilelor notificate este reglementată de art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001, sens în care apreciază că se aplică cele din urmă dispoziţii, cât timp societatea a fost integral privatizată, imobilele fac parte din patrimoniul acesteia, iar persoanele îndreptăţite au doar dreptul la măsuri reparatorii. În același sens sunt şi dispoziţiile art. 29 din H.G. nr. 250/2007. Interpretând sistematic prevederile citate (art. 29 alin. (1) şi 3 din Legea nr. 10/2001, art. 29.1 şi 29.2 din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001), rezultă că, pe de o parte evidenţierea construcției notificate în patrimoniul societății privatizate integral făcea imposibilă restituire în natură, iar, pe de altă parte că măsurile reparatorii în echivalent se propun de entitatea care a făcut privatizarea, A.P.A.P.S., fostă A.V.A.S., în prezent A.A.A.S.
Atât reclamanta, cât şi pârâta au formulat întâmpinări în cauză, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de parte adversă.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 C. proc. civ.
Examinând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte reține următoarele:
Prin motivele de recurs formulate, reclamanta C.A., invocând aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susţine că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile date prin decizia de casare, în sensul că această instanță nu a clarificat situaţia juridică a imobilului teren solicitat a fi restituit, în suprafaţă de 22,38 ha, pentru fiecare parcelă de teren identificată, din punctul de vedere al categoriei de folosinţă şi amplasamentului la data preluării imobilului de către stat, respectiv la momentul formulării notificării.
Recurenta arată că instanţa de apel nu a ţinut seama de toate probele administrate în cauză, privind categoria de folosinţă a terenului, începând cu harta moșiei H. din 1881, continuând cu actele ulterioare din 1969 şi până în prezent, ce delimitează zona industrială a localităţii H., în care era cuprinsă şi Topitoria de in şi cânepă.
La rândul său pârâta SC F.G. SRL solicită casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel nu a cercetat fondul dedus judecăţii în ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a construcţiei pavilion - administrativ (conac). Recurenta susţine că nu au fost administrate suficiente dovezi pentru a se stabili, în raport de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, dacă acest imobil poate fi restituit în natură în forma actuală.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Soluţia consacrată de textul legal citat are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, a căruia existenţă nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare.
Prin urmare, ignorarea modului de interpretare a unui anumit text de lege ori a aplicării unui anumit principiu de drept, respectiv neadministrarea unor probe de natură a contura pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii în condiţiile determinate de instanța de casare este sancţionată cu nulitatea hotărârii astfel pronunţate.
În speţă, conform Deciziei de casare nr. 62 din 7 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, învestite cu soluționarea unei notificări având ca obiect imobile preluate în baza Decretului nr. 83/1949, prealabil analizării incidenței art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, instanţele au a statua cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ.
Prin urmare, în cauză, în operaţiunea de stabilire a legii de reparație incidente cu privire la imobilele notificate, fie legile funciare, fie Legea nr. 10/2001, instanţele au a verifica şi clarifica situaţia de fapt a tuturor parcelelor de teren, atât din punct de vedere al categoriei de folosinţă, cât şi al amplasamentului acestora. O astfel de analiză se realizează în concret, cu privire la fiecare parcelă în parte, cu sau fără construcţii, iar concluziile relative la stabilirea situaţiei de fapt trebuie argumentate prin raportare la situaţia de fapt de la momentul preluării de către stat şi, respectiv, de la momentul notificării, cu luare în considerare a menţiunilor din titlurile de proprietate prezentate de părţile litigante, din evidenţele cadastrale şi, după caz, din hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale relative la perimetrul localităţilor.
Mai rezultă din considerentele deciziei de casare că instanţele de fond aveau a statua cu prioritate, motivat, în funcţie de categoriile de folosinţă, dacă terenurile în litigiu, ce s-ar identifica potrivit menţiunilor expertizei cu terenurile preluate din patrimoniul autorului I.G. (tatăl reclamantei G.H.I.) au sau nu regimul prevăzut de dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 ori ale Legii nr. 1/2000. În caz afirmativ, instanțele aveau a stabili, motivat, dacă aceste terenuri au făcut obiectul vreunei solicitări de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor funciare, din partea reclamantei G.H.I. şi, în caz afirmativ, a verifica dacă aceste terenuri se identifică sau nu cu cele retrocedate prin titlurile de proprietate deja emise în favoarea sa sau nu, după caz, a stabili care au fost motivele pentru care nu s-au finalizat procedurile prevăzute de legile funciare ori nu s-a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate în cadrul acestor proceduri. În măsura în care, prin probatoriile administrate, se constată existența unor parcele de teren care nu au regimul juridic reglementat prin legile funciare şi sunt situate în intravilanul localităţii, instanţele de fond aveau a arăta, motivat, considerentele pentru care apreciază că ele cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi a verifica dacă sunt ocupate, în tot sau în parte, cu construcţii vechi sau şi cu construcţii noi, respectiv a stabili destinaţia actuală a acestor construcţii în raport de distincţiile impuse de acest din urmă act normativ de reparaţie.
Ca atare, a reținut instanţa de casare, în rejudecare, prin completarea probatoriilor deja administrate, instanţa de apel va analiza şi stabili regimul juridic aplicabil parcelelor de teren indicate de G.H.I. în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv regimul juridic al construcţiilor ce se găsesc edificate în prezent pe o parte din aceste terenuri.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că reclamanta G.H.I. a solicitat, prin notificarea formulată, restituirea în natură a suprafeţei de cca. 12 ha teren şi a construcţiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, un conac şi 2 case semidemolate, respectiv restituirea în echivalent a suprafeţei de cca. 14 ha pe care se află edificate construcţii noi de către pârâtă şi este amenajat drumul de acces la aceste construcţii, imobile pretins fi situate în intravilanul satului H., com. Vereşti (în curtea fostei Topitorii de cânepă).
După efectuarea în apel a raportului de expertiză în specialitatea topografie, ulterior, în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, în raport de concluziile expertului privind suprafaţa identificată a fi fost preluată de către stat, reclamanta C.A. (moștenitoarea reclamantei iniţiale G.H.I.) a solicitat ca instanţa să dispună măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 22,38 ha, potrivit Legii nr. 10/2001.
În dovedirea dreptului de proprietate, reclamanta G.H.I. a depus înscrisuri, din care rezultă că, în temeiul Decretului-Lege nr. 83/1949, de la autorii săi s-au preluat următoarele imobile: I.G. (tatăl reclamantei) - 50 ha, din care 39 ha arabil, 1,5 ha grădini, 8 ha păşuni şi 1,5 ha conac şi A.B.G. (unchiul reclamantei) - 50 ha, din care 41 ha arabil şi 9 ha păşuni, bunurile preluate fiind situate pe moşia Vereşti (filele 61, 64, 65, 66 dosar Tribunalul Suceava).
Conform fişelor de expropriere a moşiei situate în satul H. întocmite în anul 1945, anterior aplicării Decretului-Lege nr. 83/1949, aflate la filele 62-63 dosar fond, din proprietatea lui I.G., de 88,50 ha, 50 ha au rămas la dispoziţia acestuia, restul de 38,50 ha intrând în proprietatea statului; din proprietatea lui A.B.G., de 88,95 ha, 50 ha au rămas la dispoziţia acestuia, restul de 38,95 ha fiind preluate de către stat (potrivit art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare).
Ca atare, prin Decretul-Lege nr. 83/1949 s-a preluat de la autorii reclamantei G.H.I. diferenţa de teren ce nu a făcut obiectul Legii nr. 187/1945, şi anume câte 50 ha teren de la fiecare autor.
Potrivit titlurilor de proprietate din 27 septembrie 2002 şi din 23 iunie 2004 emise de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava, reclamanta G.H.I. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate de 48,0006 ha de pe urma autorului I.G. şi de 50 ha de pe urma autorului A.B.G.
La dosar se regăsesc actele ce au stat la baza emiterii acestor titluri, respectiv cererile adresate de reclamanta G.H.I. către Primăria Vereşti, pentru restituirea suprafeţei de 50 ha teren arabil, în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 169/1997 în satul H., com. Vereşti, după autorul A.B.G., respectiv pentru restituirea suprafeţei de 40 ha teren arabil (până la întregirea totalului de 50 ha teren), conform Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997, după autorul I.G.; anexa 38 - Tabel nominal cuprinzând persoanele prevăzute la art. 39 din Legea nr. 18/1991, ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 83/1949 întocmită pentru A.B.G.; Hotărârile nr. 466 din 29 august 2002 şi nr. 698 din 22 aprilie 2004 emise de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava (prin Hotărârea nr. 466/2002 s-a validat poziţia 1 anexa 32 cuprinzând persoanele fizice cărora li s-a stabilit calitatea de acţionar la societăţile comerciale pe acţiuni cu profil agricol sau piscicol, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, cu referire la 10 ha teren agricol, precum şi poziţia 1 anexa 38 cuprinzând persoanele ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului-Lege nr. 83/1949, pentru suprafaţa de 38,0006 ha teren agricol) - filele 147-168 din Dosarul nr. 669/86/2008* al Curţii de Apel Suceava.
De asemenea, la dosar se află ataşate harta moşiei H., întocmită în anul 1881 (fila 145 dosar nr. 699/86/2008 Curtea de Apel Suceava), precum şi înscrisul „Delimitare vatra de sat comuna Vereşti” întocmit de Serviciul de sistematizare al Consiliului Popular Județean Suceava în anul 1969 (fila 57 acelaşi dosar).
Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanţa de apel, deşi a administrat, cât priveşte situaţia juridică a terenului în litigiu, noi probe (înscrisuri), la momentul pronunţării hotărârii recurate a avut în vedere concluziile rapoartelor de expertiză întocmite anterior pronunţării deciziei de casare, reţinând că acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, fără însă a dispune efectuarea unor noi expertize.
Aceste rapoarte de expertiză au fost invalidate prin hotărârea instanţei de recurs pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa de casare constatând că nu a fost clarificată situaţia de fapt a tuturor parcelelor de teren din punctul de vedere al categoriei de folosinţă, cât şi al amplasamentului, precum şi cât priveşte ocuparea terenului în litigiu cu construcţii. A considerat instanța de casare că nu sunt suficiente, în speţă, doar aprecierile subiective, nefundamentate pertinent, formulate de experţi prin rapoartele de expertiză întocmite.
Înalta Curte reţine că, potrivit expertizei tehnice efectuate de expert tehnic A.P., suprafaţa aferentă construcţiilor indicate în notificare este identică cu parcela, de 19,38 ha, reprezentând parte din terenul preluat în anul 1949 prin Decretul-Lege nr. 83. Expertul a identificat şi suprafaţa de 3 ha teren aferentă fostei curţi a conacului formată din parcele. Aceste parcele de teren sunt menţionate şi în raportul de expertiză întocmit în apel de expert T.P., identificate însă fără a se avea în vedere harta moşiei H. întocmită în anul 1881, utilă în determinarea perimetrului imobilului solicitat prin notificare.
Înalta Curte mai observă că, la data întocmirii raportului de expertiză în funcţie de concluziile căruia a fost pronunţată soluţia în prezent criticată, expertul nu a avut în vedere toate actele ce au stat la baza emiterii celor două titluri de proprietate pentru reclamanta G.H.I. (în calitate de succesoare a autorilor I.G. şi A.B.G.).
În aceste condiţii, era necesar ca instanţa de apel, în rejudecare, în situaţia în care aceste acte au fost depuse în apel şi ţinând cont de considerentele deciziei de casare, să dispună efectuarea unei noi expertize pentru a stabili cu exactitate amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură, respectiv pentru care se solicită măsuri reparatorii în echivalent, precum şi categoria de folosinţă a acestui imobil în funcţie de parcelele de teren indicate de G.H.I. în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, în sensul îndrumărilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Din probe ar fi trebuit să rezulte în mod explicit care a fost suprafaţa de teren restituită în procedura Legii nr. 18/1991 pentru fiecare titlu de proprietate în parte şi amplasamentul (în funcţie de temeiul în raport de care s-a procedat la reconstituirea dreptului de proprietate, dat fiind că din patrimoniul autorilor reclamantei s-a preluat teren prin două acte normative, Legea nr. 187/1945, respectiv Decretul-Lege nr. 83/1949 şi s-a reconstituit doar parţial suprafeţele preluate prin cele două titluri de proprietate), iar nu global, cum s-a arătat deja în expertizele efectuate în cauză. De asemenea, ar fi trebuit să rezulte dacă suprafeţele astfel restituite sunt cele solicitate de reclamantă prin cererea de faţă şi după care dintre autorii acesteia (pentru a se verifica incidenţa prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, conform cărora „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9”, în condiţiile în care prin titlu de proprietate din 27 septembrie 2002 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate doar pentru 48,0006 ha de pe urma autorului I.G.). În acest context, instanţa de apel trebuia să stabilească amplasamentul terenului ce a fost preluat de la autorul G.I. şi dacă suprafaţa în cauză are sau nu regimul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 ori ale Legii nr. 1/2000, astfel cum se precizează în decizia de casare. Ulterior, în măsura în care s-ar fi apreciat că există parcele de teren (astfel indicate de reclamantă prin notificare, în funcţie de categoria de folosinţă menţionată) care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, se impunea a se verifica dacă sunt ocupate, în tot sau în parte, cu construcţii vechi sau noi, în raport de care să se stabilească măsurile reparatorii cuvenite, potrivit probelor administrate.
În speţă, fără a răspunde obiectivelor deciziei de casare, în sensul lămuririi situaţiei juridice în concret, cu privire la fiecare parcelă de teren în parte, atât la momentul preluării, cât şi al formulării notificării, instanţa de apel valorifică doar anumite adrese emise de Primăria comunei Vereşti pentru a susţine că întregul imobil astfel identificat prin expertiză nu se afla, la momentul preluării de către stat, în intravilanul localităţii H., sens în care nu poate intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, cum dispune art. 8 alin. (1) teza I.
Or, această instanţă avea obligaţia de a motiva, în concret, de ce înlătură menţiunile înscrise în celelalte acte invocate de reclamantă în apărare.
În cauză, identificarea terenului ca făcând parte din intravilanul sau extravilanul localităţii trebuia să fie dedusă şi stabilită pe baza probelor existente, care, coroborate, să conducă la concluzia certă privind categoria terenului la cele două momente, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 18/1991, potrivit cu care „intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar; el poate fi modificat numai în condiţiile legii”.
Cât priveşte construcţia pavilion, restituită prin hotărârea instanței de fond, Înalta Curte reţine că, potrivit aceleiaşi decizii de casare, instanța de judecată era obligată ca, după lămurirea situaţiei juridice a terenului aferent acestei construcţii, în măsura în care din probe rezulta că suprafaţa în cauză nu are regimul juridic reglementat prin legile funciare şi este situată în intravilanul localităţii, să stabilească dacă este vorba de o construcție veche sau/şi nouă, precum şi destinaţia actuală a acestei construcţii în raport de distincţiile impuse de Legea nr. 10/2001.
În apel, în rejudecare, pârâta a solicitat administrarea unei noi expertize în specialitatea construcţii, invocând faptul că după naţionalizare construcţia a suferit modificări importante, fiind necesar a se stabili incidenţa în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, însă instanţa de apel a respins efectuarea acestei probe, reţinând că este neutilă soluţionării cauzei în raport de teza probatorie indicată.
Înalta Curte constată că, în cauză, faţă de criticile invocate prin motivele de apel, ce vizează pe de o parte ambiguitatea expertizei construcţii întocmite în faţa instanţei de fond, iar pe de altă parte necesitatea clarificării naturii juridice a acestui imobil, dacă este sau nu cel preluat de către stat de la autorul reclamantei, I.G., respectiv dacă a fost refăcut după preluare şi în ce modalitate, precum şi de considerentele deciziei de casare, ce privesc lămurirea împrejurărilor de fapt ale pricinii şi sub acesta aspect, date fiind concluziile subiective ale expertului, nefundamentate ştiinţific, se impunea efectuarea unei noi expertize de specialitate care să verifice structura construcţiei în litigiu şi anul realizării lucrărilor la această clădire, detaliat, pentru fiecare lucrare în parte, în raport şi de autorizaţiile prezentate de pârâtă privind executarea lucrărilor de extindere, reabilitare şi modernizare construcţie C2 pavilion administrativ, dar şi să stabilească, în acord cu prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, aria desfăşurată a construcţiei existentă la data preluării şi cea actuală, dată de transformările survenite.
În speţă, expertul C.C. a concluzionat, pe de o parte, că nu au fost realizate, cu referire la imobilul expertizat, extinderi nici pe verticală, nici pe orizontală, iar, pe de altă parte, că după naţionalizare construcţia a suferit modificări importante, peste pereţii interiori şi exteriori iniţiali fiind executat un planşeu din beton armat, peste care s-a realizat un acoperiş terasă, respectiv un nou acoperiş cu şarpantă de lemn şi învelitoare din tablă zincată, însă nu a verificat dacă, în raport cu forma iniţială, construcţiei în cauză i-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării.
Numai lămurind aceste chestiuni de fapt, în cauză se poate stabili dacă reclamantei i se cuvin sau nu măsuri reparatorii în condiţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte constată, totodată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că argumentul pârâtei în susţinerea aplicabilităţii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se bazează pe o interpretare incompletă şi eronată a prevederilor acestui articol, precum şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Art. 21 alin. (1) din Legea specială prevede cât se poate de clar că „Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar (…) vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.
Dispoziţiile alin. (2) din acelaşi act normativ sunt în sensul că „Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută”.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.
În cauză, ceea ce pârâta omite să arate atunci când invocă incidenţa dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este faptul că această din urmă dispoziţie legală se referă doar la deţinătorii societăţi comerciale de la data intrării în vigoare a legii, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2). Or, în situaţia de faţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, la data intrării în vigoare a legii speciale imobilele în cauză (teren şi construcţii) erau deţinute de SC F. SA Vereşti, societate la care statul român era unic acţionar. Faptul că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi după înaintarea de către fostul proprietar a notificării de restituire a imobilului, SC A. SRL (actuala pârâtă SC F.G. SRL Suceava) a cumpărat acţiunile fostei Topitorii de în şi cânepă prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 mai 2003 nu face decât să confirme inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 29 din legea sus amintită.
Prin urmare, având în vedere că, nerespectând îndrumările Deciziei nr. 62 din 7 noiembrie 2011 pronunţată de prezenta instanţă în ciclul procesual anterior, instanţa de apel a procedat la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., situaţie ce nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii recurate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta C.A. şi de pârâta SC F.G. SRL Suceava împotriva Deciziei nr. 127 din 19 martie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Faţă de considerentele expuse, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate în cadrul prezentului recurs, urmând ca instanţa de apel să se pronunţe în rejudecare asupra lor, ţinând cont de dezlegările deciziilor de casare intervenite în cauză.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va reevalua probatoriul administrat şi va dispune orice altă probă pe care o va aprecia necesară pentru a lămuri aspectele mai sus sesizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta C.A. şi de pârâta SC F.G. SRL Suceava împotriva Deciziei nr. 127 din 19 martie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3268/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3218/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
