ICCJ. Decizia nr. 3421/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3421/2014
Dosar nr. 39101/3/2009
Şedinţa publică din 03 decembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul G.C. a formulat contestaţie împotriva hotărârii nr. 5 din 31 august 2009, emisă de Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere în vederea realizării lucrării de interes naţional „Racorduri la reţeaua de metrou din Bucureşti", solicitând să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună anularea hotărârii menţionate şi obligarea intimatei la plata următoarelor despăgubiri: 632.011 euro, reprezentând contravaloare teren expropriat; 60.000 euro, reprezentând contravaloarea construcţiei demolate, aflată pe terenul expropriat; 561.748 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosinţa imobilului în perioada 1990-2005.
În motivarea cererii s-a arătat că prin H.G. nr. 1003 din 25 iunie 2004 s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes naţional „Racorduri la reţeaua de metrou din Bucureşti". Prin notificarea din 06 mai 2009, SC M. SA a comunicat propunerea de despăgubiri pentru imobilul propus pentru expropriere, concretizată în suma de 926.529,05 RON. Reclamantul a formulat întâmpinare ia notificare, prin care şi-a exprimat obiecţiunile faţă de oferta de despăgubire. La data de 14 septembrie 2009 i-a fost comunicată hotărârea nr. 5 din 31 august 2009, prin care s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a întâmpinării formulate.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, art. 9, 10 din Legea nr. 198/2004 şi dispoziţiile art. 998 C. civ.
La termenul de judecată din 28 ianuarie 2010, reclamantul şi-a precizat cererea, în sensul că primul capăt de cerere are ca obiect anularea hotărârii nr. 5 din 31 august 2009, temeiul de drept fiind prevederile Legii nr. 198/2004 şi ale Legii nr. 33/1994, iar capătul doi de cerere are ca obiect obligarea la despăgubiri, temeiul de drept fiind prevederile Legii nr. 33/1998, ale Legii nr. 198/2008 şi art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa nr. 794 din 27 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la contravaloarea terenului expropriat şi la contravaloarea lipsei de folosinţă, cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi, în consecinţă, au fost respinse aceste pretenţii, ca fiind inadmisibile. De asemenea, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere ce are ca obiect obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă, întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pentru perioada 1990-01 martie 2002 şi, prin urmare, au fost respinse aceste pretenţii ca fiind prescrise. Totodată, a fost respinsă excepţia netimbrării, ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 244.335 RON, reprezentând despăgubiri civile, respectiv lipsa de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 304,582 m.p., situat în Bucureşti, Calea G., pentru perioada 01 martie 2002-03 martie 2005. Au fost respinse restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.
Prima instanţa a reţinut următoarele în considerentele hotărârii:
Referitor la capătul de cerere ce are ca obiect indicarea contravalorii lipsei de folosinţă pretinsă pentru perioada 01 martie 2002 - 01 martie 2005, la solicitarea expresă a instanţei s-a precizat, de către reclamant, contravaloarea prejudiciului, fiind indicată suma de 550,303,53 RON, rezultând din calculul matematic: 1,65 RON/mp/zi x 304,582 mp x 365 zile x 3 ani.
Tribunalul a constatat că, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa nu a fost sesizată, de către expropriator, potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994, pentru a se pronunţa cu privire la expropriere şi a se stabili despăgubirile pentru imobilul expropriat la valoarea reală a acestuia, motiv pentru care cererea ce are ca obiect obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului ce a fost expropriat în fapt şi care se găseşte în posesia pârâtei, care a început executarea lucrărilor, este întemeiată, urmând ca pârâtul să fie obligat la contravaloarea despăgubirilor în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
Tribunalul a reţinut că, prin contractul de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, încheiat între reclamant şi SC M. SA, s-au propus, pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 384,582 m.p., despăgubiri, valoarea chiriei propuse fiind de 546.685.094 RON, astfel că tribunalul a reţinut, pentru perioada pentru care se cere lipsa de folosinţă, valoarea din acest contract de închiriere, care este de 7.326 RON mp/zi, deoarece acest contract de închiriere, pe de o parte, vizează perioada imediat ulterioară perioadei ce interesează în cauză, respectiv 01 martie 2002 - 01 martie 2005, or acest contract de închiriere s-a încheiat în anul 2005, şi nu valoarea din contractul de închiriere nr. C2/2008, încheiat între aceleaşi părţi, unde se prevede că valoarea chiriei de 1,65 RON/mp/zi, care este o valoare mult mai mare şi care vizează o perioadă ulterioară anului 2008, atunci când preţul chiriilor pe piaţa imobiliară evoluaseră în sensul creşterii acestora.
Prin acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat, prin încheierea contractelor de închiriere, nu se poate considera decât că pârâta a recunoscut dreptul reclamantului pentru lipsa de folosinţă pentru imobilul pentru care, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu s-au acordat despăgubiri constând în valoarea reală a imobilului, iar tribunalul a reţinut că fapta ilicită este reprezentată de exproprierea în fapt a unui imobil pentru care pârâtul nu a achitat o despăgubire reală, prejudiciul produs în patrimoniul reclamantului fiind reprezentant de lipsa de folosinţă a imobilului, iar vinovăţia pârâtei rezultă din faptul că a expropriat în fapt imobilul şi a început executarea lucrărilor fără ca reclamantul să primească o despăgubire efectivă.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin decizia nr. 99/A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul G.C. Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC M. SA şi, în consecinţă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 1990 - 2005 şi, prin urmare, a fost respins acest capăt de cerere, ca fiind prescris. A fost menţinută soluţia asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi netimbrării.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Curtea a constatat că se impune analiza cu prioritate a apelului formulat de pârât întrucât modul de soluţionare al acestuia face sau nu inutilă analiza unora din motivele de apel formulate de reclamant. Curtea a constatat că apelul formulat de pârât este fondat.
Astfel, s-a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a stabilit că întreruperea prescripţiei a operat pentru perioada 01 martie 2002-01 martie 2005, întrucât recunoaşterea a avut Ioc la momentul încheierii contractului, deci la 15 aprilie 2005, astfel că a operat pentru 3 ani anteriori, deci pentru perioada 15 aprilie 2002 - 15 aprilie 2005, fiind fără relevanţă, sub acest aspect, împrejurarea că în contract s-a prevăzut că închirierea are loc începând cu data de 01 martie 2005.
Independent de perioada pentru care întreruperea prescripţiei a operat, Curtea de apel a constatat că, de la momentul recunoaşterii - 15 aprilie 2005 (data menţionată în contract ca dată a încheierii acestuia) - şi până la data introducerii cererii prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă - 29 septembrie 2009 - data poştei menţionată pe plicul cu care a fost trimisă cererea de chemare în judecată - au trecut mai mult de 3 ani, astfel că dreptul la acţiune pentru pretenţii aferente oricărei perioade anterioare datei de 29 septembrie 2006 se prescrisese la momentul formulării acţiunii.
Ca atare, întreruperea ce a operat prin recunoaştere la 15 aprilie 2005 a determinat, potrivit art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, curgerea unui nou termen de prescripţie de 3 ani pentru pretenţiile aferente perioadei 15 aprilie 2002 - 15 aprilie 2005. Însă reclamantul nu a formulat cererea de chemare în judecată înlăuntrul noului termen de prescripţie de 3 ani, astfel că a operat o nouă prescripţie.
Cât priveşte apelul formulat de reclamant, Curtea de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata contravalorii terenului expropriat şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Susţinerea apelantului, în sensul că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 198/2004, este eronată, întrucât legea citată priveşte exproprierile realizate în vederea realizării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, prin art. 3 stabiiindu-se ca în noţiunea de „drumuri" avută în vedere de actul normativ menţionat intră acele categorii de drumuri care sunt menţionate în art. 5 din O.G. nr. 43/1997, iar în această ordonanţă sunt definite categoriile de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, între acestea neputându-se încadra şi traseele de metrou.
Declararea utilităţii publice a fost făcută, în prezenta cauză, în condiţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, prin H.G. nr. 1003/2004 şi, prin urmare, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1994, iar nu cele ale Legii nr. 198/2004.
S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 18 şi 20 din Legea nr. 33/1994 nu au fost invocate de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, aşa cum susţine apelantul. Prima instanţa şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile cuprinse în art. 21 şl urm. din Legea nr. 33/1994, dispoziţii care stabilesc procedura ce trebuie urmată, stabilind în sarcina expropriatorului obligaţia de a sesiza tribunalul cu cererea de expropriere, instanţa astfel sesizată urmând să verifice dacă sunt întrunite condiţiile stabilite de lege pentru expropriere şi să determine cuantumul despăgubirilor, fie potrivit înţelegerii pârâţilor, fie prin expertiză.
Prin urmare, o cerere prin care să fie stabilite despăgubirile nu poate fi valorificată decât în condiţiile în care este declanşată procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 33/1994, iar nu înainte de declanşarea unei astfel de proceduri şi, în niciun caz, separat de o cerere de expropriere prin care tribunalul să fie sesizat de expropriator.
Împrejurarea că reclamantul a înţeles să formuleze contestaţie prin care a criticat cuantumul despăgubirilor propuse este irelevant, întrucât întâmpinarea, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994, poate privi alte aspecte decât cuantumul propriu-zis al despăgubirilor, acesta stabilindu-se, aşa cum s-a reţinut, după declanşarea procedurii prevăzute de art. 21 şi urm. din Legea nr. 33/1994, iar nu în procedura prealabilă reglementată de art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de apel formulat de reclamant, Curtea de apel a constatat ca parte din aspectele invocate au fost analizate cu ocazia examinării primului motiv de apel formulat de către pârât.
În plus faţă de cele deja reţinute, s-a constatat că este neîntemeiată susţinerea apelantului în sensul că prevederea cuprinsă în art. 6 din actul adiţional nr. 4 din 24 aprilie 2008 la contractul nr. C1/2005 ar constitui o nouă recunoaştere. Astfel, pe de o parte, recunoaşterea unei datorii trebuie să fie expresă şi actuală, simpla trimitere la o recunoaştere făcută în trecut neputând fi considerată o recunoaştere propriu-zisă. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar da valoare de recunoaştere menţiunilor cuprinse în art. 6 din actul adiţional nr. 4 din 24 aprilie 2008, o astfel de recunoaştere ar fi total lipsită de efect asupra prescripţiei, întrucât de la data primei recunoaşteri - 15 aprilie 2005 -, recunoaştere care a operat pentru 3 ani anteriori momentului recunoaşterii - şi până la data actului adiţional nr. 4 – 24 aprilie 2008 - au trecut mai mult de 3 ani, astfel că pentru orice perioadă anterioară datei de 15 aprilie 2005 operase deja o nouă prescripţie. Or, o noua recunoaştere, pentru a fi eficientă sub aspectul întreruperii cursului prescripţiei, trebuie să intervină înainte de expirarea termenului de prescripţie, iar nu după împlinirea acestui termen, ca în cazul de faţă.
Împotriva deciziei nr. 99/A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul G.C., invocând motivele de neiegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Recurentul solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.
Primul motiv de recurs invocat de reclamant vizează cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensu! că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Arată recurentul că instanţa de apel, deşi face în dispozitivul deciziei menţiunea că „se admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 1990- 2005 şi respinge acest capăt de cerere ca prescris", nu a făcut nicio motivare care să o îndrituiască să modifice soluţia fondului, în sensul constatării prescripţiei şi pentru perioada mai sus menţionată. De altfel, arată recurentul, instanţa fondului se pronunţase, în sensul constatării intervenirii prescripţiei.
Al doilea motiv de recurs invocat de reclamant se referă la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16 şi art. 17 din Decretul-lege nr. 167/1958, a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul-recurent arată că înţelege să concretizeze criticile pe care le subsumează acestui caz de nelegalitate pe două paliere, şi anume, cel al admiterii apelului pârâtei (cu privire la considerentele instanţei de apel ce au vizat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2002-2005, perioadă pentru care cererea a fost admisă) şi cel al respingerii apelului său (cu privire la perioada 1990-2002, perioadă pentru care instanţa fondului a respins cererea referitoare la despăgubirile pentru lipsa de folosinţă).
Analizând considerentele Curţii de apel ce au fundamentat admiterea apelului pârâtului şi respingerea apelului reclamantului, recurentul apreciază că se pot desprinde următoarele concluzii, de care se va folosi în susţinerea recursului:
1. Clauza convenită de părţi la art. 11.1 din contractul de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005 este apreciată ca o recunoaştere de datorie din partea SC M., în sensul dispoziţiilor art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958;
2. Consecutiv acestei aprecieri, i se recunoaşte acestei clauze caracterul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului la acţiune;
3. S-a recunoscut că după momentul întreruptiv al prescripţiei, intervenit la 15 aprilie 2005, a început să curgă o nouă prescripţie;
4. Prin actul adiţional nr. 4/2008 are loc o nouă întrerupere, dar lipsită de eficienţă, întrucât intervine la mai mult de 3 ani faţă de primul moment 15 aprilie 2005.
Arată recurentul că primele trei concluzii s-au dovedit ineficiente pentru situaţia recurentului-reclamant, întrucât Curtea de apel a neglijat ca reclamantul, în permanenţă, a precizat că recunoaşterea de datorie, concretizată în clauza prevăzută în art. 11.1 din contractul de închiriere nr. C1/2005, a fost preluată nu numai în actul adiţional nr. 4 din 24 aprilie 2008 (căruia i se recunoaşte acelaşi caracter întreruptiv), ci şi în celelalte trei acte adiţionale care au fost semnate de părţi. Greşeala s-a datorat preluării necritice a susţinerilor M., fără să se aibă în vedere înscrisurile existente la dosar, repetatele referiri la cele patru acte adiţionale semnate de părţi după încheierea contractului nr. C1/2005.
Cu privire la motivul de apel formulat de reclamant şi care viza greşita admitere a prescripţiei dreptului la acţiune ce viza perioada 1990 - 2002, recurentul arată că recunoaşterea de datorie formulată de SC M. a fost o recunoaştere globală şi nu pe un segment temporal restrâns, că, anterior datei întreruperii, prescripţia este "ştearsă", adică înlăturată, deci, toată prescripţia care a curs între momentul ei de început şi data cauzei de întrerupere -recunoaşterea de datorie. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc ope legis, organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de pârât, se referă la situaţia când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de părţi, ţinând cont de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia adoptată.
În ceea ce priveşte criticile ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinetivă „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ termenul de prescripţie este de 3 ani.
Dispoziţiile art. 17 alin. (1) prevăd că „întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o", iar alin. (2) arată că „după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie".
Instanţa de fond a apreciat că prin încheierea contractului de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, pârâtul a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, pentru perioada menţionată anterior.
Aşa cum, în mod legal, a reţinut instanţa de apel, prima instanţa a stabilit greşit că întreruperea a operat pentru perioada 1 martie 2002-1 martie 2005, întrucât recunoaşterea a avut loc la momentul încheierii contractului, deci la 15 aprilie 2005, astfel că a operat pentru 3 ani anteriori, deci pentru perioada 15 aprilie 2002 -15 aprilie 2005, fiind fără relevanţă împrejurarea că în contract s-a prevăzut că închirierea are loc începând cu data de 1 martie 2005.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de efectele întreruperii prescripţiei extinctive, respectiv de dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de apel, schimbând în parte soluţia primei instanţe, a reţinut corect că, prin recunoaşterea dreptului la despăgubiri de către pârâta, s-a întrerupt termenul de prescripţie, iar prin recunoaştere efectele s-au produs imediat, astfel încât, după data încheierii contractului de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, a început să curgă un nou termen de prescripţie. Raportat la data introducerii acţiunii - 29 septembrie 2009, acţiunea a fost depusă cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, astfel încât se impunea admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pentru perioada 01 martie 2002 -01 martie 2005.
Aşadar, întreruperea ce a operat prin recunoaştere la data de 15 aprilie 2005 a determinat, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, curgerea unui nou termen de prescripţie de 3 ani pentru pretenţiile aferente perioadei 15 aprilie 2002-15 aprilie 2005. Se constată că reclamantul nu a formulat cererea de chemare în judecată în intervalul noului termen de prescripţie de 3 ani, astfel că a operat o nouă prescripţie.
Recurentul invocă şi faptul ca recunoaşterea de datorie, concretizată în clauza prevăzută în art. 11.1 dîn contractul de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, a fost preluată nu numai în actul adiţional nr. 4 din 24 aprilie 2008 (căruia i se recunoaşte acelaşi caracter întreruptiv), ci şi în celelalte trei acte adiţionale care au fost semnate de părţi.
Acest aspect a fost analizat de către instanţa de apel care a reţinut, în mod corect, că dacă s-ar da valoare de recunoaştere menţiunilor cuprinse în art. 6 din actul adiţional nr. 4 din 24 aprilie 2008, o astfel de recunoaştere ar fi total lipsită de efect asupra prescripţiei. Astfel, de la data primei recunoaşteri -15 aprilie 2005- şi până la data actului adiţional nr. 4 din 24 aprilie 2008 au trecut mai mult de 3 ani. Prin urmare, ca pentru orice perioadă anterioară datei de 15 aprilie 2005 operase deja o nouă prescripţie. Aşadar, pentru a fi eficientă, sub aspectul întreruperii cursului prescripţiei, o nouă recunoaştere ar fi trebuit să intervină înainte de expirarea termenului de prescripţie, iar nu după împlinirea acestui termen.
Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 99 A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3395/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3432/2014. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
