ICCJ. Decizia nr. 3393/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şî JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3393/2014
Dosar nr. 1058/274/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 28 noiembrie 2014
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 03 septembrie 2011, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - C. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 595,20 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogrameior publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în incinta punctelor de lucru pe care le administrează (declarate la C.), în perioada 1 ianuarie 2013 - 31 iulie 2013 conform facturii proformă emise şi a belului anexat cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 25,85 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform tabelului anexat cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa nr. 2164 din 23 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Orşova, reţinând că întrucât acţiunea priveşte plata renumeraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi în sumă mai mică de 200.000 RON, potrivit art. 94 lit. j) C. proc. civ., competenţa materială a soluţionării cauzei revine judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul pârâta.
S-a arătat, totodată, că declinarea competenţei se va dispune în favoarea judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul pârâta, în aplicarea dispoziţiilor art. 132 şi 107 C. proc. civ.
Fapta ilicită care face obiectul acţiunii şi asupra căreia trebuie să dispună instanţa este comunicarea publică a prestaţiilor artiştilor interpreţi prin intermediul aparatelor TV, fără autorizaţia legală, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. Persoana care devine utilizator are obligaţia legală ca, înainte de a utiliza repertoriul protejat, să solicite eliberarea autorizaţiei prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a) din lege. Fapta ilicită se consumă la sediul pârâtei.
Locul unde s-a produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata: acţiunea priveşte plata remuneraţiilor în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii. Reclamanta indică locul băncii în care se poate face plata, dar acest loc nu este opozabil pârâtei, pentru că litigiul nu este întemeiat pe existenţa unei convenţii. Competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil, iar acela în domeniul faptei ilicite nu poate fi locul băncii persoanei păgubite, aceasta interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă.
Domiciliul creditorului este locul reparaţiei prejudiciului în sensul art. 1381 alin. (3) şi art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul. Reglementarea naţională urmăreşte reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie - hotărârea pronunţată în cauza C-21/76 GJ Bier vs. Mines de Potasse. Potrivit acestei jurisprudenţe, locul în care s-a produs prejudiciul este locul în care faptul ilicit s-a manifestat -cauza Zuid Chemie. Acţiunea ilicită s-a manifestat prin derularea activităţii fără solicitarea autorizaţiei, nefiind cazul în prezentul dosar ca cele două „locuri" - al producerii faptului ilicit şi al producerii prejudiciului să fie diferite. Curtea Europeană de Justiţie a statuat - cauza Pinckney - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcţie de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere în dosarul de faţă, este vorba despre reproducerea operelor ca activitate conexă activităţii comerciale, nu despre acte separate de reproducere care produc prejudicii specifice.
Curtea Europeană a statuat că locul producerii prejudiciului nu este locul unde reclamantul pretinde că a suferit pierderea economică şi că dispoziţia legală nu este menită să ofere protecţie - în sensul stabilirii competenţei în favoarea părţii care pretinde repararea prejudiciului.
Judecătoria Orşova, prin sentinţa nr. 478 din 12 noiembrie 2014, a admis excepţia neeompetenţei materiale, invocată de reclamantă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Orşova a reţinut că art. 94 lit. j) C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că are în vedere doar litigiile de drept comun, nu şi pe cele în materia proprietăţii intelectuale.
Instanţa a reţinut că soluţionarea litigiului de faţă presupune verificarea, în prealabil, a desemnării reclamantului ca organism colector pentru tipul de drepturi pe care le pretinde, în condiţiile în care şi-a întemeiat acţiunea pe mai multe decizii ORDA.
S-a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată implică constatări prealabile cu conţinut complex, constatări care nu caracterizează nici unul dintre obiectele cererilor date în competenţa judecătoriei prin dispoziţiile art. 94 C. proc. civ.
În plus, s-a reţinut că în hotărârea nr. 1424 din 4 decembrie 2003 pentru aprobarea Strategiei naţionale în domeniul proprietăţii intelectuale (2003 - 2007), în anexa 1 la cap. 5 au fost prevăzute măsurile strategice privind armonizarea legislaţiei naţionale în domeniul proprietăţii intelectuale cu normele de drept comunitar şi cu prevederile acordurilor internaţionale la care România este parte, între acestea la lit. a) pct. 9 fiind prevăzută ca măsură strategică "înfiinţarea de complete de judecată specializate în domeniul dreptului de proprietate intelectuală, conform reglementărilor comunitare", aceste complete fiind înfiinţate la tribunale, ca primă instanţă.
Pentru aceste considerente, instanţa a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, învestit iniţial de către reclamanta constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea regulatorului de competenţă.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Cu toate că instanţele de judecată aflate în conflict negativ de competenţă s-au dezînvestit reciproc în considerarea necompetenţei materiale, au verificat şi au stabilit şi competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, astfel încât, prin prezentul regulator de competenţă, urmează a se reţine considerente şi pe acest aspect.
În ceea ce priveşte competenţa ratione materiae de soluţionare a cauzei, se reţine că litigiul de faţă are ca obiect plata sumei de 595,20 RON, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, întrucât izvorăşte din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, aşadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.
De asemenea, se reţine că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, faţă de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna dintre instanţele care şi-au declinat competenţa reciproc.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede competenţa tribunalului de soluţionare în primă instanţă a litigiilor în materia proprietăţii intelectuale.
Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani (în afara celor de la lit. a) - i), după caz, în valoare de până la 200.000 RON, sunt de competenţa judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speţă criteriul valoric, judecătoria ar fi instanţa competentă să soluţioneze cererea de faţă.
Competenţa de primă instanţă în materia proprietăţii intelectuale aparţine tribunalului, ca instanţă de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii.
După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenţionat reaşezarea competenţei materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiale. În acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică şi/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică.
Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag competenţa judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - i), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică şi având un grad redus de complexitate.
Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziţii se completează cu legislaţia civilă şi/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înfiinţa secţii specializate sau complete specializate în cadrul secţiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, incidente în funcţie de gradul instanţei.
În privinţa acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvenţă în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esenţială în determinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă.
Materia proprietăţii intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competenţa judecătoriei, întrunind exigenţele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.
Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, consacră plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanţă, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ.
În atare context, art. 94 - ce enumera expres, însă neexhaustiv, cererile date în competenţa judecătoriei, reprezintă o normă de excepţie de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competenţele atribuite judecătoriei este de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun.
Dat fiind că litigiile în materia proprietăţii intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se reţine că reclamantul Centrul român pentru administrarea drepturilor artiştilor interpreţi - C. a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligaţii legale în materia drepturilor conexe dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.
Art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competenţă teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente: (...) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."
Potrivit art 116 din Cod reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Chiar în ipoteza în care s-ar interpreta, astfel cum a procedat Tribunalul Bucureşti atunci când s-a dezînvestit de soluţionarea cauzei, că locul producerii prejudiciului coincide cu locul săvârşirii faptei ilicite, fiind situat, aşadar, la sediul pârâtului - în localitatea Orşova, cu consecinţa că Tribunalul Bucureşti, sesizată de către reclamant, nu ar corespunde niciuneia dintre instanţele la care se referă art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9, se constată că, în cauză, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii aparţine Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, s-a învederat că, în vederea îndeplinirii obligaţiilor legale decurgând din utilizarea prestaţiilor artistice ale membrilor C., între părţile din cauză a fost încheiată Convenţia nr. 3415 din 17 iunie 2013, prin care s-a prevăzut modalitatea de executare a obligaţiilor legale ce revin părţilor (dosar Tribunalul Bucureşti).
La art. VIII din convenţia sus-menţionată se prevede că „Orice neînţelegere intervenită în interpretarea şi executarea prezentei autorizaţii va fi soluţionată pe cale amiabilă. În caz contrar, soluţionarea oricăror litigii cu privire la interpretarea şi executarea prezentei autorizaţii, precum şi cu privire la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, se face de către instanţa de judecată competentă de la sediul C.".
Cu toate că respectiva convenţie nu reprezintă însăşi cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligaţii izvorâte din lege, convenţia produce efecte din perspectiva stabilirii instanţei competente, întrucât clauza menţionată anterior are valoarea unei alegeri de competenţă în privinţa oricăror litigii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996.
În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ., „Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".
Întrucât competenţa de soluţionare a litigiului de faţă nu este una exclusivă, ci alternativă, după cum s-a arătat anterior, clauza atributivă de competenţă stipulată de către părţi la art. VIII din convenţie produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competenţă în favoarea instanţei sesizate, alta decât instanţele la care se referă art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. (acceptându-se premisa reţinută de Tribunalul Bucureşti prin hotărârea de dezînvestire, deoarece, în caz contrar, Tribunalul Bucureşti ar fi, oricum, competentă a soluţiona cauza, în aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 9 şi 116 Nou C. proc. civ.).
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză competenţa de soluţionare revine Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3392/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3395/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
