ICCJ. Decizia nr. 3477/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3477/2014
Dosar nr. 19796/117/2012
Şedinţa publică din 5 decembrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 21 decembrie 2012, reclamantul Ş.F. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin M.F.P., la plata sumei de 550.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile cauzate în perioada 23 noiembrie 1998 - 28 noiembrie 2011, cu ocazia desfăşurării procesului penal soluţionat prin sentinţa penală nr. 145 din 19 februarie 2009, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 86/A/2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția penală, şi Decizia penală nr. 1914/R/2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra sumei sus-menționate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă a datoriei; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în cursul lunii noiembrie 1998, Statul Român a inițiat, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, litigiul penal în care acesta a fost cercetat, urmărit şi judecat în calitate de inculpat, sub acuzaţia de a fi săvârşit infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii (art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 13 C. pen.).
Procesul penal declanşat în luna noiembrie 1998 s-a finalizat la data de 28 noiembrie 2011, prin Decizia penală nr. 1914/R/2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva Deciziei penale nr. 86 A din 12 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj.
Reclamantul a arătat că soluţia definitivă de achitare nu poate acoperi toate consecinţele negative generate de procesul menționat; acesta a solicitat să se constate că prejudiciile pe care le invocă au fost cauzate prin încălcarea dreptului său fundamental la un proces echitabil, dată fiind durata excesivă şi nerezonabilă pe care s-a întins.
Prin sentinţa civilă nr. 337 din 27 iunie 3013, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Ş.F. şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 22.000 lei către reclamant, reprezentând despăgubiri, cu dobânda legală de la data pronunţării sentinţei, până la plata integrală; de asemenea, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului și cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reținut că faza de urmărire penală iniţială, care a făcut obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 1264/P/1998, s-a desfășurat din luna noiembrie a anului 1998, până la data de 17 aprilie 2000, când s-a întocmit rechizitoriul, iar reclamantul Ş.F.I. şi coinculpaţii F.S. şi T.O. au fost trimişi în judecată.
Sesizată prin rechizitoriu la data de 17 aprilie 2000, prima instanţă a pronunţat o primă hotărâre la 29 martie 2001 (sentinţa penală nr. 498 din 29 martie 2001 - Dosar nr. 3333/2000), prin care, în baza art. 300 alin. 2 şi 333 C. proc. penală s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea urmăririi penale şi refacerea actului de sesizare a instanţei.
Recursul declarat de Ministerul Public împotriva acestei sentinţe a fost judecat în Dosarul nr. 285/2002 al Tribunalului Cluj, dosar înregistrat la data de 4 ianuarie 2002. Prin Decizia penală nr. 92 din 20 martie 2002, tribunalul a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și a trimis cauza Judecătoriei Cluj-Napoca, pentru continuarea judecăţii.
Al doilea ciclu de judecată s-a derulat în perioada 19 aprilie 2002 - 29 ianuarie 2003.
Judecătoria Cluj-Napoca a dispus din nou, prin sentinţa penală nr. 1123 din 24 septembrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 4670/2002, în temeiul art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea urmăririi penale; această hotărâre a fost atacată cu recurs.
Tribunalul Cluj a înregistrat recursul sub nr. 12935/2002 la data de 7 noiembrie 2002 şi l-a soluţionat prin Decizia penală nr. 30/R din 29 ianuarie 2003, în sensul admiterii căii de atac şi trimiterii cauzei către Judecătoria Cluj-Napoca, pentru continuarea judecăţii.
Al treilea ciclu procesual a început în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca la 1 aprilie 2003 şi a durat până la 24 octombrie 2005.
Prin sentinţa penală nr. 1065 din 19 iulie 2005, Judecătoria Cluj-Napoca l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa închisorii de 1 an și a constatat că aceasta a fost graţiată în temeiul Legii nr. 543/2002.
Apelul declarat de inculpat (reclamant în prezenta cauză) împotriva acestei hotărâri de condamnare a fost admis de Tribunalul Cluj, care prin Decizia penală nr. 452 din 24 octombrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6529/2005, a trimis cauza, spre rejudecare, Judecătoriei Cluj-Napoca.
Al patrulea şi ultimul ciclu de judecată a început prin înregistrarea Dosarului la Judecătoria Cluj-Napoca, la 13 decembrie 2005, sub nr. 18134/R/2005 (având nr. unic 9541/211/2005).
După o cercetare judecătorească de 3 ani, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunţat sentinţa penală nr. 145 din 19 februarie 2009, prin care reclamantul a fost achitat de toate infracţiunile reţinute anterior în sarcina sa. Instanţa a constatat faptul că a intervenit prescripţia răspunderii penale, însă reclamantul a înţeles să-şi exercite dreptul prevăzut de art. 13 C.pr. penală, respectiv continuarea judecăţii pentru stabilirea adevărului şi adoptarea soluţiei legale de achitare.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a atacat cu apel soluţia primei instanţe, solicitând schimbarea acesteia în sensul ca inculpatul să fie condamnat. Apelul a fost respins prin Decizia penală nr. 86/A din 12 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj.
Parchetul a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de tribunal.
Din registrul informativ al instanţei a rezultat că decizia instanţei de apel a fost motivată la 2 iunie 2010 şi, în aceeaşi zi, întregul dosar a fost înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj pentru motivarea căii de atac.
Recursul a fost motivat însă după o perioadă de peste 1 an şi numai după ce instanţa de fond a solicitat în repetate rânduri să-i fie restituit dosarul pentru a-l înainta Curții de Apel Cluj. La termenul de judecată din 28 noiembrie 2011, Ministerul Public și-a retras recursul.
A reținut prima instanță că dreptul la un proces echitabil (inclusiv sub aspectul duratei procedurii), este garantat de art. 20 din Constituţie raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cum legea nu defineşte noţiunea de termen rezonabil, calificarea drept rezonabilă a duratei unei proceduri judiciare se determină prin raportare la datele concrete ale speţei, a conduitei părţilor şi a autorităţilor implicate.
Analizând datele speţei, tribunalul a apreciat că durata de peste 13 ani a procesului penal intentat împotriva reclamantului a fost excesivă, dat fiind că faptele ce se impuneau a fi analizate nu erau de o complexitate deosebită, probele erau la îndemâna organelor de anchetă şi a celor judiciare, iar reclamantul şi coinculpaţii nu s-au sustras de la urmărirea penală ori de la cercetarea judecătorească, ci şi-au dat concursul la stabilirea faptelor.
Această durată excesivă a procesului a afectat dreptul reclamantului la desfăşurarea vieţii în condiţii de normalitate, întrucât, în tot acest răstimp, a trebuit să se prezinte în fiecare lună în faţa organelor de anchetă sau a celor judiciare și a trebuit să-şi organizeze viaţa, alte activităţi ori evenimente familiale sau sociale ţinând cont de acest proces.
Dreptul la onoare şi demnitate i-a fost încălcat prin aceea că fost perceput de anturaj ca o persoană cu probleme penale permanente or, această postură de inculpat, pe termen îndelungat este de natură să ducă la pierderea încrederii de sine.
Sub un alt aspect, reclamantului i-a fost afectat dreptul la afirmare în plan profesional şi social deoarece calitatea de inculpat vreme de 13 ani, în mod cert i-a redus şansele de a obţine un loc de muncă mai bun. Astfel, având în vedere că pregătirea sa (aceea de primitor-distribuitor mărfuri), presupune efectuarea de acte de gestiune, faptele ce i-au fost imputatate în procesul penal erau de natură să-i scadă credibilitatea în plan profesional.
A apreciat tribunalul că durata excesivă a procesului se află în raport de cauzalitate directă cu modul defectuos în care autorităţile judiciare ale statului şi-au îndeplinit atribuţiile în cursul procesului penal intentat reclamantului, astfel că, pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., însă nu în cuantumul solicitat de acesta.
Astfel, reclamantul nu a probat că, în lipsa procesului penal care s-a derulat atât de mult în timp, ar fi avut şansa obţinerii unor venituri substanţiale.
S-a reținut din copia carnetului de muncă aflat la dosar, că reclamantul nu era încadrat în muncă la SC E. SA în momentul începerii acţiunii, ci la SC R.T. SA, în funcţia de conducător auto.
Acesta a întrerupt activitatea la această firmă la data de 2 septembrie 1998, fiind arestat, însă după încetarea măsurii preventive, la 15 februarie 2000, s-a reîncadrat la această societate, unde a lucrat până la 31 ianuarie 2003, când i-a încetat raportul de muncă.
Din 07 mai 2003, reclamantul a lucrat ca reprezentant comercial la SC G. SRL, până la 8 august 2005.
Cea din urmă societate comercială este firma martorului G.I.V. care, fiind audiat de instanţă, a declarat că raportul de muncă al reclamantului a încetat din pricina restrângerii activităţii firmei, nu din motive privitoare la procesul penal în care era implicat reclamantul.
Potrivit declaraţiei aceluiaşi martor, în anul 2006, l-a reîntâlnit pe reclamant, care nu avea serviciu şi i-a oferit un post în firma sa (post pe care îl ocupa și la data audierii martorului).
Prin urmare, reclamantul nu a avut serviciu pe perioade scurte de timp.
Cu referire la pregătirea profesională a reclamantului, tribunalul a reținut că acesta este primitor - distribuitor, având studii liceale.
Prima instanță a apreciat că în speță nu s-a făcut dovada că, în lipsa procesului penal, reclamantul ar fi avut şansa de a se angaja într-un post deosebit întrucât pentru a accesa un post cu responsabilităţi crescute şi o salarizare pe măsură, sunt necesare studii superioare și competenţe de limbi străine ori de operare pe calculator, în vreme ce acesta are doar studii liceale și vârsta peste 35 de ani.
Susținerile reclamantului referitoare la succesul firmei SC E. SA, drept argument al unei cariere înfloritoare, întreruptă de procesul penal în discuţie, nu au fost luat în considerare la cuantificarea prejudiciului moral, tribunalul arătând că ancheta penală l-a prins pe acesta în postul de conducător auto la SC R.T. SA, nu în aceea de director comercial la SC E. SA, astfel că nu există niciun raport de cauzalitate între încetarea activităţii sale la societatea sus-menţionată şi procesul penal.
Având în vedere prejudiciul suferit de reclamant prin lezarea drepturilor arătate mai sus urmare a duratei excesive a procesului penal, prima instanţă a apreciat că acesta este îndreptăţit la repararea prejudiciului, potrivit art. 998 - 999 C. civ., stabilind cuantumul acestor despăgubiri la suma de 22.000 lei.
În consecinţă, în temeiul dispozițiilor art. 998 şi 999 C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acţiunea reclamantului şi l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia suma de 22.000 lei, reprezentând despăgubiri, cu dobânda legală de la data pronunţării sentinţei, până la plata integrală.
În temeiul dispozițiilor art. 274 și 276 C. proc. civ., l-a obligat pe pârât la 300 lei cheltuieli de judecată către reclamant (reprezentând onorariu de avocat), proporţional cu pretenţiile admise.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, atât reclamantul cât și pârâtul.
Apelantul-reclamant a solicitat schimbarea ei, în sensul admiterii în totalitate a pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.
În motivare, acesta a susținut că prima instanţă a apreciat în mod greşit perspectivele de afirmare profesională pe care le avea la data când a început procesul penal, omiţând faptul că adevărata sa activitate şi carieră profesională consta în asumarea în mod personal a unei activităţi comerciale pe cont propriu împreună cu ceilalţi doi inculpaţi, prin firmele pe care le-au creat, respectiv SC E. SA, SC R. SRL şi SC S. SRL, firme de care se ocupa personal.
Or, din pricina duratei litigiului penal, apelantul-reclamant a fost privat de dreptul la realizare profesională prin asumarea directă a activităţii comerciale profitabile de până atunci, pentru că partenerii nu au mai avut încredere în capacităţile sale organizatorice şi de susţinere a unei activităţi comerciale, procesul penal nepermiţându-i să revigoreze o activitate comercială notabilă.
S-a susținut, de asemenea, că apelantul-reclamant a avut şi calitatea de membru în consiliul de administraţie al SC F. SA, împrejurare pe care nu a invocat-o în faţa primei instanţe dar care probează că pregătirea sa profesională a fost mult depăşită, iar nivelul de studii nu l-a împiedicat să aibă succes pe plan profesional.
Conform depoziției martorului G., care a fost reţinută de prima instanţă, poziţia de învinuit a reclamantului l-a împiedicat să-l angajeze conform calităţilor sale, oferindu-i un post pe care este încadrat şi astăzi numai pentru că îl cunoştea dinainte şi l-a angajat pentru că nicăieri nu a reuşit să obţină un alt loc de muncă.
Pentru aceste argumente apelantul-reclamant a susținut că despăgubirea stabilită de prima instanţă nu este de natură să acopere integral prejudiciul suferit.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, apelantul-reclamant a arătat că întrucât a fost dovedită întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, acestea trebuiau acordate integral, valoarea prejudiciului stabilită de instanţă neafectând munca depusă în concret de avocat.
Pârâtul a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.
A susținut apelantul-pârât că este vorba despre o răspundere obiectivă, că nu a fost indicat vreun text special de lege (cum ar fi situaţia răspunderii întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.), că nu s-a dovedit în concret în ce constă prejudiciul pretins şi nici existenţa unui raport de cauzalitate, reclamantul nemotivând de ce pretinde că în speţă ar fi vinovat Statul Român, prin M.F.P.
În opinia apelantului-pârât, excepţia prescripţiei extinctive a fost în mod greşit respinsă de prima instanţă, termenul de prescripţie fiind de 1 an, conform dispozițiilor speciale în materia erorilor judiciare.
Sub aspectul daunelor solicitate pentru că reclamantul ar fi fost împiedicat să-şi găsească un loc de muncă, apelantul-pârât a arătat că acesta a fost condamnat într-un alt dosar pentru infracţiunea de evaziune fiscală, acesta fiind şi motivul pentru care societăţile comerciale la care şi-a desfăşurat activitatea au fost fost afectate în plan economic.
Apelantul-pârât a invocat şi excepţia puterii de lucru judecat, arătând că Statul Român, prin M.F.P., a fost obligat, într-un alt dosar la plata de daune morale pentru durata procesului penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat.
Prin Decizia civilă nr. 365/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Ş.F. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 337 din 27 iunie 2013 a Tribunalului Cluj; a fost respinsă cererea formulată de apelantul-reclamant Ş.F. de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Cu referire la cuantumul daunelor morale, apelantul-reclamant a susţinut că prima instanţă în mod greşit a avut în vedere doar profesia menționată în contractul de muncă, ignorând calitatea sa de asociat la societăţi comerciale de succes şi nu a reținut declaraţia martorului G.I. în integralitatea ei, din cuprinsul mărturiei rezultând că din cauza procesului penal nu a putut să se angajeze în altă parte, iar acest martor nu i-a putut oferi un post pe măsura posibilităţilor sale concrete de dezvoltare.
Însă acesta nu a dovedit contribuţia sa la succesul firmelor al căror asociat a fost, simpla dovadă a calităţii de asociat nefiind suficientă în acest sens, cu atât mai mult cu cât poziţia indicată în contractul său de muncă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, dovedeşte că pregătirea sa şcolară şi profesională şi ocupaţia din momentul declanşării procesului penal nu permit o previziune asupra şanselor de afirmare în sensul celor arătate în cererea de chemare în judecată; calitatea de administrator la SC F. SA Cluj, susţinută în motivele de apel, nu a fost nici ea dovedită.
În plus, dosarul penal în care a fost achitat şi a cărui durată a determinat existenţa prezentului proces nu este singurul dosar penal pe care l-a avut reclamantul, acesta fiind condamnat într-un alt dosar pentru evaziune fiscală; prin urmare, eventualele şanse de angajare i-au fost reduse nu doar de acest proces, ci şi de celălalt, finalizat în defavoarea sa.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a arătat că de vreme ce pretenţiile reclamantului au fost admise doar în parte, textul art. 276 C. proc. civ. impune ca şi cheltuielile de judecată să-i fie acordate doar în parte.
Cu referire la apelul declarat de apelantul-pârât, instanţa de apel a apreciat că excepţia puterii de lucru judecat nu este fondată, întrucât aşa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 79 din 19 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 362/33/2010 (la care a făcut referire apelantul-pârât în motivele de apel), obiectul acţiunii în acel proces l-a constituit cererea de acordare a daunelor morale pentru privarea nelegală de libertate, respectiv arestarea nelegală urmată de achitare, fundamentată pe dispozițiile art. 504 şi urm. C. proc. pen. Prin urmare, nu sunt întrunite condiţiile identităţii de obiect şi cauză.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, instanța de apel a reținut că, tocmai pentru că cererea de chemare în judecată nu se fundamentează pe dispoziţiile speciale cuprinse în C. proc. pen., ci pe cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de C. civ., termenul de prescripţie nu este cel de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc. pen, ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Pe fondul cauzei, cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, curtea de apel a reținut că nu este vorba de o eroare judiciară în sensul art. 504 şi urm. C. proc. pen, pentru că reclamantul nu a solicitat în acest proces despăgubiri pentru arestarea nelegală urmată de achitare, ci se pune problema răspunderii civile delictuale pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii, având în vedere că, deşi în apărarea interesului general o persoană poate fi cercetată penal, în cazul în care durata procedurii nu este una rezonabilă, se pune problema ruperii echilibrului dintre interesul general şi drepturile reclamantului (criteriul proporţionalităţii - cauza Rosenberg împotriva României, Hotărârea din 24 aprilie 2008).
A arătat curtea de apel că durata procesului penal trebuie raportată, ca moment de început, conform jurisprudenţei C.E.D.O., la începutul urmăririi penale, în materie penală dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil având ca obiect evitarea ”ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa” (cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României, Hotărârea din 4 august 2005). Curtea a reţinut că perioada luată în considerare începe de la data când reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţiile care i-au fost aduse, trebuind avută în vedere şi procedura derulată în faţa organelor de urmărire penală (cauza Tudorache împotriva României, Hotărârea din 29 septembrie 2005, cauza Petre împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2006, cauza Temeşan împotriva Românie, Hotărârea din 10 iunie 2008 și cauza Soare împotriva României).
Procesul penal, aşa cum a reţinut prima instanţă, s-a derulat timp de 13 ani. Pentru a se stabili dacă acest termen este sau nu unul rezonabil, trebuie avute în vedere și criteriile stabilite de Curtea europeană, raportat la circumstanţele cauzei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente ( a se vedea cauza Rosenberg împotriva României, cauza Georgescu împotriva României, Hotărârea din 13 mai 2008, cauza Crăciun împotriva României, Hotărârea din 30 septembrie 2008 și cauza Didu contra României, Hotărârea din 14 aprilie 2009).
A reținut instanța de apel, în ceea ce priveşte complexitatea cauzei, că și dacă s-ar porni de la premisa că procesul penal a avut o complexitate deosebită, durata de peste 13 ani nu se justifică, ea fiind cauzată de comportamentul autorităţilor, casările cu trimitere spre rejudecare constituind, deficienţe grave ale sistemului judiciar, imputabile instanţelor (de regulă, datorându-se erorilor comise de instanţele inferioare - cauza Rosenberg, citată) sau statului însuşi, care nu a luat nicio măsură legislativă naţională pentru ca durata rezonabilă a procedurilor să devină efectivă şi nu doar afirmată în texte de lege (cauza Crăciun, citată). Bunăoară, în materie civilă, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, posibilitatea casărilor cu trimitere spre rejudecare în materie civilă a fost drastic limitată, prin introducerea alin. 61 al art. 312 C. proc. civ. casarea cu trimitere putându-se dispune o singură dată pentru unul dintre cele trei motive limitativ prevăzute de lege (necompetenţa instanţei, neregulata citare şi nepronunţarea pe fond), ceea ce în materie penală nu s-a întâmplat.
În plus, până la momentul pronunţării deciziei definitive în procesul penal, există, în acest sens, şi o constatare a C.E.D.O. (cauza Crăciun contra României). Prin urmare, statului îi este imputabilă durata procedurilor, cel puţin pentru faptul că nu a luat măsurile legislative necesare în vederea respectării termenului rezonabil, ceea ce constituie o problemă structurală.
Cu referire la calitatea procesuală pasivă, curtea de apel a reținut că, pentru considerentele arătate, Statul Român justifică legitimare procesuală pasivă, M.F.P. invocând de fapt calitatea de reprezentant al statului în acest proces. Însă, având în vedere că nu există dispoziții speciale, sunt aplicabile dispoziţiile generale cuprinse în art. 223 şi 224 din N.C.C., în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Referitor la cuantumul prejudiciului, curtea de apel a arătat că prima instanţă a stabilit în mod corect daunele morale raportat la durata excesivă, de 13 ani, a procesului penal şi la privaţiunile la care a fost supus în concret reclamantul, având în vedere inclusiv criteriile rezultând din jurisprudenţa C.E.D.O.
Întrucât apelul reclamantului nu a fost găsit fondat, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, formulată de acesta conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., curtea de apel a reținut că reclamantul are dreptul la cheltuielile de judecată aferente redactării şi susţinerii întâmpinării, sub acest aspect pârâtul fiind în culpă procesuală, în conformitate cu criteriile rezultând din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Însă, în justificarea cheltuielilor de judecată, reclamantul a depus contractul de asistenţă juridică, din care rezultă cuantumul onorariului de 1000 lei, achitat la 19 decembrie 2013, şi faptul că acesta este datorat pentru redactarea şi susţinerea apelului, onorariul încasat pentru redactarea şi susţinerea întâmpinării nefiind dovedit; în consecință, a fost respinsă solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român, prin M.F.P., solicitând admiterea acestuia în temeiul art. 312 C. proc. civ. și modificarea deciziei atacate în ceea ce priveşte respingerea apelului său, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că excepţia puterii de lucru judecat, pe care a invocat-o, a fost apreciată ca fiind nefondată de instanţa de apel deoarece, aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 79/19 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 362/33/2010, obiectul acţiunii în acel proces l-au constituit daunele morale pentru privarea nelegală de libertate, respectiv arestarea nelegală urmată de achitare. S-a apreciat că fundamentul juridic al acţiunii a fost reprezentat de art. 504 şi urm. C. proc. pen., astfel că nu sunt întrunite condiţiile identităţii de obiect şi de cauză.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, instanța de apel a apreciat că, întrucât acţiunea de față nu se fundamentează pe dispoziţiile speciale cuprinse în C. proc. pen., ci pe cele ale răspunderii delictuale C. civ., termenul de prescripţie nu este cel de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc. pen., ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Pe fondul cauzei, cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel, a reţinut, ca şi prima instanţă, că în speţă, nu este vorba de o eroare judiciară în sensul art. 504 şi urm. C. pr.pen, pentru că reclamantul nu a solicitat în acest proces despăgubiri pentru arestarea nelegală urmată de achitare, ci pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii.
Recurentul-pârât a făcut o expunere a considerentelor cuprinse în decizia recurată iar în dezvoltarea motivelor de nelegalitate a susținut că, de pricipiu, nu sunt îndeplinite condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin M.F.P., prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, invocate de intimatul - reclamant.
Astfel, a susținut recurentul - pârât că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 20 din Constituția României, art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1357, 1358,1381 și 1385-1386 din N.C.C.
În opinia recurentului - pârât, în mod nelegal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece nu există identitate între Statul Român, reprezentat prin M.F.P., şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecaţii.
Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, însă în speţă reclamantul, nu a indicat şi nu a probat în concret în ce constă prejudiciul pretins; b) existenţa unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală, dar reclamantul nu a indicat fapta ilicită şi nici cine se face vinovat de acesta, după cum nu a dovedit fapta ilicită și nu a arătat de ce aceasta este imputabilă Statului Român, prin M.F.P.; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu și d) existenţa vinovăţiei.
În opinia recurentului - pârât, dacă se pune problema răspunderii obiective a statului, atunci reclamantul trebuie să arate temeiul legal, respectiv legea specială care atrage răspunderea Statului prin M.F.P. (de exemplu, art. 504 C. proc. pen.) însă, de vreme ce soluţia atacată se sprijină pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., în speţă nu poate fi vorba despre o răspundere obiectivă a Statului Român, reprezentat prin M.F.P.
Printr-o altă critică s-a arătat că nu este legală soluţia instanţelor de fond şi apel în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripției dreptului la acţiune al intimatului-reclamant, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 304/2004, care reprezintă cadrul general al răspunderii statului pentru erori judiciare şi conform cărora, dreptul la acţiune în caz de erori judiciare se prescrie în termen de 1 an, situaţie în care, reclamantul, prin raportare la Decizia penală definitivă nr. 1914/R din 28 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, ar fi trebuit să formuleze acţiunea până la data de 28 noiembrie 2012. Or, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie 2012.
A arătat recurentul-pârât că, atâta vreme cât nu există o dispoziţie legală care să prevadă cazurile în care, în cazul răspunderii civile delictuale este parte Statul Român, nu sunt incidente dispoziţiile Codului civil la care instanţa de apel a făcut referire.
Sub aspectul daunelor solicitate, în ceea ce priveşte fapta penală înscrisă în cazier care l-ar fi împiedicat pe reclamant în găsirea locului de muncă dorit, recurentul - pârât a susţinut că aceasta nu poate fi decât infracţiunea de evaziune fiscală pentru care intimatul - reclamant a fost condamnat definitiv prin sentinţa penală nr. 530/2002, pronunţată în Dosarul nr. 448/2001 al Tribunalului Cluj, modificată prin Decizia nr. 81 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj şi rămasă definitivă prin Decizia 1355 din 10 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte situaţia celor două societăţi comerciale la care intimatul - reclamant își desfăşura activitatea, recurentul - pârât a arătat că aceast aspect se află în strânsă legătură cu actele de evaziune fiscală pentru care reclamantul a fost cercetat, condamnat definitiv şi obligat la plata de despăgubiri către bugetul de stat, în solidar cu persoanele juridice menţionate (conform Deciziei penale nr. 81/2003, pronunţată de Curtea de Apel Cluj).
A mai arătat recurentul-pârât că nu se poate pune semnul egalităţii între răspunderea Statului, prin M.F.P., pentru erori judiciare reglementată de art. 504 C. proc. pen. şi cea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. precum cea din cauza de faţă şi că intimatul - reclamant a fost despăgubit pentru prejudiciul moral suferit într-un proces penal de evaziune fiscală, contemporan cu cel de faţă (disjuns) în care Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să îi plătească suma de 273.750 lei cu titlu de daune morale, prin Decizia civilă nr. 79/A/2010 pronunţată în Dosarul nr 362/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, rămasă irevocabilă. Şi în acest caz, s-a reţinut că depăşirea perioadei de detenţie a fost generată de durata excesivă a procesului.
A susţinut recurentul-pârât că în mod greşit a fost respinsă excepţia puterii de lucru judecat, având în vedere că, atât în Dosarul nr. 362/33/2010, cât şi în cel de faţă, Statul Român - prin M.F.P. a fost obligat la daune morale faţă de reclamant, în considerarea duratei nejustificate a procesului penal.
Intimatul-reclamant S.F. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de recurs formulate și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prima critică formulată de recurentul - pârât pune în discuţie legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin M.F.P.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut, pe de o parte, că formal nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, iar pe de altă parte, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., astfel că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin M.F.P.
Examinarea acestui motiv de recurs presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.
În acest sens, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie 2012, reclamantul Ş.F. a solicitat acordarea de daune morale pentru durata excesivă şi nerezonabilă a procesului penal finalizat prin Decizia penală nr. 1914/R/2011 a Curţii de Apel Cluj.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864. De asemenea, au fost indicate şi dispoziţiile art. 1357, 1358, 1381, 1385 şi 1386 C. civ. din 2009, care reprezintă noua reglementare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv obiectul, întinderea şi formele reparaţiei.
Se constată că din perspectiva legii aplicabile, prima instanţă s-a raportat la vechea reglementare. Aceasta a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 şi a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale.
Instanţa de apel, cercetând apelul declarat de pârât a reţinut în mod corect că în cauză nu se pune problema răspunderii pentru eroare judiciară, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., deoarece reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru arestare nelegală urmată de achitare, ci este vorba despre răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii.
Înalta Curte constată că deşi a respins, ca nefondate, ambele apeluri, curtea de apel, în baza efectului devolutiv al acestei căii de atac, a făcut propria analiză a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile reclamantului şi a concluzionat că, în circumstanţele particulare ale speţei, acest echilibru nu fost respectat.
Aşadar, legitimarea procesuală a Statului Român a fost analizată de instanţa de apel din perspectiva obligaţiilor pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale, în primul rând în ordinea juridică internă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită sancţionarr. ea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (hotărârea Kudla contra Poloniei, 26 octombrie 2000, 30210/96).
În ceea ce priveşte calitatea de reprezentant a M.F.P., Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009: ” În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin M.F.P., afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens”.
Aceste dispoziţii se regăseau şi în art. 25 din Decretul nr. 31/1954, abrogat la 01 octombrie 2011, prin Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ.
În consecinţă, având în vedere că nu există dispoziții derogatorii, prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al Statului, în mod corect a apreciat instanţa de apel că în cauză legitimarea procesuală pasivă aparţine Statului Român, reprezentat prin M.F.P.
Cu referire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că recurentul - pârât nu a formulat critici de nelegalitate care să poată fi examinate în calea de atac a recursului, susţinând în mod generic şi în totală contradicţie cu înscrisurile de la dosar, că nu sunt îndeplinite aceste condiţii şi că reclamantul nici nu a indicat care este fapta ilicită şi în ce constă prejudiciu suferit.
Având în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, în condiţiile prescrise de lege, iar obiectul acestei căi de atac este hotărârea dată în apel, recurentul trebuie să arate care sunt dispoziţiile legale sau principiile de drept încălcate de instanţa de apel și să facă referire la dezlegările pe care aceasta le-a dat.
Or, din această perspectivă se constată că recurentul - pârât a dezvoltat asemenea critici numai cu referire la modul de cuantificare a daunelor, susţinând că dificultăţile legate de posibilitatea de a găsi un loc de muncă mai bun au fost o consecinţă a condamnării suferite prin sentinţa penală nr. 530/2002 a Tribunalului Cluj (astfel cum a fost modificată), rămasă definitivă la 10 martie 2004 iar situaţia societăţilor comerciale la care intimatul - reclamant a făcut referire a fost periclitată tot de procesul penal sus - menţionat, ca o consecinţă a dispoziţiilor de obligare la despăgubiri către bugetul de stat.
Înalta Curte reţine că operaţiunea de cuantificare a daunelor este în competenţa instanţelor care devoluează fondul; se constată însă că instanţa de apel, păstrând cuantumul daunelor acordate de tribunal a avut în vedere că reclamantul nu a contestat susţinerile pârâtului conform cărora a suferit o condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
Prin urmare, instanţa de apel a ţinut seama la cuantificarea prejudiciului de existenţa sentinţei penale nr. 530/2002 a Tribunalului Cluj (astfel cum a fost modificată), apreciind însă că existenţa unei condamnări într-un alt dosar nu exclude răspunderea statului pentru durata excesivă a procedurii în dosarul penal în care intimatul-reclamant a fost achitat.
În plus, la stabilirea cuantumului despăgubirii instanţele au avut în vedere pregătirea profesională dovedită cu înscrisuri a reclamantului, nefiind primite susţinerile apelantului - reclamant în ceea ce priveşte abilităţile sale profesionale personale superioare studiilor absolvite.
Cu referire la criticile prin care s-a susţinut că în mod greşit a fost găsit nefondat motivul de apel prin care a arătat că cererea de chemare în judecată este prescrisă, prin raportare la termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 304/2004, Înalta Curte reţine că nu este fondată.
Aşa cum s-a arătat deja, în speţă, răspunderea civilă nu a fost reţinută în temeiul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., pentru care art. 506 alin. (2) prevede un termen de 18 luni, ci sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care instituie termenul general de prescripţie de 3 ani.
Or, prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a finalizat procesul penal, 28 noiembrie 2011, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 decembrie 2012, este formulată înăuntrul termenului de prescripţie.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, modificată, care reglementează termenul de prescripţie pentru exercitarea dreptului de regres al statului, în ipoteza în care a fost antrenată răspunderea sa pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare.
Deşi a indicat generic un termen de 1 an reglementat de Legea nr. 304/2004, ca act normativ care reprezintă cadrul general al răspunderii statului pentru erori judiciare, instanţa constată că legea cadru în materie este Legea nr. 303/2004, modificată, ale cărei dispoziţii sus-menţionate nu sunt aplicabile în cauză.
În ceea ce priveşte critica prin care s-a susţinut că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 79 din 19 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 362/33/2010, Înalta Curte reţine că nu este fondată.
Astfel, din cuprinsul acestei decizii rezultă că despăgubirile acordate în Dosarul nr. 362/33/2010, în temeiul art. 504 şi urm. C. proc. pen. au vizat prejudiciul cauzat prin privarea nelegală de libertate întrucât reclamantul Ş.F. a fost menţinut în arest preventiv, în timpul procesului penal, o perioadă de timp mai mare cu un an decât durata pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu există identitate de cauză şi de obiect, despăgubirile solicitate în cauza de faţă fiind menite să repare prejudiciul rezultat din întinderea pe o durată de 13 ani a procesului penal, în vreme ce despăgubirile acordate în Dosarul nr. 362/33/2010 au vizat prejudiciul cauzat de durata arestului preventiv.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 365/A din 16 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3498/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3474/2014. Civil → |
|---|
