ICCJ. Decizia nr. 3499/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3499/2014
Dosar nr. 3246/97/2010
Şedinţa publică din 9 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă:
Prin acţiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la nr. 3246/97 din 28 iunie 2010, reclamanta R.Ş. a chemat în judecată pârâţii Statul român prin SC H. SA Bucureşti şi Sucursala Hidrocentrale Haţeg, solicitând:
- să se constate că are calitatea de persoană expropriată, asupra terenului agricol în suprafaţă de 16.059 mp, ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002;
- să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 409.504 lei - echivalentul a 99.657 euro, reprezentând valoarea terenului şi, în principal, suma de 326.940 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia în perioada 1990-2010, iar, în subsidiar, suma de 147.123 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv;
- să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată a despăgubirilor.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 şi 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1)-3 din Constituţia României şi art. 1 şi 6 din C.E.D.O.
Pârâta SC Hidrocentrale „SC H. SA” a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepţie inadmisibilitatea acţiunii, prematuritatea acesteia, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa calităţii sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat, ca în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamant, M.F.P. să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor băneşti ale statului şi, respectiv de entitate abilitată la efectuarea de plăţi în numele acestuia - unicul beneficiar al investiţiei şi singurul organism îndrituit a deţine dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.
M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 174 din 05 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I a civilă, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Societatea comerciale de producere a energiei electrice „SC H. SA” Bucureşti din subordinea M.I.R., împotriva chematului în garanţie M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P., pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă.
S-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg, faţă de care a fost respinsă acţiunea.
A fost admisă în parte, acţiunea civilă, precizată, introdusă de reclamanta R.S., împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA Bucureşti, prin administrator judiciar E.I. Sprl şi în consecinţă s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană expropriată, ca descendentă a defuncţilor J.D. căsătorit cu J.F. şi J.I. căsătorit cu T.S., asupra terenului agricol în suprafaţă de 16.059 mp, arabil, situat pe raza localităţii Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de către comisia formată din experţii judiciari I.D., L.V. şi I.V., parte integrantă a hotărârii.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de despăgubiri: suma de 345.777 lei echivalent a 84.148 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 147.123 lei echivalent a 35.856 euro, reprezentând prejudiciul creat acesteia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4.600 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta, în calitate de descendentă a defuncţilor J.D. căsătorit cu J.F. şi J.I. căsătorit cu T.S., are vocaţie la moştenirea acestora şi, deci calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor săi, motiv pentru care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru folosul de tras s-a reţinut că a fost invocată de către pârâtă după epuizarea probatoriului, ceea ce, evident, conduce la concluzia că această excepţie este tardiv invocată, consecinţele fiind, pentru pârât, cele prevăzute expres de art. 103 C. proc. civ., respectiv decăderea.
În considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. şi văzând că, în cauză, a fost citat în calitate de pârât şi Sucursala „H.” Haţeg, instanţa a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 se impune respingerea acţiunii faţă de această pârâtă, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.
Pe acelaşi argument juridic a fost admisă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P., conform încheierii de şedinţă din 15 decembrie 2010.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul român prin Societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA.
Prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes naţional, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002.
Potrivit art. 44 din Constituţia României nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, text de lege preluat în art. 1 din Legea nr. 33/1994. Art. 26 din lege stabileşte că despăgubirea trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil şi prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat.
Cum, în cauză, expropriatorul şi expropriatul şi anume reclamanta, ca persoană cu vocaţie la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condiţiile în care, procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor şi nici nu s-a găsit o soluţie amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, tribunalul a desemnat, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind, ca experţi judiciari pe: I.D., L.V. şi I.V.
Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experţii judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes naţional, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 16.059 mp, precum şi valoarea acestuia la 5,24 euro/mp potrivit variantei II din raportul de expertiză, având în vedere metoda de abordare folosită de experţi şi care are la bază S.I.E.T., iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha.
În considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat în cauză instanţa a constatat că reclamanta este îndreptăţită pentru suprafaţa de 16.059 mp, teren arabil, afectat de obiectivul de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, la despăgubiri în sumă de 345.777 lei echivalent a 84.148 euro, la cursul valutar practicat de B.N.R. la data expertizei, de 4,1091 lei/euro, reprezentând valoarea terenului şi la suma de 147.123 lei, pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) şi culturile tradiţionale practicate pe aceste terenuri.
Cum declararea utilităţii publice a obiectivului de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potenţialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilităţii publice - H.G. sau hotărâre de Consiliul Judeţean, după cum obiectivul este de interes naţional sau local constituie condiţie sine que non pentru demararea procedurilor de expropriere.
S-a avut în vedere că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, instanţa, în temeiul art. 262 C. proc. civ. a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanţilor, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Văzând şi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi că sunt justificate, în cauză, au fost acordate cheltuieli de judecată în sumă de 4.600 lei onorariu de avocat şi onorariu expertiză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanta, cât şi pârâta.
Prin Decizia civilă nr. 55 din 19 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, sectia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta R.Ş. şi apelul declarat de pârâta SC H. SA împotriva sentinţei civile nr. 174/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă.
A schimbat, în parte, sentinţa atacată doar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 99.657 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat, şi suma de 48.993,6 lei reprezentând folosul de tras pentru perioada 2007-2010.
A menţinut în rest sentinţa atacată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta este moştenitoarea proprietarilor tabulari astfel cum rezultă din actele de stare civilă şi extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârâtă.
Imobilele în litigiu, înscrise în C.F., Subcetate au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 23 februarie 2002.
Contrar susţinerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamantei nu figurează între aceste terenuri. Ca urmare, susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul român prin Societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi implicit de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari, J.I., T.S., J.I., J.I., în acest sens, decedaţi la momentul emiterii notificărilor.
Faţă de această stare de fapt, instanţa de apel a constatat nefondate excepţiile invocate de apelantă, pentru următoarele considerentele:
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, s-a reţinut că deşi pârâta susţine că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi a notificat antecesorii reclamantei, considerând la acel moment că sunt proprietarii terenurilor şi că li se cuvin despăgubiri conform legislaţiei ce reglementează exproprierea.
Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, instanţa de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamanta putea beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi ea nu îşi poate produce efecte ultraactiv, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii.
În ce priveşte excepţia prematurităţii, instanţa de apel a constatat că susţinerile apelantei sunt de asemenea nefondate, întrucât nu poate fi imputată reclamantei nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelantă şi nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de construcţiile hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate. Contrar susţinerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamanta fiind îndrumată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, instanţa de apel a considerat că nu poate fi primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a constatat că mama reclamantei R.Ş., J.F. a solicitat în 1991, reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii săi, inclusiv terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamantei de organele statului, în speţă Primăria comunei Sîntamaria Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.
De altfel, îndreptăţirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariţia H.G. nr. 392/2002, notificându-i cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, aceştia erau decedaţi, iar reclamanta a depus actele cerute pentru soluţionarea cererii de despăgubire.
S-a reţinut, sub acest aspect, că limitele investirii instanţei sunt clar determinate de reclamantă şi vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorilor reclamantei calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de pârâta apelantă, că reclamanta nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca prin promovarea acţiunii de faţă, acesteia să i se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptăţită să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorilor săi. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (Decizia nr. 5045/2012 a secţiei I civilă).
Astfel, s-a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerorea contra Republicii Cehe).
În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noţiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În speţă, prin titlul de proprietate din 2002 Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantei îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantei. Ca urmare, reclamanta are cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).
În speţă, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanta, în calitate de moştenitoare a proprietarilor tabulari nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate.
S-a reţinut că apelanta pârâtă a invocat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor.
Or, din cele ce preced, rezultă faptul că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în discuţie a fost recunoscut, pârâta notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar - acte de stare civilă, certificat de moştenitor, arbore genealogic - reclamanta este succesoarea proprietarilor tabulari al imobilelor în litigiu. Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate şi în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune care este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară.
Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari al imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor după acesta, instanţa de apel nu a primit argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamanta nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Faţă de considerentele de mai sus instanţa de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.
Instanţa de apel a constatat nefondate şi criticile referitoarela soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., întrucât potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Aşa cum s-a reţinut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002.
Cu privire la criticile formulate pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză.
Experţii au propus prin raportul iniţial două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor .Într-o primă variantă, s-a stabilit preţul terenului de 16.059 mp prin metoda de evaluare pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 409.504 lei, echivalentul la 25,5 lei/mp
În cea de-a doua variantă, experţii, având în vedere S.I.E., considerând că terenul are un cumpărător special şi o valoare specială, a luat în calcul terenul ca fiind unul de construcţii şi au determinat despăgubirile luând în calcul preţuri cerute pentru terenuri similare în zona Haţegului. Potrivit acestei variante, preţul mediu al unui metru pătrat este 5,24 euro/mp, rezultând o valoare a terenului în litigiu de 45.320 euro.
În apel, atât pârâta cât şi reclamanta au depus contracte de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut că experţii au concluzionat că în zonă nu sunt tranzacţii cu imobilele de acelaşi fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacţii în zonă între terţe persoane (contractele depuse neavând relevanţă deoarece pârâta este unicul cumpărător şi aceasta înseamnă că nu este o reală valoare de piaţă obţinută în urma negocierii dintre vânzător şi cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă, care deja foloseşte imobilele), astfel că în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a preţului. Contractele depuse de reclamantă nu au fost luate în considerare întrucât nu au ca obiect terenuri în aceeaşi unitate teritorial administrativă.
Instanţa de apel a apreciat că terenul în litigiu nefiind un teren de construcţii nu se poate face o similitudine în ce priveşte destinaţia sau preţul, astfel că a admis apelul reclamantei sub acest aspect, constatând că au fost greşit interpretate probele dosarului.
Ca urmare, s-a admis apelul reclamantei şi s-a schimbat sentinţa atacată în ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru terenul în litigiu, potrivit variantei 1 din expertiza efectuată la instanţa de fond. În temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, a fost obligată pârâta să despăgubească reclamanta cu contravaloarea terenului expropriat în sumă de 99.657 euro, reţinând valoarea de profit ca despăgubire pentru terenul ocupat de pârâtă, respectiv de 25,5 lei/mp, valoare reţinută şi în alte cauze similare.
În ce priveşte despăgubirile reprezentând lipsa de folosinţă, s-au constatat următoarele:
Această cerere, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, d reptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Art. 136 C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării acţiunii, 28 iunie 2010, prevedea că e xcepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică.
În cauză este aplicabil art. 136 C. proc. civ., în forma pe care o avea anterior Legii nr. 202/2010, în sensul că pot fi invocate oricând excepţiile de ordine publică, iar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de ordine publică.
În consecinţă, cererea reclamantei în calitate de proprietar a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.
Astfel, instanţa de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţ şi a reţinut că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 48.993,6 lei, calculată în baza raportului de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond. S-au avut în vedere trei ani anteriori introducerii acţiunii, aşa cum s-a cerut prin acţiune dar şi prin apel (fiind menţionată expres perioada de acordare a folosului de tras 1990-2010).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român prin SC P.E.E.H.H. SA, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
În recursul său pârâtul a arătat că înţelege să critice decizia instanţei de apel atât sub aspectul soluţionării excepţiilor invocate cât şi cu privire la fondul cauzei deduse judecaţii, criticile vizând modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor privind valoarea terenului expropriat.
Referitor la excepţia inadmisibilității acţiunii reclamantei întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 pârâtul a arătat următoarele aspecte:
Soluţia pronunţată de instanţa de apel nu răspunde motivelor de critică invocate cu privire la aceasta excepţie, nefiind luate în considerare criticile care vizează caracterul exclusiv al caii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991.
Soluţia pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în raport cu situaţia de fapt dedusă judecaţii, precum şi cu nesocotirea existenţei normelor speciale, instanţa aplicând norma generală, deşi motivele de fapt şi de drept au arătat incidenţa şi prioritatea normei speciale.
Faţă de susţinerile reclamantei prin care aceasta a arătat că terenul antecesorilor săi a fost preluat în anul 1989 de către recurenta-pârâtă de la antecesorii acesteia, reiese faptul că terenul a fost preluat anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, astfel că este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi consacra principiul neretroactivității acesteia.
Recurenta pârâtă a dovedit faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu înscrisuri elocvente aceasta preluare, contrar celor reţinute de instanţa de apel.
În acest context preluarea acestor terenuri s-a făcut în temeiul actului menţionat de la C.A.P., deci nu de la antecesorii reclamantei.
Faţă de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994, acţiunea întemeiata pe aceste dispoziţii fiind inadmisibilă.
Din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamanta avea la dispoziţie şi dreptul în despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4.
Procedura prin care reclamanta este îndreptăţită la obţinerea despăgubirilor este procedura deja declanşată, instituită prin dispoziţiile imperative ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanşarea unei acţiuni cu scopul obţinerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii.
Concluzionând, se susţine că nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acţiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, cată vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariţiei acestui act normativ iar legiuitorul a reglementat expres situaţia regăsita în prezenta speţă în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului.
Relativ la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, pârâtul a învederat că în cauză nu este făcută dovada unei vocaţii succesorale concrete.
Probatoriul administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară şi ţinând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanţilor din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.
Reclamanta nu poate justifica un drept asupra terenului, acesta neaflându-se în patrimoniul antecesorilor ei la momentul decesului.
Se subliniază asupra faptului că reclamanta nu au dovedit calitatea de persoană îndreptăţită de a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.
Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică şi de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.
Notificarea transmisa de SC H. SA persoanelor care puteau pretinde drepturi în raport cu amenajarea hidroenergetica viza în mod obligatoriu depunerea de acte doveditoare a calităţii de proprietar pentru respectivele terenuri. Or este tocmai ceea ce nu a fost făcut de reclamantă sau de antecesorii acesteia.
În plus, nu a fost dovedită niciodată posesia terenurilor la momentul preluării lor, motiv pentru care reclamanta nu justifică niciun drept asupra acestor terenuri şi nici nu poate invoca încălcarea vreunui drept de proprietate. Acest drept nu a existat niciodată, cată vreme SC H. SA a ocupat terenurile atunci când ele erau în proprietatea C.A.P.-lui.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute precum şi cu privire la respingerea cererii de chemare în garanţie formulată împotriva M.F.P., recurentul pârât a arătat următoarele:
Instanţa de judecată a făcut o aplicare greşita a dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi a efectelor generate de actul prin care a fost declarată utilitatea publica - H.G. nr. 392/2002 faţă de calitatea de reprezentant a SC H. SA - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. C. proc. civ. 1865;
În mod eronat şi cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii 213/1998 instanţa a schimbat natura relaţiilor contractuale dintre SC H. SA şi Statui roman, dând o interpretare greşita raportului juridic dedus judecaţii şi făcând o aplicare greşita a legii materiale.
Decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de reprezentant a SC H. SA, care nu acţionează în nume propriu, şi consecinţa din dispozitiv constând în obligarea SC H. SA la plata despăgubirilor aferente exproprierii care produce efecte directe în patrimoniul reprezentantului şi nu a titularului dreptului de proprietate publică.
Totodată se susţine că s-a dovedit în mod clar faptul ca SC H. SA nu este proprietara a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul roman, care a concesionat aceste obiective şi terenuri în vederea realizării unei activităţi de interes naţional.
Sub acest aspect, consideră că nu prezintă importanţă faptul că SC H. SA are folosinţa concreta a acestui bun în baza contractului de concesiune încheiat cu Statul roman, întrucât Statul roman are libertatea de a încheia contracte de concesiune cu privire la acest bun cu orice altă persoană juridica. Prin urmare nu se poate reţine în sarcina SC H. SA obligaţia de a achita despăgubiri în raport cu acest aspect.
Se mai arată că,în mod greşit, s-a menţionat în considerentele deciziei recurate faptul ca SC H. SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statutului şi nu în nume propriu, aspect care este în contradicţie cu soluţia pronunţată de instanţa, potrivit căreia SC H. SA este obligată la a despăgubi reclamanta în calitate de expropriator, efectele exproprierii producând-se direct în patrimoniul sau. Această concluzie este întărită de soluţionarea cererii de chemare în garanţie a Statului roman, care a fost respinsa, SC H. SA rămânând sa răspundă în calitate de expropriator faţă de reclamanta.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta pârâtă aduce critici referitoare la modul în care instanţa de judecată a soluţionat cererea privind despăgubirile aferente procedurii exproprierii, aplicând în mod greşit legea de drept material privind exproprierea, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În acest sens, contravaloarea despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat nu a fost determinată în raport de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială din care terenul face parte, la data întocmirii raportului de expertiza, astfel cum imperativ prevede art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, instanţa de apel a modificat cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, urmare solicitării formulate prin apelul reclamantei, deşi acestea au fost determinate în cadrul raportului de expertiza printr-o metoda care nu determinase valoarea terenului în conformitate cu cerinţele art. 26 anterior amintit.
În mod nelegal instanţa de apel a omologat un raport de expertiză în care experţii nu au motivat imposibilitatea obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauza, încălcând prin aceasta dispoziţiile imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Se susţine că soluţia de casare a deciziei se impune cu atât mai mult cu cât au fost depuse la dosar dovezi cu privire la existenţa unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri din zonă pe care însă instanţa le-a înlăturat din analiza însușindu-si opinia expertului asistent al reclamantei în sensul că pârâtul a nu a făcut dovada unor asemenea tranzacţii în zona între terţe persoane.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta R.Ş. în calitate de descendentă după părinţii şi bunicii săi este proprietară a terenului agricol intravilan, în suprafaţă de 16.059 mp, situat pe raza localităţii Subcetate, la locul denumit popular „Între Ape” şi „Simeria” şi „În Luncă”, înscris în C.F.
În calitate de proprietară a terenului expropriat reclamanta a fost lipsită de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenul mai sus menţionat, ce a fost ocupat iniţial abuziv, de către reprezentanţii pârâtului.
Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".
Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deşi fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foştilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceştia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea formulată pentru acordarea de despăgubiri.
Recurenta susţine că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafaţa de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în faţa instanţei de apel.
În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în perioada 1990-2010.
În privinţa despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispoziţiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.
Astfel, apare ca nefondată susţinerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determină ca prezenta acţiune să devină inadmisibilă.
Recurenta invocă inadmisibilitatea acţiunii şi în raport de faptul că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze procedura Legii nr. 1/2000.
Deşi la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare şi art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situaţia imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepţiei inadmisibilităţii, pentru două considerente.
Pe de o parte, reclamanta a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 asupra terenului ce a aparţinut antecesorilor săi, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 2002, pentru terenul agricol colectivizat, cu excepţia suprafeţei terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.
Pe de altă parte chiar recurenta i-a notificat pe antecesorii reclamantei pentru acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994.
Admisibilitatea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează şi pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O., care cere ca accesul la justiţie să fie efectiv.
Această cerinţă nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantei să iniţieze o nouă procedură, în condiţiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii acesteia, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase.
Prin urmare, dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acţiuni.
Celelalte critici în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii privesc lipsa calităţii de proprietari ai autorilor reclamanţilor asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menţionată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptăţite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii şi susţine că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanţilor.
Înalta Curte constată că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acţiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate.
Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalităţii soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.
Înalta Curte observă că prima instanţă a obligat pârâtul Statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantei suma de 345.777 lei reprezentând contravaloare teren şi 147.123 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, soluţie menţinută în parte de către instanţa de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, la anii 2007-2010.
Cuprinsul acestei dispoziţii relevă în mod neechivoc că debitor al obligaţiei de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligaţiei ce face parte din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.
Instanţele de fond au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile regulă ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în procese prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop) deoarece există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială, cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Această motivare nu atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluţiei date acestei excepţii, întrucât SC H. SA nu figura în calitate de parte în proces, ci în calitate de reprezentant al statului român.
Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes naţional, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.
Din această perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat în garanţie, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.
Însă SC H. SA, pe de o parte, nu poate „cădea în pretenţiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în nume propriu în raportul juridic dedus judecăţii, iar pe de altă parte între SC H. SA și M.F.P. nu este un raport obligațional în temeiul căruia aceasta să aibă dreptul la despăgubiri în contradictoriu cu M.F.P.
Greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual active este motivată de recurent prin aceea că reclamanta nu ar fi dovedit “vocaţie concretă” la moştenire, întrucât autorii acesteia nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susţine în consecinţă că, atâta vreme cât foştii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparaţie, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută autorilor reclamantei în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaştere a dreptului de proprietate, ci doar declanşarea procedurii pentru clarificarea situaţiei juridice a terenurilor.
Înalta Curte apreciază aceste apărări ca nefondate întrucât din dosar rezultă că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenului în litigiu a fost recunoscut.
Recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâtă notificând-o pe reclamantă prin antecesorii săi cu privire la oferta de despăgubire.Reclamanta justifică legitimare procesual activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind întabulat în cartea funciară şi recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale Statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.
Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecţie în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparaţie şi a devenit speranţă legitimă prin verificarea, de către instituţiile competente, a îndeplinirii condiţiilor legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanţă în acest context, reclamantul dobândeşte o speranţă legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei, deoarece se află sub protecţia sa.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulţumită de modificarea de către instanţa de apel a cuantumului despăgubirilor, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar pentru terenuri asemănătoare, pe care instanţa le-a înlăturat.
Celelalte argumente aduse în susţinere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calităţii procesuale active de către reclamantă, astfel că li s-a răspuns anterior.
Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluţionare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.
Înalta Curte observă că prin expertiza efectuată în faţa primei instanţe, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză.
Experţii au propus prin raportul întocmit două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor.
Într-o primă variantă, s-a stabilit preţul terenului de 16.059 mp prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 99.657 euro, echivalentul unui preţ de 25,5 lei/mp
În cea de-a doua variantă, experţii, având în vedere Standardele Internaţionale de Evaluare, considerând că terenul are un cumpărător special şi o valoare specială, au luat în calcul terenul ca fiind unul de construcţii şi au determinat despăgubirile raportându-se la preţuri cerute pentru terenuri similare în zona Haţegului. Potrivit acestei variante, preţul mediu al unui metru pătrat este 5,24 euro/mp, rezultând o valoare a terenului în litigiu de 45.320 euro.
În faţa instanţei de apel, pârâta a depus contracte de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2012 .
Aceste contracte au fost înlăturate în mod judicios de către instanţa de apel, ca neavând relevanţă deoarece pârâta este unicul cumpărător, ceea ce înseamnă că nu poate fi considerată reală valoarea de piaţă obţinută în urma negocierii dintre vânzător şi cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă.
Instanţa de apel a concluzionat că în zonă nu sunt tranzacţii cu imobilele de acelaşi fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacţii în zonă între terţe persoane.
Tocmai pentru că s-a apreciat că terenurile nu pot fi evaluate după preţuri estimative, deoarece nu au la bază valori practicate efectiv datorită lipsei tranzacţiilor în zonă, instanţa de apel a omologat varianta I a raportului de expertiză, prin care s-a stabilit preţul terenului de 16.059 mp prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 99.657 euro, echivalentul unui preţ de 25,5 lei/mp, aceasta fiind considerată ca potrivită pentru situaţia de fapt din prezenta cauză.
Așadar, în ceea ce priveşte stabilirea valorii imobilului expropriat, curtea de apel a constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de 25,5 lei/mp este o valoare reală, ce a fost stabilită și în alte cauze privind terenuri situate în acea zonă.
Drept urmare, despăgubirile acordate de instanţa de apel în cuantum de 99.657 euro reprezentând valoarea terenului expropriat şi suma de 48993,6 lei reprezentând folosul de tras pentru perioada 2007-2010 corespund exigenţelor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, în contextul nedovedirii existenţei pieţei imobiliare pentru această categorie de teren.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi, ca urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul român prin SC P.E.E.H.H. SA prin administrator judiciar E.I. Sprl împotriva Deciziei nr. 55 din data de 19 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 41/2014. Civil. Expropriere. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 3497/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
