ICCJ. Decizia nr. 3199/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3199/2014
Dosar nr. 52722/3/2011**
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 394 din 26 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.C.P.I.
Instanţa a reţinut că prin acţiune reclamanta a invocat imposibilitatea închirierii părţii din imobil neocupată de pârâtă, precum şi că exista o înţelegere de vânzare cumpărare fermă între părţi.
Se mai arată că prin refuzul pârâtei de a încheia în formă autentică contractul de vânzare - cumpărare s-a săvârşit o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii.
Astfel, tribunalul a reţinut că întreaga acţiune a reclamatei este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârşirea unei fapte ilicite, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
Tribunalul a constatat că s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că începând cu data acordului directorului general şi emiterea Hotărâri nr. 54/2008 a A.N.C.P.I. între cele două părţi a intervenit un antecontract de vânzare - cumpărare, pârâta A.N.C.P.I. având obligaţia de a cumpăra imobilul. Răspunderea contractuală se întemeiază pe un contract valabil, încheiat între păgubit şi păgubitor, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale spre deosebire de răspunderea delictuală care se situează în afara raporturilor contractuale şi impune cu pregnanţă să se stabilească cert dacă autorului faptei i se poate sau nu imputa vreo culpă în producerea pagubei. Fiecare formă a răspunderii civile are domeniul său propriu de aplicare, doctrina juridică fiind constantă în a nu accepta coexistenţa celor două forme de răspundere. Admiterea unui drept de opţiune al creditorului contractual între acţiunea contractuală şi cea delictuală ar însemna a-i permite să pornească acţiunea de despăgubire pe teren delictual, deşi dreptul la acţiune pe teren contractual s-a stins prin prescripţie, sau să pretindă dezdăunare pentru orice pagube, deşi debitorul contractual nu răspunde decât pentru cele directe. Astfel, în cadrul răspunderii civile delictuale, cel care săvârşeşte o faptă ilegală nu se află într-un raport juridic reglementat cu păgubitul, ori aşa cum s-a arătat, părţile aveau un raport juridic reglementat, respectiv un antecontract de vânzare - cumpărare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelanta SC C. SA, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor natura răspunderii aplicabile în cauză, întrucât conduita părţilor din faza precontractuală este o răspundere delictuală, deoarece unde încetează răspunderea contractuală poate începe răspunderea delictuală iar pârâta este vinovată de producerea prejudiciului echivalent al valorii lipsei de folosinţă a spaţiului neînchiriat din imobil, astfel că soluţia de respingere a cererii este nelegală.
Prin suplimentul la concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor, reclamanta a solicitat să-i fie restituită diferenţa de taxă de timbru plătită în plus atât în faţa instanţei fondului, cât şi în apel, deoarece taxa de timbru se calculează conform art. 28717 lit. c) din O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice şi nu conform Legii nr. 146/1997.
Învestită cu soluţionarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins calea de atac, ca nefondată pentru considerentele ce urmează.
Curtea nu a reţinut criticile invocate de apelantă, deoarece pentru a opera răspunderea civilă delictuală, prin imposibilitatea închirierii părţii din imobil neocupate de pârâtă, reclamanta avea obligaţia să facă dovada că sunt întrunite cerinţele imperative ale art. 998 - 999 C. civ.
Din aceste prevederi legale rezultă că pentru antrenarea răspunderii juridice delictuale este necesar să fie întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Reclamanta avea obligaţia să dovedească întrunirea cumulativă a acestor elemente, în condiţiile art. 1169 C. civ.
Ori, raporturile dintre părţi s-au derulat pe tărâm contractual, între părţi încheindu-se un proces - verbal de negociere la 04 decembrie 2008, prin care ambele părţi au convenit să încheie un contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul situat în str. I.S.S., proprietatea reclamantei, preţul fiind stabilit la suma de 4.375.000 euro, fără T.V.A. Această convenţie a părţilor reprezintă un antecontract prin care ambele şi-au asumat obligaţii de a face, reclamanta de a vinde imobilul şi pârâta obligaţia de a-l cumpăra, reclamanta rămânând proprietară a acestuia, neoperând transferul dreptului de proprietate. Şi după pronunţarea sentinţei civile nr. 1038/2009 a Tribunalului Bacău, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost constatată vânzarea - cumpărarea imobilului situat în Bacău, reclamanta a rămas proprietara imobilului în litigiu.
Între părţi s-au derulat mai multe litigii şi prin sentinţa civilă nr. 632/2013 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a reţinut irevocabil că hotărârea de perfectare a contractului de vânzare a devenit definitivă la data pronunţării apelului - 29 ianuarie 2012 - acesta fiind momentul la care dreptul de proprietate a fost transferat de la promitentul cumpărător la promitentul vânzător. În perioada noiembrie 2009 - mai 2011 calitatea de proprietar asupra imobilului revenea reclamantei, aceasta exercitând exclusiv prerogativele dreptului de proprietate referitoare la dispoziţie, posesie, folosinţă. Faţă de aceste elemente, condiţia referitoare la fapta ilicită până la 29 ianuarie 2013 - data transferului dreptului de proprietate către pârâtă - nu se regăseşte în cauză, reclamanta fiind cea care avea un drept real asupra imobilului.
Se mai arată că nu trebuie confundate obligaţiile ce rezultă dintr-un antecontract de vânzare cu obligaţiile contractuale ce rezultă dintr-un contract de vânzare, transferul dreptului de proprietate survenind la 29 ianuarie 2012, moment până la care fructele civile revin proprietarului, respectiv reclamantei care era, totodată, obligată, având dispoziţia bunului, să achite şi utilităţile.
Cu privire la cererea formulată prin suplimentul la concluziile scrise, Curtea a constatat că elementele cererii de apel sunt stabilire de legiuitor prin prevederile art. 287. Părţile nu pot folosi înaintea instanţei de apel alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în condiţiile art. 292 Cod de procedură civilă. Cererea formulată prin suplimentul la concluziile scrise formulată mult după motivarea apelului nu respectă aceste cerinţe legale, Curtea neanalizând această cerere în respectarea principiilor oralităţii, prevăzut de art. 127 C. proc. civ., şi contradictorialităţii.
Reclamanta nu a formulat această cerere în faţa instanţei de apel, aşa cum pretinde prin concluziile scrise, ci ea a fost inclusă în suplimentul la concluziile scrise după ce Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 182 la 10 martie 2014.
Natura raportului juridic născut între părţi a fost calificată irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 3162 din 12 octombrie 2010, unde, în considerente, s-a reţinut că pot fi asimilate actelor administrative doar contractele expres prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004, ori, actul juridic încheiat între părţi nu se circumscrie niciuneia din categoriile textului evocat, după cum nu se încadrează nici în tipurile de contracte de achiziţie publică prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, nefiind încheiat în urma unei proceduri specifice achiziţiilor publice.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicitând, în esenţă, admiterea acţiunii formulate.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată cele ce urmează.
Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale într-o situaţie dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2905 din 27 septembrie 2013).
În cauza de faţă, între părți s-a încheiat procesul-verbal de negociere din 04 decembrie 2008 ceea ce constituie mutatis mutandis un antecontract de vânzare-cumpărare, nefiind însă un antecontract propriu-zis. Tocmai de aceea conduita părților din faza precontractuală este o răspundere delictuală şi nu una contractuală (C. proc. civ. Stătescu, C. Bîrsan - Teoria generală a obligaţiilor p. 128, Ed.AU, 1992). În cazul în care între părţi s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare şi A.N.C.P.I. nu ar fi plătit preţul, atunci se putea considera că există un caz de răspundere contractuală.
Nerespectarea obligaţiilor asumate prin procesul-verbal de negociere a fost sancţionată, într-adevăr, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, acesta fiind remediul juridic specific, însă intimata, nici după pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti, nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau, motiv pentru care răspunderea pentru toate prejudiciile create s-a mutat în sfera delictuală.
În considerentele deciziei recurate instanţa nu a făcut o analiză corectă a faptei ilicite - condiţie a răspunderii civile delictuale - întrucât, nu s-a raportat la elementele concrete ale cauzei.
Art. 10 din Regulamentul privind procedura de atribuire a contractelor care au ca obiect cumpărarea sau închirierea de imobile pentru A.N.C.P.I. prevede „autoritatea contractantă are dreptul de a iniţia aplicarea procedurii numai dacă se îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii: a) sunt identificate sursele de finanţare prin care se asigură fondurile necesare în vederea îndeplinirii contractului”. Intimata A.N.C.P.I. în virtutea temeiului legal invocat, avea în perioada negocierii şi până la sfârşitul anului suma necesară achitării preţului de vânzare al imobilului, însă cu rea credinţă a refuzat prezentarea la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Prin adresa din 23 decembrie 2008, recurenta a invitat A.N.C.P.I. să semneze contractul de vânzare cumpărare, atrăgându-i atenţia că fiecare zi de întârziere îi creează prejudicii. La această adresă, A.N.C.P.I. a răspuns abia în ianuarie 2009, invocând că în acest an, nu are încă fonduri necesare pentru achitarea preţului.
În vederea participării la licitaţie recurenta fost nevoită să rezilieze contractele de închiriere pe care le avea pentru spaţiul din imobil şi să elibereze spaţiul, așa cum reiese din adresele către chiriaşi prezente la dosar.
Totodată, a fost nevoită să elibereze imobilul (recurenta având sediul, în incintă) şi să-l menţină liber în vederea vânzării, fiind nevoiţi să refuze ofertele de închiriere primite.
Motivul rezilierii contractelor de închiriere a fost determinat şi de prevederea din cuprinsul procesului-verbal care impunea predarea imobilului liber în 24 de ore.
În cele cinci termene consecutive de conciliere A.N.C.P.I. a invocat diverse motive pentru a amâna finalizarea vânzării.
S-a solicitat instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre judecătorească pentru „confecţionarea titlu”, care nu a fost executată de bună voie de către A.N.C.P.I., aceasta exercitând toate căile de atac, fiind nevoită recurenta să recurgă la executarea silită.
Încă de la iniţierea procedurii de licitaţie A.N.C.P.I. a adoptat o conduită delictuală, întrucât, deşi avea fondurile necesare pentru achiziţie, nu s-a prezentat la notariat, așa cum s-a convenit, aducând prin această manieră de comportament prejudicii în patrimoniul recurentei.
Având în vedere că din februarie 2009 s-a iniţiat procedura concilierii, în vederea obligării A.N.C.P.I. la încheierea contractului este de la sine înțeles că nu putea oferii spaţiul spre închiriere.
Dat fiind că A.N.C.P.I. are statut de instituţie publică, s-a creat o încredere că aceasta acţionează cu bună credinţă şi, în plus, a permis să se acrediteze ideea că odată cu aprobarea bugetului se va achita preţul şi va fi finalizată vânzarea, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, motiv pentru care în august 2009 s-a formulat cerere de chemare în judecată pentru „confecţionare titlu”.
În aceste condiţii, recurenta nu mai putea să încheie alte contracte de închiriere pentru suprafaţa 1.219,63 mp, întrucât orice chiriaş solicită stabilitate şi previzibilitate din partea proprietarului, ori în cauză, transferul de proprietate se putea efectua „din clipa următoare oricând”. Dacă s-ar fi închiriat suprafaţa de imobil neocupată şi se încheia contractul de vânzare cumpărare, recurenta era răspunzătoare, pe de-o parte faţă de A.N.C.P.I., faţă de angajamentul asumat prin procesul verbal din 04 decembrie 2008, iar pe de altă parte faţă de chiriaşi cărora nu li se mai putea asigura folosinţa.
Astfel, fapta de a refuza intempestiv încheierea contractului de vânzare cumpărare, reprezintă o faptă ilicită care a produs un prejudiciu în patrimoniul SC C. SA, echivalent cu valoarea lipsei de folosinţă a spaţiului neînchiriat din imobil.
Faţă de toate acestea este evidentă nelegalitatea hotărârii recurate. În considerentele acesteia, se găseşte explicaţia sumară a soluţiei de respingere a apelului prin acea că, în perioada antecontractului „reclamanta fiind cea care avea un drept real asupra imobilului - transferul dreptului de proprietate survenind la 29 ianuarie 2012, moment până la care fructele civile revin proprietarului, respectiv reclamantei care era totodată obligată, având dispoziţia bunului să achite şi utilităţile”. Teoretic așa a susţinut şi recurenta, pretinzând ca i se cuvin fructele civile, însă instanţa nu a analizat şi nu a reţinut toate împrejurările învederate ce reflectă imposibilitatea culegerii fructelor civile, tocmai ca urmare a conduitei delictuale a intimatei A.N.C.P.I.
Deci, se recunoaşte calitatea de proprietar a recurentei, până la data mai sus menţionată, însă, în considerente nu se găseşte o analiză reală a tuturor actelor şi faptelor delictuale învederate, ca fiind săvârșite de pârâtă în scopul de a o prejudicia.
Hotărârea este nelegală şi cu privire la greşita apreciere a temeiului legal al taxei judiciare de timbre. Astfel, reţinând în mod greşit că litigiul nu derivă dintr-un contract de achiziţie publică, a fost obligată la plata unei taxe judiciare calculată conform Legii nr. 146/1997, recurenta susţinând că în speţă sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice.
În consecinţa, conform art. 28717 din O.U.G. nr. 34/2006, „cererile introduse, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, la instanţele judecătoreşti, având ca obiect contractele care intră în sfera de aplicare a acesteia, precum şi cele pentru repararea prejudiciului cauzat se taxează, în funcţie de valoare, după cum urmează: c) între 400.001 lei şi 4.000.000 lei 10 up acel 10 e - 760 lei + 0,01% din 10 up ace depăşeşte 400.001 lei.”
În condiţiile de faţă, chiar dacă solicitarea privitoare la restituirea taxei judiciare a fost făcută prin concluziile scrise, aceasta nu influenţa soluţionarea cauzei pe fond şi ca atare nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după punerea în discuţie a cuantumului taxei de timbru şi a temeiului juridic, la cererea recurentei, instanţa a agreat temeiul legal al taxei de timbru învederat mai sus, acceptând ca în apel să fie achitată taxa de timbru potrivit O.G. nr. 34/2006. Deci, nu s-a încălcat oralitatea şi contradictorialitatea cu privire la această problemă de drept, impunându-se, astfel ca suma achitată în plus cu acest titlu să fie restituită.
În raport de toate cele arătate mai sus, decizia recurată este nelegală şi pentru că nu „cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” - motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanţa de apel a arătat în mod sumar în cuprinsul hotărârii recurate motivele de fapt şi de drept, care au dus la soluţia pronunţată, încălcând, astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Fără a face o motivare convingătoare, instanţa a reţinut în considerentele hotărârii că „nu pot fi reţinute criticile invocate de apelantă, deoarece, pentru a opera răspunderea civilă delictuală, prin imposibilitatea încheierii părții din imobil neocupate de pârâtă, reclamanta avea obligaţia să facă dovada că sunt întrunite cerinţele imperative ale art. 998-999 C. civ.” După ce s-a oprit la aspectele arătate mai sus, instanţa nu a mai analizat criticile formulate prin motivele de apel, nu a mai menţionat motivele pentru care acestea „nu pot fi reţinute” precum şi de ce probele pe care le-a propus nu au fost avute în vedere la soluţia pronunţată.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
- Tribunalul Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1038 de la 25 noiembrie 2009, a constatat vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bucureşti, cu obligarea pârâtei A.N.C.P. la plata preţului convenit de 4.375.000 euro plus T.V.A. ce va fi achitat la cursul de 3,7482 lei/euro, hotărârea judecătorească ţinând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
În motivarea sentinţei se arată că între părţi a existat o convenţie valabilă de înstrăinare, antecontract încheiat în urma încheierii procedurii de achiziţie publică, că vânzătorul SC C. SA, este proprietarul imobilului vândut şi că a existat un refuz de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
- Promisiunea de vânzare-cumpărare face parte din categoria contractelor nenumite. Particularitatea acesteia constă în faptul că se pregăteşte un alt contract, şi anume acela de vânzare-cumpărare. Antecontractul de vânzare-cumpărare este acordul de voinţă cuprins într-un act juridic bilateral, prin care părţile se obligă să încheie în viitor, un contract de vânzare-cumpărare.
Cu alte cuvinte, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat, recurenta nu poate afirma în prezenta cauză că între părţi nu a existat anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea o relaţie contractuală, pentru a putea emite pretenţii în temeiul răspunderii civile delictuale.
Curtea de Apel a reţinut, ca situație de fapt necontestată de recurentă, că: transferul dreptului de proprietate a intervenit la 29 ianuarie 2012, dată la care a devenit definitivă sentinţa nr. 1038/2009 a Tribunalului Bacău; dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1.219,63 mp pentru care solicită despăgubiri aferente perioadei ianuarie 2009 - aprilie 2011 a aparţinut, cu toate prerogativele sale, reclamantei.
Într-adevăr, aşa cum arată recurenta, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractului este o răspundere delictuală şi nu contractuală, numai că în speţă între părţi s-a încheiat o convenţie de vânzare-cumpărare, ceea ce situează raporturile dintre părţi în domeniul răspunderii contractuale.
Recurenta a optat pentru acţiunea contractuală în cadrul căreia putea să solicite atât prejudiciul efectiv (dominum emergens) cât şi foloasele nerealizate (lucrum cessans).
Odată aleasă calea procesuală (electa una via, non datur recursus ad alteram), recurenta nu mai putea apela la răspunderea civilă delictuală.
Aşa cum a arătat şi instanța superioară de fond, recurenta, întemeindu-și pretenţiile pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, avea obligaţia să facă dovada întrunirii cumulative a condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale.
Recurenta, prin motivele cererii de chemare în judecată a precizat că fapta ilicită săvârşită de pârâtă a constat în refuzul acestea „de a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare şi de a achita preţul”.
Numai că, aşa cum au statuat ambele instanţe de fond, neîncheierea contractului în formă autentică nu reprezintă o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ.
Aşa cum s-a arătat, recurenta şi-a exprimat opţiunea de a cere obligarea pârâtei la executarea obligaţiei în cadrul căreia nu a solicitat şi obligarea la plata de despăgubiri pentru neexecutarea în termen a obligaţiei în condiţiile art. 1086 C. civ.
- O altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., învederează că instanța nu a făcut o motivare corespunzătoare motivului de apel privitor la existenţa condiţiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei constante în materia răspunderii civile delictuale, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 998-999 C. civ. trebuie întrunite cumulativ.
Or, instanţa de apel constatând că nu există o faptă ilicită a pârâtei, cercetarea existenţei celorlalte condiţii-prejudiciu, raport de cauzalitate şi vinovăţia - era inutilă.
Din partea expozitivă a prezentei decizii rezultă că dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au fost respectate, câtă vreme instanţa de apel a motivat în fapt şi drept chestiunile esențiale ce i-au fost supuse în dezbatere şi anume existența cumulată a condiţiilor cerute de legiuitor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Recurenta critică decizia din apel şi sub aspectul neanalizării cu privire la existenţa faptei ilicite, mai multe probe cu înscrisuri, ceea ce reprezintă un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate, cum pretind dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
- O ultimă critică se referă la greşita soluţionare a motivului de apel privind cuantumul taxei judiciare de timbru, recurenta apreciind că taxa trebuia calculată potrivit O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice şi nu în temeiul Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Curtea de Apel a reţinut că reclamanta nu a învestit instanţa cu cercetarea legalităţii stabilirii cuantumului taxei judiciare de timbru datorate, motiv pentru care a apreciat, corect, că nu are a se pronunţa asupra cererii formulate.
Cu toate acestea, instanţa arată de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice şi anume pentru că instanţa de contencios administrativ, inițial învestită, a statuat că litigiul este de natură civilă şi nu aparţinând contenciosului administrativ.
Osebit de acesta, calea de atac prevăzută de legiuitor împotriva modului de determinare a cuantumului taxei judiciare de timbru este reexaminarea conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
Cererea de reexaminare, potrivit art. 18 alin. (3), se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.
Aşadar, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege, în termenul stipulat de art. 18 alin. (3) din actul normativ - 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei, legalitatea cuantumului taxei judiciare de timbru stabilit nu putea face obiect al apelului.
Înalta Curte, pentru considerentele de mai sus, reţinând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 271/A din data de 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3214/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3083/2014. Civil. îmbogatirea fara justa... → |
|---|
