ICCJ. Decizia nr. 3474/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3474/2014
Dosar nr. 28592/3/2011
Şedinţa publică din 5 decembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 748 din 03 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 28592/3/2011, s-a admis cererea formulată de U.C.M.R.-A.D.A., în contradictoriu cu pârâta SC R.X.X.I. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 174010 lei (inclusiv TVA) remuneraţie datorată pentru postul de radio SC X.X.I. SRL pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2012 şi 58.700 penalităţi de întârziere; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.434 lei remuneraţii pentru postul de radio V.I.B.E. F.M. pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2012 şi 14283 lei penalităţi de întârziere; a obligat pârâta să predea reclamantei raportul semnat şi ştampilat de reprezentantul legal al radio SC X.X.I. SRL, cuprinzând lista cu operele muzicale utilizate zilnic începând cu trim. II 2010 până la data efectuării raportului de expertiză 22 august 2012 pe postul de radio SC X.X.I. SRL (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri), cu menţionarea fiecărei opere muzicale utilizată a denumirii, autorului numărului de difuzări zilnice şi a duratei de utilizare; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că reclamanta, în calitate de organism de gestiune colectivă desemnat colector al remuneraţiilor datorate de utilizatori cu titlul de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe posturile de radio, a autorizat pârâta să utilizeze prin radiodifuzare toate operele muzicale din repertoriul deţinut de reclamantă pentru necesităţile proprii de radio.
Potrivit art. 3 pct. 1 din autorizaţia din 19 aprilie 2007, pârâta avea obligaţia de a plăti o remuneraţie trimestrială de 4% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale obţinute din activitatea de radiodifuzare, pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul radio SC X.X.I. SRL, însă, începând cu trim. III 2010, pârâta nu şi-a mai respectat integral obligaţiile menţionate, refuzând să plătească în totalitate remuneraţia datorată, pentru trim. III 2010 achitând o plată parţială în sumă de 39.419,41 lei la data de 2 martie 2011.
Potrivit expertizei judiciar contabile efectuate în cauză pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2011, remuneraţia totală de 4% din veniturile obţinute de pârâtă, în calitate de utilizator de opere muzicale în cadrul postului de radio SC X.X.I. SRL, este de 174.010 lei, sumă la care pârâta a fost obligată în temeiul dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 coroborat cu art. 130 din aceeaşi Lege.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că expertiza judiciar contabilă nu ar fi determinat în mod corect remuneraţia datorată, întrucât nu a avut în vedere baza de calcul reală pentru calcularea remuneraţiilor, bază de calcul ce trebuia să cuprindă exclusiv veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale.
Tribunalul a reţinut că, la determinarea bazei de calcul, precum şi a remuneraţiei aferente, expertiza judiciar contabilă a avut în vedere Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432/2006 şi totodată prevederile autorizaţiei din 19 aprilie 2007 încheiată de părţi, care circumstanţiază în art. 3 pct. 1 natura veniturilor incluse în baza de calcul asupra căruia se aplică procentul de 4%.
Astfel, baza de calcul reprezintă totalitatea veniturile trimestriale ale utilizatorului obţinute din activitatea de radiodifuzare cum ar fi, dar fără a se limita la, veniturile obţinute: din abonamente, publicitate, anunţuri şi informaţii, barter, sponsorizări, numere suprataxate, concursuri şi jocuri radiodifuzate, închirieri spaţii de emisie, venituri din radiodifuzări realizate în urma unor comenzi etc.
Prin urmare, includerea în baza de calcul şi, în consecinţă, calcularea remuneraţiei şi prin raportare la veniturile obţinute de pârâtă din contracte de publicitate şi barter este legală şi temeinică, contrar apărărilor pârâtei.
Conform pct. 3 pct. 4 lit. b) din autorizaţia licenţă neexclusivă încheiată de părţi, în caz de neplată a remuneraţiei până la data scadentă, pârâta datorează şi penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere raportat la sumele neachitate în termen, penalităţi determinate prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză la suma de 58.700 lei, sumă la care pârâta a fost, de asemenea, obligată la plata către reclamantă.
În ceea ce priveşte remuneraţia datorată pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul de radio V.I.B.E. F.M. pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2011, aceasta este în sumă de 3.434 lei, iar penalităţile de întârziere datorate sunt în cuantum de 14.823 lei, sume la care, de asemenea, pârâta a fost obligată.
În aplicarea dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 134 lit. d) din Legea nr. 8/1997 modificată, s-a dispus obligarea pârâtei să predea reclamantei raportul cuprinzând lista cu operele muzicale utilizate zilnic începând cu trim. II 2010 până la data efectuării raportului de expertiză-22 august 2012 pe postul de radio SC X.X.I. SRL (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri), cu menţionarea fiecărei opere muzicale utilizată, a denumirii, autorului, numărului de difuzări zilnice şi a duratei de utilizare.
Prin Decizia nr. 224 din 21 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC R.X.X.I. SRL împotriva sentinţei menţionate.
Instanţa de apel a reţinut că apelanta - pârâtă a formulat susţineri privind baza de calcul pentru calcularea remuneraţiilor, prevăzută de pct. 5 din Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 7 decembrie 2006, în sensul că, în noţiunea de „venituri din (…) barter” nu ar trebui să intre tranzacţiile de tip barter care presupun servicii de publicitate, întrucât prin S.I.C. 31.4. şi 31.9 s-a stabilit că un schimb de servicii de publicitate poate genera venit numai în cazul în care presupune o plată parţială în numerar şi numai pentru această componentă.
Curtea a constatat că susţinerile cu acest obiect sunt nefondate.
Astfel, standardele de contabilitate invocate au în vedere regulile contabile aplicabile pentru determinare indicatorilor contabili în raport de care se stabilesc anumite obligaţii fiscale ale persoanelor juridice vizate. Or, pentru determinarea indicatorilor contabili este necesar să se stabilească atât veniturile, cât şi cheltuielile respectivelor persoane juridice şi, în raport de acestea, profitul sau pierderea, după caz.
Tocmai, pentru că stabilirea acestor indicatori se face prin raportare atât la venituri, cât şi la cheltuieli, standardele de contabilitate stabilesc anumite reguli prin care operaţiunile de tip barter sunt evidenţiate în contabilitate, în esenţă aceste reguli stabilind că în contabilitate sunt evidenţiate doar diferenţele între valorile bunurilor/serviciilor ce au făcut obiectul operaţiunii de barter.
Spre deosebire de determinarea indicatorilor contabili, cu relevanţă în principal pentru stabilirea obligaţiilor fiscale, în prezenta cauză nu sunt relevante cheltuielile, întrucât baza de calcul nu se raportează la profit (deci la diferenţa dintre venituri şi cheltuieli), ci se raportează doar la venituri.
Prin urmare, în cazul operaţiunilor de barter trebuie avută în vedere valoarea produselor/serviciilor (inclusiv de publicitate) primite, fiind total irelevantă valoarea produselor/serviciile prestate în cadrul barter-ului.
Ca atare, din punct de vedere fiscal este relevantă doar diferenţa între valoarea serviciile de publicitate realizate în barter, diferenţă compensată cu o plată parţială în numerar, întrucât obligaţiile fiscale se calculează doar prin raportare la această diferenţă.
Însă, din punctul de vedere al determinării „totalităţii veniturilor obţinute din activitate de radiodifuzare” în sensul dat acestei noţiuni de Metodologia menţionată, relevantă este şi valoarea serviciilor de publicitate primite în cadrul barterului şi eventualele sume primite în numerar pe lângă serviciile de publicate (ca diferenţă între valoarea serviciilor reciproc prestate), pentru că aceste valori sunt rezultat al activităţii de radiodifuzare, activitate în cadrul căreia sunt utilizate operele muzicale.
Susţinerea apelantei în sensul că în cadrul expertizei contabile este obligatorie aplicarea regulilor de determinare a venitului din tranzacţiile de tip barter stabilite de SIC este eronată. Atât timp cât expertiza contabilă încuviinţată în cauză a avut ca obiectiv determinarea bazei de calcul a remuneraţiilor datorate pentru utilizarea operelor muzicale, astfel cum este aceasta stabilită prin Metodologia aplicabilă, expertul în mod corect a determinat toate valorile obţinute de pârâtă prin activitatea de radiodifuzare, fie ele în bani, produse sau servicii.
Acest sens al noţiunii de „totalitatea veniturilor obţinute de utilizator din activitatea de radiodifuzare” rezultă din scopul metodologiei care o conţine.
A da aceste noţiuni sensul invocat de apelantă ar constitui o eludare a scopului Metodologiei, întrucât ar însemna să se accepte că pârâta poate presta activitate de radiodifuziune în cadrul unui barter, în schimbul căreia ar obţine, la rândul său, produse sau servicii de valoarea echivalentă serviciilor prestate, dar pentru această activitate nu ar datora remuneraţie, deşi în mod evident produsele sau serviciile primite au o valoare ce a fost compensată cu valoarea serviciilor de radiodifuziune prestate, adică exact cu activitatea care presupune utilizarea operelor muzicale şi, prin urmare, generează obligaţia de plată a remuneraţiei.
S-a apreciat, totodată, că sunt nefondate şi criticile formulate cu privire la respingerea excepţiei de nelegalitate a Deciziei O.R.D.A. nr. 432/2006 prin încheierea din 26 februarie 2013, în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Este discutabil în ce măsură Metodologia în discuţie este act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că ea este rodul negocierii purtate între organismul de gestiune colectivă a operelor muzicale şi organismele de radiodifuziune, acestea nefiind organe administrative sau autorităţi publice în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora autoritatea publică este ”orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
O.R.D.A., ca organ administrativ, nu a făcut decât să dispună publicarea metodologiei, fără a avea vreo contribuţie sau atribuţie în elaborarea acesteia.
Chiar acceptând că Metodologia în discuţie ar fi un act administrativ cu caracter atipic, în sensul că, deşi nu provine de la o autoritate publică, este totuşi dat în aplicarea Legii nr. 8/1996, este evident însă că acest act nu are caracter individual, ci normativ, aplicându-se tuturor utilizatorilor de opere muzicale în cadrul activităţii de radiodifuzare.
S-a apreciat că susţinerea apelantei în sensul că art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu are în vedere doar actele administrative cu caracter individual este contrazisă chiar de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ, potrivit cărora „Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.”
Dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în forma redată mai sus au intrat în vigoare la 15 februarie 2013, după sesizarea instanţei cu excepţia de nelegalitate, dar erau adoptate prin Legea nr. 76/2012 şi reflectau voinţa legiuitorului, astfel că orice practică anterioară a instanţelor bazată pe o interpretare contrară, interpretare generată de neclaritatea legii în forma anterioară, nu mai putea fi primită.
Sub aspectul aplicării în timp a legii, excepţiei de nelegalitate invocate de pârâtă în faţa primei instanţe la 29 ianuarie 2013 îi este aplicabilă Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la momentul invocării excepţiei, iar nu cea în vigoare la momentul sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată, cum pretinde apelanta, întrucât prezentei cauze nu îi este aplicabilă Legea nr. 554/2004.
Doar excepţiei de nelegalitate invocate în cursul judecăţii îi este aplicabilă Legea nr. 554/2004 şi, prin urmare, forma legii incidentă în cauză se determină prin raportare la momentul sesizării instanţei cu această excepţie.
Reţinând că, în cauză, este aplicabilă Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la momentul sesizării instanţei cu excepţia de nelegalitate, în mod corect prima instanţă a interpretat dispoziţiile legale şi a considerat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a excepţiei, respectiv excepţia nu vizează un act administrativ cu caracter individual.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC R.X.X.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte o cerere esenţială a pârâtei (care coincide cu susţinerile de la pct. c. din obiecţiunile la raportul de expertiză), în sensul înlăturării din baza de calcul al remuneraţiei a unor contracte de parteneriate greşit incluse de către expert în categoria actelor care generează venit, deşi nu se numără printre cele vizate de pct. 5 din Metodologie, deoarece nu au legătură cu activitatea de radiodifuzare.
Această cerere era esenţială, întrucât admiterea acesteia era aptă să conducă la admiterea apelului, din moment ce din baza totală de calcul avuta în vedere de expert de aproximativ 3.500.000 lei, 2.800.000 lei reprezintă venituri realizate din contractele de parteneriate.
Deşi toate aceste aspecte au fost menţionate în obiecţiunile la raportul de expertiză şi susţinute oral în fata instanţei de apel, astfel cum rezultă chiar din practicaua deciziei recurate, acestea au fost ignorate în totalitate de instanţă, fără vreo motivare care să susţină legalitatea îndepărtării lor.
În aceste condiţii, instanţa de apel şi-a încălcat obligaţia esenţială de a demonstra în scris soluţia de respingere a obiecţiunilor, impunându-se desfiinţarea hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât, în lipsa din cuprinsul hotărârii a motivării cu privire la un aspect esenţial invocat de părţi, este imposibilă efectuarea controlului judiciar de legalitate, aşa cum s-a statuat şi în practica instanţei supreme.
2. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei de nelegalitate a pct. 5 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006 în M. Of. nr. 93 din 06 februarie 2007, excepţie invocată de către pârâtă.
Spre deosebire de prima instanţă, care considerase că actul atacat este un act normativ, şi nu individual, astfel încât nu poate face obiectul excepţiei de nelegalitate, instanţa de apel, cu toate că nu stabileşte cu claritate dacă acest act este unul administrativ, admite în principiu că are natura unui act administrativ atipic.
Această apreciere este corectă, având în vedere că, deşi Metodologia este rodul negocierilor dintre organismele de gestiune colectivă şi utilizatori, ea nu produce efecte decât de la data publicării în M. Of., prin Decizia directorului general al O.R.D.A., care, în temeiul art. 137 şi 138 din Legea nr. 8/1996, în calitate de organ de specialitate din subordinea Guvernului, verifică în prealabil legalitatea Metodologiei prin raportare la legea în executarea căreia a fost adoptată, respectiv Legea nr. 8/1996.
De asemenea, are natura unui act administrativ normativ şi prin prisma efectelor erga omnes pe care le produce, producându-şi efectele asemenea unei legi în domeniul drepturilor de autor în care a fost adoptată.
Nu în ultimul rând, formalităţile premergătoare (negocierile dintre organisme şi utilizatori) nu sunt apte să înlăture caracterul de act administrativ, câtă vreme el este un act adoptat în executarea unei legi, sub directa coordonare a unei autorităţi publice (O.R.D.A.).
În ceea ce priveşte forma legii aplicabile excepţiei de nelegalitate, recurenta a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare începând cu data de 15 februarie 2013, adoptată prin Legea nr. 76/2012, deoarece reflectă voinţa legiuitorului, astfel că orice practică anterioară a instanţelor bazată pe o interpretare contrară nu ar putea fi primită.
Împrejurarea modificării normei prin Legea nr. 76/2012 nu este aptă să conducă la schimbarea momentului de la care ele trebuie să producă efecte juridice, care este acela de la data invocării excepţiei, respectiv data de 29 ianuarie 2013, conform regulii tempus regit actum.
Mai mult decât atât, instanţa de apel, deşi constată că legea aplicabilă este cea în vigoare la data invocării excepţiei, înţelege să o ignore şi să aplice legea ce a intrat în vigoare abia la data de 15 februarie 2013, din moment ce îşi întemeiază în mod expres soluţia pe aceste dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte neclaritatea legii despre care vorbeşte instanţa, a existat până la pronunţarea deciziei de unificare a practicii judiciare pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia contencios administrativ şi fiscal, care a dat o soluţie acestei probleme plecând tocmai de la voinţa legiuitorului de la momentul adoptării actului, aceea a admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ normativ, în raport de cerinţa actelor care pot face obiectul excepţiei. Astfel, pot fi cenzurate actele administrative unilaterale, fără a distinge după cum acestea au caracter normativ sau individual, întrucât ambele aparţin sferei largi a actelor administrative unilaterale, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea 554/2004.
3. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte soluţia asupra criticilor aduse raportului de expertiză prin obiecţiunile de la punctele A şi B, referitoare la neaplicarea de către expert a S.I.C.
Astfel, instanţa de apel a respins aceste critici cu motivarea că aceste standarde internaţionale de contabilitate sunt relevante în ceea ce priveşte domeniul fiscal, fiind corectă abordarea expertului în sensul includerii în baza de calcul a valorii de schimb din tranzacţia de barter, atât timp cât metodologia stabileşte că în baza de calcul trebuie să intre toate veniturile generate de activitatea de radiodifuziune.
Această apreciere a instanţei este greşită, deoarece modul de stabilire a sumelor ce reprezintă venit, potrivit metodologiei - aşadar, inclusiv veniturile obţinute din tranzacţiile de tip barter -, urmează să se facă în conformitate cu regulile contabile, neexistând nici o normă în domeniul drepturilor de autor care să dea o definiţie particulară noţiunii de venit.
Dovadă a celor menţionate anterior este şi atitudinea intimatei-reclamante, care a solicitat, în vederea stabilirii bazei de calcul, efectuarea unei expertize contabile.
Or, conform normelor juridice incidente domeniului contabil, tranzacţiile de tip barter generează sau nu venit în condiţiile prevăzute de S.I.C.
Mai mult decât atât, având în vedere că legislaţia internă nu cuprinde recomandări specifice cu privire la operaţiunile de tip barter, se impune aplicarea legislaţiei europene, respectiv S.I.C.
Analizând operaţiunile de tip barter prin prisma S.I.C. - 18 „Venituri”, se observă că, în conformitate cu S.I.C. 18.12, „atunci când bunurile sau serviciile sunt schimbate sau tranzacţionate cu bunuri sau servicii similare ca natură şi valoare”, schimbul nu este privit ca fiind o tranzacţie care generează venit.
În momentul în care bunurile sunt vândute sau se prestează servicii în schimbul unor bunuri sau servicii care nu sunt similare, schimbul este privit ca o tranzacţie care generează venit. Venitul este evaluat la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite, ajustat cu orice sume transferate în numerar sau echivalente de numerar.
Când valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite nu poate fi evaluată în mod fiabil, venitul este evaluat la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor cedate, ajustată cu valoarea oricărei sume transferate în numerar sau echivalente de numerar.
Totodată, în ceea ce priveşte posibilitatea generării unui venit din tranzacţiile de tip barter care presupun servicii de publicitate, prin S.I.C. 31.4 şi 31.9 s-a stabilit că un schimb de servicii de publicitate poate genera venit numai în cazul în care presupune o plată parţială în numerar şi numai pentru această componentă.
În speţă, tranzacţiile de tip barter avute în vedere de expertul contabil au presupus tocmai servicii de publicitate, care, conform dispoziţiilor de la paragraful anterior, pot genera venit numai în cazul în care presupun o plată parţială în numerar şi numai pentru această componentă.
Instanţa de apel, asemenea primei instanţe, a asimilat în mod greşit valoarea de schimb cu venitul, dând curs concluziilor nelegale ale expertului contabil, fiind lipsită de suport legal aprecierea că, în baza de calcul, trebuie să fie inclusă orice valoare, indiferent că este primită în bani, produse sau servicii, atât timp cât baza de calcul prevăzută de pct. 5 din metodologie are în vedere venitul societăţii, iar nu aşa - zisele valori.
În ceea ce priveşte eludarea scopului metodologiei prin prisma prestării de servicii în sistem barter, este un argument pur iluzoriu, fără finalitate practică, câtă vreme atât radiodifuzorul, cât şi partenerii acestuia, au nevoie de lichidităţi pentru a funcţiona, dovadă fiind şi caracterul izolat al acestor operaţiuni, dovedit de lipsa unei legislaţii clare la nivel naţional.
În concluzie, tratamentul juridic diferit despre care vorbeşte instanţa de apel nu există, câtă vreme, pe de o parte, nu există dispoziţii speciale în legislaţia drepturilor de autor care să dea un înţeles aparte noţiunii de venit, iar pe de altă parte, expertiza din cauză este una contabilă, care trebuie să respecte normele juridice contabile, inclusiv S.I.C.
Având în vedere că expertul nu a respectat dispoziţiile cuprinse în S.I.C. în stabilirea bazei de calcul al remuneraţiei, în caz de casare a hotărârii, se impune efectuarea unui supliment la expertiză în scopul calculării corespunzătoare a remuneraţiei.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Prin primul motiv de apel vizând hotărârea primei instanţe, pârâta SC R.X.X.I. SRL a formulat critici referitoare la greşita încadrare în categoria actelor generatoare de venit a tranzacţiilor de tip barter care nu au presupus o plată în numerar, în contextul ignorării de către expertul judiciar a S.I.C., cu consecinţa includerii eronate a sumelor de bani menţionate în acele tranzacţii în baza de calcul a remuneraţiei datorate de către pârâtă, ca utilizator de opere muzicale prin radiodifuzare.
În cursul judecării apelului, a fost încuviinţată o completare la raportul de expertiză de la prima instanţă în raport de motivul de apel arătat, solicitându-se expertului să precizeze care anume dintre tranzacţiile de tip barter avute în vedere în raportul de expertiză generează venit, potrivit S.I.C.
Prin suplimentul la raport, expertul judiciar a răspuns obiectivelor stabilite de instanţa de apel, iar la termenul din 21 mai 2014, pârâta a formulat obiecţiuni, criticând, printre altele, încadrarea greşită de către expert în rândul barterelor a unor contracte de parteneriate care nu au legătură cu activitatea de radiodifuzare, în condiţiile în care, potrivit Metodologiei pe care şi-a întemeiat reclamanta pretenţiile din cauză, doar sumele de bani rezultate din activitatea de radiodifuzare se includ în baza de calcul a remuneraţiei. Obiecţiunile la raport au fost respinse în totalitate.
Prin primul motiv de recurs, s-a susţinut că soluţia instanţei de apel de respingere a acelei obiecţiuni împotriva constatărilor expertului judiciar este nemotivată.
Faţă de conţinutul obiecţiunii în discuţie, se constată că pârâta a urmărit înlăturarea din baza de calcul a remuneraţiei a contractelor menţionate, deoarece aceste acte, deşi generează venit, nu au legătură cu activitatea de radiodifuzare, iar atare finalitate presupune o apreciere din partea instanţei a conţinutului înscrisurilor în raport de sfera de aplicare a pct. 5 din Metodologie, ceea ce înseamnă că, în realitate, obiecţiunea la raportul de expertiză are valoarea unui mijloc de apărare, şi nu a unei simple critici a constatărilor expertului judiciar.
În aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu se poate folosi în apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului, iar potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel are obligaţia să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă doar în limitele cererii de apel (dacă nu se invocă şi motive de ordine publică).
Mijlocul de apărare la care se face referire în recurs a fost invocat pentru prima dată abia prin obiecţiunea la suplimentul de raport întocmit în apel, în condiţiile în care, după cum s-a arătat, pârâta a invocat prin cererea de apel doar ignorarea S.I.C. în privinţa contractelor de tip barter, nu şi aplicarea greşită a Metodologiei înseşi în privinţa altor contracte, pretinse a fi fost eronat calificate ca fiind de tip barter.
În acest context, nu se poate reţine că decizia de apel nu ar fi motivată, atât timp cât instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de apel şi a arătat argumentele pentru care a înlăturat motivele de apel, neluând în considerare apărările noi ale apelantei, ce nu au fost invocate în condiţiile prescrise de lege, respectiv prin motivele de apel (şi nici în faţa primei instanţe, a cărei hotărâre a avut în vedere contractele înregistrate în evidenţa contabilă a pârâtei ca fiind de tip barter, inclusiv parteneriatele vizate de recurs, în absenţa vreunei apărări a pârâtei pe acest aspect).
De altfel, prin susţinerile din recurs, pârâta îşi invocă propria culpă procesuală decurgând din încălcarea obligaţiei de a îndeplini actele de procedură în condiţiile şi termenele stabilite de lege, prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu poate pretinde nerespectarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a motiva respingerea unui mijloc de apărare ce nu a fost formulat în condiţiile legii, faţă de dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.
Faţă de cele expuse, urmează ca primul motiv de recurs să fie respins ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte criticile privind menţinerea soluţiei tribunalului de respingere a excepţiei de nelegalitate a pct. 5 din Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006 în M. Of. nr. 93 din 06 februarie 2007, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.
În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (atât în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată, cât şi de la data invocării excepţiei), una dintre cerinţele de admisibilitate a invocării excepţiei de nelegalitate este aceea a legăturii între fondul pricinii şi excepţia de nelegalitate, în sensul ca soluţionarea litigiului pe fond să depindă de actul administrativ.
Este necesar, din acest punct de vedere, ca partea care invocă excepţia să urmărească înlăturarea efectelor juridice a unui asemenea act juridic, ca urmare a admiterii excepţiei şi a constatării nelegalităţii cu caracter retroactiv.
Invocând excepţia de nelegalitate, pârâta a susţinut că în noţiunea de „venituri din … barter” din pct. 5 al Metodologiei nu ar trebui să intre tranzacţiile de tip barter care presupun servicii de publicitate, întrucât prin S.I.C. şi normele de interpretare a acestora s-a stabilit că o tranzacţie de tip barter care presupune servicii de publicitate poate genera venit numai în cazul în care include o plată parţială în numerar şi numai pentru această componentă, ceea ce nu este cazul în speţă, unde schimbul de servicii s-a făcut fără vreo diferenţă de numerar.
Din motivarea excepţiei rezultă că, prin invocarea sa, pârâta tinde la interpretarea prevederii din Metodologie într-o anumită modalitate, fără a urmări ca acea prevedere să nu producă efecte juridice în cauză, dimpotrivă, acceptând această premisă.
Pe de altă parte, pornindu-se de la aceeaşi premisă - susţinută de către recurentă - că Metodologia, a cărei nelegalitate se invocă, este un act administrativ, ar trebui ca nelegalitatea să se raporteze la legea în executarea căreia actul a fost emis, faţă de definiţia actului administrativ din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (act emis „în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii”).
Recurenta - pârâtă a susţinut, însă, că Metodologia ar fi nelegală nu în raport cu art. 1312 Legea nr. 8/1996, ci cu S.I.C., ceea ce confirmă finalitatea descrisă anterior, aceea a unei anumite interpretări a pct. 5 din Metodologie.
Ca atare, finalitatea urmărită de către recurenta - pârâtă nu poate fi atinsă prin invocarea nelegalităţii actului normativ, ceea ce înseamnă că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a invocării excepţiei, desprinse din art. 4 alin. (1) al Legii nr. 554/2004.
Chiar dacă această constatare este suficientă pentru a se conchide în sensul netemeiniciei criticilor recurentei, dat fiind că cerinţele de admisibilitate trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, urmează a fi analizate, totuşi, susţinerile recurentei cu privire la condiţia caracterului de act administrativ.
Instanţa de apel a considerat că este discutabil caracterul de act administrativ al Metodologiei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece nu este emis de vreo autoritate publică de natura celor expres prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) din Lege, însă, chiar dacă s-ar accepta această premisă, nu ar fi îndeplinită condiţia unui act administrativ cu caracter individual, ca obiect al excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 554/2004, în forma de la data invocării excepţiei în prezenta cauză, anume conturată prin Legea nr. 76/2012.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, argumentul principal al instanţei de apel a constat în absenţa caracterului de act administrativ şi doar în subsidiar a fost analizată cerinţa ca actul administrativ să aibă caracter individual.
Această instanţă de recurs constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune nu are natura unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu este emis de o autoritate publică definită prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Lege, respectiv de un „ organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public” sau de o persoană juridică de drept privat asimilată autorităţilor publice.
În conformitate cu art. 131, 1311 şi 1312 din Legea nr. 8/1996, orice metodologie privind drepturile patrimoniale cuvenite titularilor unui drept de autor sau de drepturi conexe este rezultatul negocierii între organismele de gestiune colectivă şi reprezentanţi ai utilizatorilor, trăsătură ce relevă natura convenţională a actului juridic încheiat între acele persoane juridice.
După publicarea în M. Of., metodologiile astfel negociate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, ceea ce asigură caracterul normativ al acestui act juridic.
Natura juridică duală a metodologiilor a fost confirmată şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, prin care s-a arătat că acestea au natura unui contract - cadru, având aplicabilitate generală în domeniul reglementat (de exemplu, Decizia nr. 1061 din 14 iulie 2009).
Metodologiile nu întrunesc niciuna dintre caracteristicile unui act administrativ, desprinse din art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, iar această constatare nu este contrazisă de faptul că negocierea are loc în cadrul unei comisii desemnate de către directorul general al O.R.D.A., iar tot acesta decide publicarea protocolului care conţine metodologia negociată în M. Of.
Deciziile directorului general al O.R.D.A. sunt, fără îndoială, acte administrative, susceptibile de a face obiectul unei excepţii de nelegalitate, însă strict în legătură cu operaţiunile prevăzute de lege, respectiv de iniţiere a negocierii, de desemnare a comisiei şi de publicare în M. Of. Organul administrativ nu are vreo implicare în negocierea propriu - zisă, vreun drept de coordonare a acesteia ori de control asupra rezultatului negocierii, astfel încât natura juridică a deciziilor administrative nu se extinde asupra înţelegerii încheiate între părţi.
Întrucât condiţia de act administrativ, ca obiect al excepţiei de nelegalitate, este esenţială pentru invocarea excepţiei, este lipsit de relevanţă dacă art. 4 din Legea nr. 554/2004 este incident în forma de la data cererii de chemare în judecată sau de la data invocării excepţiei.
Nefiind îndeplinită nici cea de-a doua condiţie de admisibilitate a invocării excepţiei de nelegalitate a Metodologiei, urmează a fi respinse criticile recurentei pe acest aspect.
3. În ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor pct. 5 din Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată în M. Of. prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006, se constată că motivul de recurs cu acest obiect este nefondat.
Potrivit normei în discuţie, „Baza de calcul asupra căreia se aplică procentele prevăzute de prezenta metodologie este reprezentată de totalitatea veniturilor obţinute de utilizator din activitatea de radiodifuzare, ce includ veniturile din abonamente/taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicitate, anunţuri şi informaţii, barter, sponsorizări, numere suprataxate, concursuri şi jocuri radiodifuzate, închirieri spaţiu emisie, venituri din radiodifuzări realizate în urma unei comenzi, venituri din asocieri în participaţiune obţinute din activitatea de radiodifuzare etc. Pentru utilizatorii care nu obţin venituri, baza de calcul o constituie totalitatea cheltuielilor efectuate de către utilizator pentru activitatea de radiodifuzare (incluzând, dar fără a se limita la, cheltuielile de personal, cheltuielile pentru serviciile prestate de terţi, achiziţii de orice fel etc.), în trimestrul pentru care remuneraţia este datorată.”
Pârâta este utilizator de opere muzicale, pe care le difuzează pe un post de radio din portofoliul său şi, fără a contesta în cauză obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite autorilor operelor radiodifuzate, a susţinut pe tot parcursul judecăţii că în baza de calcul al remuneraţiei nu trebuie să intre sumele de bani relevate de contractele de tip barter încheiate de către pârâtă în perioada pentru remuneraţia era datorată (începând cu trimestrul III al anului 2010) şi care au avut ca obiect servicii de publicitate, deoarece ar putea reprezenta „venit” doar dacă schimbul de servicii de publicitate presupune o plată parţială în numerar şi numai pentru această componentă, ceea ce nu este cazul în speţă.
Susţinerile cu acest obiect s-au întemeiat pe S.I.C., a căror aplicare se susţine că ar fi obligatorie în cauză, făcându-se referire, în sensul celor arătate anterior, la S.I.C. 18 „Venituri” (mai precis la S.I.C. 18.12) şi la S.I.C. 31 (31.4 şi 31.9).
Este de precizat, în primul rând, că, spre deosebire de susţinerile din faţa primei instanţe, referirile din apel şi recurs la instrumentele internaţionale sunt parţial greşite, întrucât doar primul reprezintă unul dintre standarde (I.A.S. 18), în timp ce al doilea (S.I.C. 31) este o interpretare a I.A.S. 18 şi I.A.S. 8, aparţinând fostului Comitet Permanent pentru Interpretarea Standardelor.
Prin Regulamentul (E.C.) nr. 1126/2008, au fost adoptate anumite standarde internaţionale de contabilitate, printre care şi I.A.S. 18, împreună cu interpretările sale.
Astfel, ţinându-se cont de efectul direct al regulamentelor în dreptul intern, nefiind necesară transpunerea lor printr-un act normativ la nivel naţional, se constată că aceste instrumente erau, într-adevăr, în vigoare la data efectuării raportului de expertiză în faţa primei instanţe (de altfel, şi la data întocmirii evidenţelor contabile ale pârâtei pentru anii 2010- 2012).
Regulamentul (E.C.) nr. 1126/2008 a fost adoptat în baza Regulamentului (C.E.) nr. 1606/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului privind aplicarea S.I.C.
Din acest motiv, ar trebui ca sfera sa de aplicare să fie cea prevăzută de art. 4 din Regulamentul (C.E.) nr. 1606/2002, respectiv limitată la societăţile cotate la bursă care intră sub incidenţa dreptului intern al unui stat membru, prevăzându-se expres dreptul de opţiune al statelor membre de a decide aplicarea S.I.C. şi societăţilor care nu efectuează operaţiuni listate la bursă.
Pârâta din cauză nu a invocat o asemenea reglementare naţională, aplicabilă şi societăţilor sus - menţionate, deoarece Ordinul M.F.P. nr. 907/2005, menţionat în cursul judecăţii, se referă doar la aplicarea S.I.R.F., nu şi a celor de contabilitate.
Chiar dacă s-ar accepta că Regulamentul (E.C.) nr. 1126/2008 este aplicabil şi societăţii pârâte, se constată că sunt nefondate susţinerile recurentei privind necesitatea înlăturării din baza de calcul a remuneraţiei a veniturilor generate de contractele de tip barter încheiate cu terţi în perioada ce interesează cauza (trim. III 2010 - trim. I 2012).
Metodologia aplicabilă în cauză prevede criteriul de calcul al remuneraţiei cuvenite autorilor, respectiv aplicarea unui anume procent din veniturile obţinute de utilizator din activitatea de radiodifuzare sau, după caz, cheltuielile efectuate de acesta cu activitatea de radiodifuzare, precum şi actele comerciale relevante în acest scop, pentru fiecare caz în parte.
Achitarea remuneraţiei este obligatorie, indiferent dacă utilizatorul a obţinut sau nu venituri, din moment ce baza de calcul este compusă, în cel din urmă caz, din cheltuielile efectuate.
În cursul judecării litigiului având ca obiect executarea silită, prin intermediul instanţei de judecată, a obligaţiei de plată a remuneraţiei de către utilizator, atunci când remuneraţia nu este achitată de bunăvoie, calculul efectiv al remuneraţiei se realizează pe baza evidenţelor contabile ale utilizatorului. Operează prezumţia că acestea reflectă realitatea, dată fiind obligaţia oricărei persoane juridice care îşi organizează contabilitatea financiară, astfel cum reiese din prevederile art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, de a întocmi în mod corespunzător documentele justificative şi înregistrările în contabilitate pe baza acestora, cu respectarea legii aplicabile.
Aşadar, baza de calcul a remuneraţiei se fundamentează pe înregistrările contabile ale veniturilor obţinute din activităţile comerciale de natura celor arătate exemplificativ în Metodologie, astfel cum au fost identificate în propria contabilitate de către utilizator, ţinând cont că veniturile se contabilizează, după cum rezultă chiar din S.I.C. (I.A.S.) 18. Astfel, valoarea venitului obţinut este cea stabilită chiar de către utilizator, pe baza criteriilor legale, inclusiv a celor prevăzute prin S.I.C. (de regulă, valoarea justă a contraprestaţiei primite sau de primit, conform I.A.S. 18.9).
Nu este exclus, însă, ca înregistrările contabile să fie eronate sau incomplete, astfel încât, pentru calcularea corectă a remuneraţiei datorate, să fie necesar ca instanţa să stabilească dacă anumite operaţiuni dintre cele prevăzute de Metodologie sunt sau nu generatoare de venit şi eventual incluse în baza de calcul a remuneraţiei. Pentru identitate de raţiune, ar trebui să se ia în considerare tot valoarea contabilă, astfel cum s-ar regăsi în evidenţa contabilă corect întocmită.
O asemenea cercetare judecătorească implică un probatoriu distinct de verificarea propriu - zisă a înregistrărilor contabile privind veniturile, din moment ce se susţine că acestea nu corespund realităţii, iar sarcina probei revine părţii ce afirmă caracterul generator de venit al unei anumite operaţiuni comerciale ori, dimpotrivă, că aceasta nu ar genera venit (cum susţine pârâta din cauză), cu obligaţiile procedurale aferente de respectare a termenelor şi condiţiilor pentru propunerea şi administrarea probelor.
Probatoriul trebuie să fie apt a releva elementele necesare pentru ca instanţa să aprecieze dacă utilizatorul a obţinut sau nu vreun venit în sens contabil dintr-un anumit act efectuat şi să poată calcula valoarea acestuia, iar acesta constă, în principal, din înscrisurile ce reflectă o anumită operaţiune, documente justificative pe baza cărora ar fi trebuit să se efectueze înregistrările contabile.
Atunci când este vorba despre schimburi de servicii prestate (barter), ar trebui ca documentele înfăţişate să reflecte cu precizie dacă serviciile sunt schimbate sau tranzacţionate cu servicii similare ca natură şi valoare, dat fiind că, în acest caz, schimbul nu este privit ca fiind o tranzacţie care generează venit, conform I.A.S. 18.12 teza I. Cele două condiţii privind similaritatea serviciilor - ca natură şi ca valoare - trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea cel puţin a uneia conducând la concluzia că tranzacţia generează venit. În această ultimă ipoteză, se are în vedere „valoarea justă” a bunurilor sau serviciilor primite, după caz, a bunurilor sau serviciilor cedate (I.A.S. 18.12 teza ultimă).
Dacă schimbul de servicii (barter) vizează servicii de publicitate, este esenţial a se stabili dacă serviciile de publicitate sunt similare sau diferite (ca natură şi valoare), deoarece un schimb de servicii de publicitate similare nu este o tranzacţie care generează venit, conform interpretării din SIC 31 (mai precis, 31.3) a normei din I.A.S. 18. Aşadar, pentru ca o tranzacţie să genereze venit este necesar, pe lângă diferenţa de natură şi valoare a serviciilor, este necesar ca acestea să fie prestate în cursul activităţilor curente ale prestatorilor.
Este de observat că faptul schimbului de servicii de publicitate nu este suficient în sine pentru a se considera că serviciile sunt similare ca natură, iar acest aspect ar trebui să facă obiectul unei dezbateri distincte în cursul judecăţii.
Toate aceste elemente trebuie să poată fi verificate de către instanţă pe baza înscrisurilor ce reflectă schimbul de servicii, iar imposibilitatea verificării echivalează cu nedovedirea susţinerilor în combaterea înregistrărilor contabile, imputabilă părţii căreia îi revenea sarcina probei.
În acest context, se constată în cauză că recurenta - pârâtă, deşi a susţinut că evidenţa sa contabilă reflectă în mod eronat că tranzacţiile de tip barter, inclusiv cele care presupun servicii de publicitate, au generat venituri, înregistrate ca atare, nu a dovedit acest lucru, prin formularea unei apărări corespunzătoare, prin care să indice cu exactitate natura şi valoarea serviciilor schimbate, respectiv dacă au fost prestate în cursul activităţilor curente, şi înfăţişarea înscrisurilor relevante. Apărarea sa a constat în invocarea standardului internaţional de contabilitate referitor la venituri şi a interpretării acestuia, fără a susţine măcar în care dintre ipoteze se încadrează, potrivit distincţiilor arătate anterior, şi înfăţişând doar documentele contabile, pe baza cărora expertul judiciar a constatat că toate tranzacţiile de tip barter au fost înregistrate în contabilitate ca fiind generatoare de venituri.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la înregistrările contabile ale pârâtei, care au relevat atât existenţa veniturilor din respectivele tranzacţii, cât şi valoarea acestora, calculată de utilizatorul însuşi, menţinând hotărârea primei instanţe care a calculat remuneraţia prin luarea în considerare şi a acestor venituri.
De altfel, prin susţinerile referitoare la veniturile din tranzacţiile de tip barter ce presupun servicii de publicitate, pârâta a urmărit înlăturarea totală a valorii corespunzătoare acelor servicii, pretinzând că, pentru a se considera că tranzacţiile cu acest obiect generează venit, ar trebui ca schimbul să implice o plată parţială în numerar şi numai pentru această componentă, invocând în acest sens SIC 31.9.
Or, S.I.C. 31.9 nu există în cuprinsul interpretării standardului 18, S.I.C. 31 conţinând doar pct. 1 - 5. Dacă pârâta a avut în vedere S.I.C. 31.5 lit. d), acesta nu susţine alegaţia pârâtei, dimpotrivă, o contrazice, din moment ce prevede expres că un venit poate fi evaluat în mod fiabil prin raportarea la tranzacţii non-barter care, printre alte condiţii, presupun plata nu numai în numerar, dar „şi/sau altă formă de contraprestaţie (de exemplu valori mobiliare tranzacţionabile, active nemonetare şi alte servicii) care au o valoare justă ce se poate evalua fiabil”.
Se constată, de asemenea, că instanţa de apel a apreciat în mod corect că noţiunea de „venit” avută în vedere la calcularea remuneraţiei în cazul unui schimb de servicii (barter) include valoarea serviciilor nu numai atunci când se încasează o diferenţă în numerar, dar şi în cazul în care părţile nu prevăd o asemenea diferenţă sau se schimbă în plus şi o altă prestaţie, unilateral sau reciproc. Aceste ipoteze sunt considerate drept tranzacţii care pot genera venit (I.A.S. 18.12), chiar când presupun servicii de publicitate (S.I.C. 31.2), în acest ultim caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile privind similaritatea, arătate anterior.
Noţiunea de „venit” are în vedere valoarea contabilă a serviciilor, stabilită pe baza normelor aplicabile în raport de ipoteza concretă şi care coincide cu valoarea justă a contraprestaţiei primite (I.A.S. 18.9) sau cu valoarea justă a serviciilor prestate (S.I.C. 31.5), urmând a fi înlăturate criticile recurentei privind echivalarea de către instanţa de apel a veniturilor cu valorile obţinute de un utilizator în activitatea de radiodifuzare.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă SC R.X.X.I. SRL la 3.100 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A., constând în onorariu avocat, conform facturii din 27 noiembrie 2014 şi ordinului de plată din 2014 (file 35 şi 36 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.X.X.I. SRL împotriva Deciziei nr. 224/A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă SC R.X.X.I. SRL la 3.100 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3477/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3445/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
