ICCJ. Decizia nr. 3498/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3498/2014
Dosar nr. 1141/95/2013
Şedinţa publică din 9 decembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Reclamantul V.I. a acţionat în judecată pe pârâtele SC C.E.O. SA şi E.C. Roşia pentru ca acestea să fie obligate la plata de despăgubiri în sumă de 10.000 lei reprezentând valoarea drepturilor de autori cuvenite pe perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2013 în raport de brevetul de invenţie din 2002 şi de contractul din 2002.
Prin sentinţa civilă nr. 96 din data de 27 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, s-a respins acţiunea pentru motivele de mai jos.
Temeiul pretenţiilor reclamantului îl reprezintă contractul de cesiune din 09 mai 2001 încheiat între reclamant în calitate de cedent, pe de o parte şi CN L.O. SA, ai căror succesori în drepturi sunt pârâtele, în calitate de cesionară, pe de altă parte, prin acest contract cedentul cesionând în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991 dreptul la eliberarea brevetului pentru invenţia „Procedeul de exploatare prin lucrării la zi a straturilor de lihnit situate în condiţii hidrogeologice grele” în schimbul unei redevenţe.
La art. 2. 4 din contractul de cesiune s-a prevăzut că valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului, în baza acestui contract cesionara obţinând de la O.S.I.M. brevetul de invenţie C.I. şi, ulterior, acordării brevetului părţile contractului de cesiune au încheiat în temeiul Legii nr. 64/1991 contractul din 2002 prin care s-a stabilit procentual drepturile cuvenite inventatorilor din exploatarea invenţiei.
Potrivit art. 43 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 64/1991 pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului şi neplata acestora atrage decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, art. 39 alin. (3) din acelaşi act normativ prevăzând că taxa de menţinere în vigoare poate fi achitată de orice persoană interesată. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în R.N.B.I. şi se publică în B.O.P.I. măsura decăderii sancţionând nerespectarea termenului de plată a taxelor, taxe care sunt datorate tocmai pentru menţinerea în vigoare a brevetului singura posibilitate pe care legea o oferă titularului care nu a respectat termenele de plată fiind aceea de a solicita revalidarea conform procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 37 al Legii nr. 64/1991.
Prin adresa din 13 decembrie 2012 aflată la fila 55 din dosar O.S.I.M. Bucureşti a comunicat faptul că în ceea ce priveşte brevetul de invenţie din 2002 titularul e decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare din data de 16 mai 2004, iar O.S.I.M. a publicat în B.O.P.I. din 28 martie 2008 menţiunea decăderii din drepturi.
S-a precizat totodată că titularul brevetului - CN L.O. SA ale cărei succesoare sunt pârâtele - nu a depus în termenul legal nicio cerere de revalidare, aceasta însemnând că brevetul nu se mai află în perioada legală de protecţie.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 2966 din 14 iulie 2014, a admis calea de atac, a schimbat sentinţa în sensul că acţiunea a fost admisă în parte, cu obligarea pârâtelor la plata către recurent a sumei de 285.909,18 lei, reprezentând drepturi patrimoniale de autor, actualizată cu dobânda legală pentru perioada 2010-2012, precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 4.596,50 lei, reprezentând onorariu de avocat, expert şi transport pentru motivele ce urmează. Reclamantul este unul din autorii invenţiei „Procedeu de exploatare prin lucrări la zi a straturilor de lignit situate în condiţii hidrogeologice grele” alături de alte persoane, iar titular al brevetului de invenţie C.I. din 30 decembrie 2002, ca efect al contractului de cesiune din 2001, încheiat cu autorii invenţiei, este fosta CN L.O. SA prin E.M.C. Roşia actualmente SC C.E.O. SA prin E.C. Roşia.
Perioada legală de valabilitate a brevetului de invenţie este de 20 de ani, de la 15 mai 2001 - data de depozit şi până la data de 15 mai 2021.
În baza art. 43 alin. (2) şi (3), pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului şi neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi se publică în B.O.P.I.
În cauză titularul a fost decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare din data de 16 mai 2004, iar O.S.I.M. a publicat în B.O.P.I. din 28 martie 2008, menţiunea decăderii din drepturi.
O decădere a titularului din drepturile conferite de brevet ca urmare a neplăţii taxelor, ca sancţiune legală, conduce la lipsirea de protecţie, respectiv la decăderea acestuia din dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga sa durată de valabilitate, invenţia putând fi liber exploatată de către terţi.
Prin urmare, contractul de cesiune, respectiv un act adiţional încheiat la acesta în baza căruia s-au stabilit efectiv în favoarea inventatorului/inventatorilor drepturile şi condiţiile de acordare a drepturilor patrimoniale de autor, are ca durată de valabilitate însăşi durata brevetului, respectiv aceea de 20 de ani - aşa cum s-a convenit, neîncetând odată cu decăderea titularului (care exploatează şi invenţia) din drepturile conferite de brevet ca urmare a neplăţii taxelor de menţinere în vigoare.
Aşadar, contractul de cesiune încheiat în cauză, respectiv contractul încheiat cu subunitatea minieră - ca act adiţional la cel de cesiune, respectiv de exploatare în sensul art. 2.5. teza finală, are durata de valabilitate 20 de ani, neîncetând în sensul interpretării art. 4 de către pârâte, la data decăderii titularului din dreptul exclusiv de exploatare.
În ceea ce priveşte apărarea intimatelor referitoare la faptul că încheierea contractului cu subunitatea minieră s-a referit la o realizare tehnică, iar nu la o invenţie, instanţa de apel a socotit-o neîntemeiată.
Obiectul contractului încheiat cu subunitatea minieră ulterior celui de cesiune, l-a constituit utilizarea „Procedeului de exploatare prin lucrări la zi a straturilor de lignit situate în condiţii hidrogeologice grele”. Or, acestui procedeu i s-a conferit prin brevet valoarea de invenţie în sensul legii, aşa cum rezultă din brevet.
Niciuna dintre părţi nu a fost în măsură să depună originalul exemplarului primit la încheierea contractului, ci numai copii.
Dar, această împrejurare nu a condus la concluzia inexistenţei unor raporturi contractuale dintre reclamant şi pârâte, pentru un dublu considerent: în primul rând, este vorba de existenţa contractului de cesiune a cărui existenţă nu a contestat-o niciuna dintre părţi, cesiune care a avut ca efect faptul că titular/titulari ai brevetului nu a fost/au fost inventatorul/inventatorii, ci compania cesionară. În al doilea rând, anterior perioadei în litigiu, inventatorul a beneficiat de plăţi cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi expertizate. Or, această împrejurare demonstrează existenţa unei convenţii în acest sens, ca act adiţional la contractul de cesiune.
În ceea ce priveşte menţiunile, respectiv modificările operate pe înscrisul constatator al convenţiei, respectiv contractul din 2002, încheiat cu subunitatea minieră, s-a făcut următoarea analiză.
Menţiunile făcute, prin modificarea perioadei de acordare a drepturilor autorilor invenţiei şi prin modificarea procentelor care se acordă începând cu primul an şi terminând cu ultimul an (al 20-lea), apar ca fiind atât în favoarea, cât şi în defavoarea fiecărei părţi contractante, deci nu sunt făcute de părţi.
Astfel, durata de 20 de ani (în loc de cinci ani), este în favoarea autorilor şi în defavoarea unităţii, iar diminuarea procentelor este invers.
În orice caz, semnătura aplicată în dreptul fiecărei modificări, apare făcută de aceeaşi persoană, care în aceste condiţii poate fi socotită terţ de contract, fără interes.
În acest context, instanţa de apel a încuviinţat proba testimonială, dar nu peste sau în contra înscrisului prezentat, ci pentru a stabili contextul ca stare de fapt, în care s-a încheiat efectiv contractul în discuţie.
Din declaraţia martorului P.I., audiat la termenul din data de 15 ianuarie 2014, instanţa a reţinut că acesta avea funcţia de contabil şef şi că modificările au fost făcute personal şi că a semnat în dreptul fiecărei modificări.
În aceste condiţii, instanţa nu a identificat nici un motiv pentru a nu lua în seamă contractul din 2002 prezentat în copie în forma existentă la dosar depus de reclamant, alături de celelalte înscrisuri invocate în dovedirea cererii de faţă.
Aşadar, în ceea ce priveşte perioada de valabilitate a contractului, aceasta nu este de 5 ani, ci de 20 de ani, iar în ceea ce priveşte procentul aplicabil pentru calcularea drepturilor patrimoniale de autor cuvenite autorilor invenţiei, acestea sunt următoarele: 5% pentru primii 3 ani şi câte 4% pentru următorii 17 ani.
Determinarea cuantumului sumelor de bani cuvenite reclamantului pentru perioada de referinţă din litigiu, care se încadrează în perioada de la 5 la 20 de ani, s-a făcut de expert în trei variante, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data de 15 ianuarie 2014, una dintre variante fiind aceea de aplicare a procentului de 4% cu menţiunea că reclamantului i se cuvine ¼ din sumă, întrucât este unul din cei patru autori.
Instanţa de apel a confirmat raportul de expertiză întocmit în cauză şi menţinut prin răspunsul la obiecţiuni, de către expertul B.F. şi a stabilit că reclamantului i se cuvine suma de 285.909,18 lei reprezentând drepturi patrimoniale de autor actualizate şi cu dobânda legală pentru perioada 2010-2012.
Suma este compusă din 262.740 lei, în valoare netă, din 87.967 lei pentru anul 2010, 135.997 pentru anul 2011, 38.876 pentru anul 2012, calculată prin determinarea unui procent de 4% din eficienţa economică.
La determinarea acestei sume s-au avut în vedere plăţile parţiale făcute voluntar de unitate în anii 2011 şi 2012 .
La suma de 262.740 lei s-a adăugat suma ce a rezultat din actualizare prin aplicarea indicelui de inflaţie, rezultând suma totală de 274.697 lei la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii acţiunii, aceea de 11.212,18 lei.
În ceea ce priveşte cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, Curtea a respins-o pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă de la data de 25 iunie 2014.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul şi pârâta SC C.E.O. SA.
Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului,modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii în totalitate.
1. Prin acordarea de către instanţă a unui procent de 5% din eficienţa economică în primii 3 ani şi 4% pentru următorii 17 ani, s-a dat eficienţă modificărilor făcute în contractul din 2002, deşi niciuna din părţi nu a fost de acord cu aceste modificări, acordând părţilor ce nu au cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea la apel, societatea pârâtă arăta că contractul din 2002, cuprinde o serie de modificări pe care unitatea nu şi le însuşeşte.
Cum nici recurentul nu le-a însuşit, instanţa trebuia să ia în considerare contractul fără modificările făcute de directorul adjunct, P.I., cu atât mai mult cu cât respectivele modificări nu sunt însuşite prin semnături de ing. P.V. - reprezentant E.M.C. Roşia şi nici de către inventatorii: B.V., V.I., B.C.
2. În mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că contractul din 2002 încheiat între inventatori şi E.M.C. Roşia este act adiţional la contractul de cesiune din 2001, deoarece actul adiţional trebuia încheiat între aceleaşi părţi care au încheiat contractul de cesiune din 2001.
În acest sens, trebuie constatat că contractul de cesiune din 2001 s-a încheiat între C.N.L.O. şi inventatori, iar contractul din 2002 s-a încheiat între E.M.C. Roşia şi inventatori.
Dovada că contractul din 2002 s-a încheiat între E.M.C. Roşia şi inventatori rezultă din antetul contractului, unde este scris: „CN L.O. SA - E.M.C. Roşia”, din prevederile pct. 2 lit. b) unde se precizează că: ,,b) prezentul contract este unicul contract între E.M.C. Roşia şi autor” dar şi faptul că este înregistrat la E.M.C. Roşia din 29 mai 2002.
Prin urmare, contractul din 2002 este un contract distinct de contractul din 2001 (nu un act adiţional la acesta din urmă)., este singurul contract încheiat între E.M.C. Roşia şi autori, pentru o perioadă de 20 de ani cuprinsă între 15 mai 2001 (pct. 1 lit. d) cu privire la data începerii) şi 15 mai 2021 (pct. 2 lit. j) cu privire la data încetării), fiind contractul în baza căruia s-au efectuat plăţile către inventatori în perioada 2001-2012 şi în temeiul căruia s-a introdus acţiunea care face obiectul prezentului dosar.
Acest motiv de recurs intră sub incidenţa art. 304 pct. 8, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii.
3. S-a interpretat greşit contractul din 2002 când s-a reţinut că modificarea duratei de 20 de ani, în loc de 5 ani, este în favoarea autorilor şi în defavoarea unităţii, iar diminuarea procentelor este invers, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Modificarea duratei de 20 de ani în loc de 5 ani s-a făcut pentru a se pune în concordanţă cu dispoziţiile pct. 2 lit. c) care prevedeau anii 1-20, dar şi cu dispoziţiile pct. 2 lit. d) care prevedeau că drepturile de autor se acordă începând cu data de 15 mai 2001 şi dispoziţiile pct. 2 lit. j) conform cărora contractul înceta la data de 15 mai 2021. Chiar dacă nu se modifica perioada de cinci ani cu perioada de 20 ani era evident că perioada de „cinci ani" era o eroare materială, contractul fiind încheiat pe o perioadă de 20 ani, începând cu 15 mai 2001 şi încetând la 15 mai 2021, astfel că respectiva modificare nu poate fi catalogată ca fiind în favoarea inventatorilor.
4. Motivarea instanţei potrivit căreia procentul aplicabil pentru calcularea drepturilor patrimoniale de autor cuvenite autorilor invenţiei este de 5% pentru primii 3 ani şi 4% pentru următorii 17 ani, conform modificărilor unilaterale înscrise de contabilul şef P.I. în contractul din 2002, este în contradicţie cu motivarea în care se reţinea că modificările „nu sunt făcute de părţi", motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este evident faptul că dacă modificările din contract nu sunt făcute de părţi, procentele de 5% şi respectiv 4% nu trebuiau aplicate la stabilirea drepturilor cuvenite inventatorilor.
5.Prin acordarea către inventatori a unui procent de 5% pentru primii 3 ani şi 4% pentru următorii 17 ani, fără acordul acestora, în condiţiile în care prin contractul din 2002 încheiat între inventatori şi pârâtă, s-a prevăzut un procent de 30% pentru primul an şi 20% pentru următorii 19 ani, s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 969, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, iar în situaţia dată prevederile pct. 2 lit. c) din contractul din 2002, ce stabilea un procent de 30% din eficienţa economică pentru primul an cuvenită inventatorilor şi 20% pentru următorii 19 ani, erau obligatorii să fie respectată de către instanţa de apel.
În această situaţie suma cuvenită reclamantului prin aplicarea unui procent de 20% din eficienţa economică şi cotei de 1/4 este de 1.564.857,59 lei, actualizată cu inflaţia şi dobânda legală, până la 30 martie 2014, aşa cum rezultă din raport expertiză contabilă.
„.Pentru calcularea dobânzii legale la diferenţa netă de primit actualizată de 1.500.812 lei stabilită prin aplicarea unui procent de 20% din eficienţa economică a fost întocmită anexa 7.2 din care rezultă o dobândă de 64.045,59 lei; rezultă o sumă netă de primit de 1.500.812 lei+dobânda aferentă de 64.045,59 lei = 1.564.857,59 lei".
6. Acordarea unei cote de 1/4 din eficienţa economică cuvenită tuturor inventatorilor s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora numai inventatorii beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu titularul brevetului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Autori ai brevetului de invenţie, intitulat „Procedeu de exploatare, prin lucrări la zi a straturilor de lignit situate în condiţii hidrogeologice grele” sunt B.G., V.I., B.C., situaţie care impunea ca reclamantul să beneficieze de cota de 1/3 din eficienţa economică cuvenită tuturor inventatorilor.
Aceeaşi cotă de 1/3 cuvenită reclamantului rezultă şi din contractul din 2002 încheiat între E.M.C. Roşia şi inventatorii: B.G., V.I., B.C., actul adiţional la contractul din 2002 prin care a fost cooptat şi T.T. ca autor al brevetului nefiind urmat şi de modificarea brevetului de invenţie menţionat în sensul de a fi menţionat şi acesta din urmă ca autor al invenţiei.
În această situaţie suma totală cuvenită inventatorilor, actualizată cu inflaţia şi dobânda legală până la 30 martie 2014, în cuantum de 6.259.43036 lei (1.564.857,59 lei/inventator x 4 = 6.259.430,36 Iei), trebuia împărţită în cota de 1/3, iar reclamantului, V.I. îi revenea suma netă de 2.086.476,78 lei (6.259.436,36 : 3 = 2.086.476,78 lei).
7. Acordarea, de către instanţă, a unui procent de 5% din eficienţa economică obţinută în primii 3 ani şi 4% în următorii 17 ani, inventatorilor din prezenta speţă, este discriminatorie, contrară principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 din Constituţia României, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Trebuie reţinut faptul că din anul 2000, până în prezent, fostele societăţi componente ale SC C.E.O. SA, (CN L.O. SA, etc.) au încheiat cu toţi inventatorii ale căror invenţii le-au utilizat, contracte tip art. 10 din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991, în care cuantumul drepturilor inventatorilor era de 30% pentru primul an şi 20% pentru anii 2-20 din eficienţa economică obţinută.
Aceste procente au fost acordate inventatorilor începând cu anul 2000, iar când drepturile nu au fost acordate de bună-voie, în procentele susmenţionate, au fost acordate prin hotărâri judecătoreşti.
În acest sens, la termenul din 28 mai 2014 s-au depus hotărâri judecătoreşti prin care inventatorii, ori autorii realizărilor tehnice au obţinut drepturile de autor, în cuantum de 30% pentru primul an şi 20% pentru următorii ani, din eficienţa economică obţinută prin exploatarea invenţiilor ori realizărilor tehnice.
Soluţia Curţii de Apel Craiova prin care se recunoştea inventatorilor dreptul de 5% din eficienţa economică obţinută în primul an de exploatare a invenţiei şi 4% pentru următorii 17 ani, este contrară practicii judecătoreşti.
În fapt, prin acest motiv de recurs se invocă practica judecătorească divergentă ce aduce atingere principiului siguranţei juridice.
Critica se constituie în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
8. Prin reducerea cheltuielilor de judecată de la 6.286 lei, dovedite cu nota de cheltuieli la 4.596,5 lei, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorii nu pot micşora cheltuielile efectuate cu taxa de timbru, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa a redus fără drept cheltuielile de transport ale apărătorului pe ruta Tg. Jiu - Craiova şi retur la numai 99 lei pentru fiecare deplasare, faţă de actele anexate la ordinele de deplasare ce dovedeau cheltuieli cuprinse între 145 şi 166 lei pentru combustibil autoturism, dar a înlăturat şi diurna de deplasare pentru apărător de 100 lei/zi, respectiv 1.100 lei pentru cele 11 deplasări, deşi distanţa de 250 km în opinia noastră (220 km în opinia instanţei) şi durata deplasărilor de peste 12 ore, fiecare, justificau acordarea diurnei de deplasare.
Prin concluziile scrise, s-a solicitat instanţei să dispună restituirea sumei de 1.216,50 lei (811 lei la instanţa de fond + 405,50 lei la instanţa de apel) reprezentând taxă de timbru, ca nedatorată, având în vedere dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 64/1991.
Dacă instanţa nu a dispus restituirea taxei de timbru în valoare de 1.216,50 lei, aceasta trebuia inclusă în cheltuielile de judecată acordate, conform art. 274 alin (2) C. proc. civ., iar societatea pârâtă trebuia obligată la plata sumei de 7.503 lei (6.286,50 lei conform notă cheltuieli + 1.216,50 lei taxă timbru) cheltuieli de judecată pe care le-am efectuat la instanţa de fond şi de apel.
Recurenta SC C.E.O. SA, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. solicită, în principal, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamant iar în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru motivele ce urmează.
Hotărârea este nemotivată sub toate aspectele invocate de pârâtă în sensul că nu a motivat soluţia pe care a adoptat-o şi motivul pentru care a respins celelalte apărări formulate de societatea intimată „acestea sunt considerentele în baza cărora, dar per a contrario, se vor înlătura şi celelalte apărări ale pârâtelor, care nu au fost analizate expres în precedent”.
Greşit instanţa de apel a respins cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice care să verifice dacă a fost utilizat procedeul brevetat în perioada în litigiu.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii care conduc la o interpretare greşită a legii şi la adoptarea unei soluţii greşite, nelegale.
Astfel, se arată că „privitor la menţinerea în vigoare a brevetului prin plata taxelor, respectiv la decăderea titularului din drepturile conferite de brevet caz de neplată a acestor taxe, instanţa de apel reţine că aceasta este o noţiune distinct de cea privind perioada de valabilitate a brevetului de invenţie…dar neplata taxelor respectiv decădere din drepturi nu au ca efect încetarea duratei de valabilitate a brevetului de invenţie, durată stabilită de lege, la expirarea căreia bunul devin public.”
Această motivare este pe de o parte contradictorie, pe de altă parte este dată cu încălcarea legii pentru că neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului duce la nevalabilitatea acestuia potrivit dispoziţiilor art. 31 şi 43 din Legea nr. 64/1991.
De altfel, această chestiune se regăseşte şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin mai multe decizii date în acest sens.
Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea neavând temei legal dat fiind dată cu încălcarea legii respectiv dispoziţiile Legii nr. 64/1991, încălcarea art. 696 C. civ., instanţa trecând peste voinţa reală a părţilor şi pentru clauzele contractului de cesiune din 2001.
Pretenţiile reclamantului nu sunt întemeiate câtă vreme nu mai există raporturi contractuale valabile între părţi, contractul din 9 mai 2001 încetând odată cu valabilitatea brevetului de invenție prin neplata taxelor de menţinere în vigoare.
În cadrul fostei C.N.L.O. la momentul încheierii contractului de cesiune a dreptului la eliberare brevetului de invenţie din 2001 exista un regulament de aplicare a Legii nr. 64/1991 care stabilea atribuţiile, competenţele, drepturile şi obligaţiile cât şi modul de încheiere a unor astfel de contracte.
În speţă, prin contractul din 2001 a fost transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenţie, contractul fiind semnat de către conducerea societăţii.
Clauzele contractuale au fost negociate cu autorii invenţiei, iar la modalitatea de încetare a contractului s-a avut în vedere perioada de valabilitate a brevetului de invenţie situaţie expusă concret atât în prevederile art. 2.4 durata contractului cât şi în prevederile art. 4 încetarea contractului.
Conform adresei O.S.I.M. din 13 decembrie 2012, brevetul care face obiectul contractului din 2001 nu mai este în vigoare deoarece nu au fost achitate taxele legale, menţiunea decăderii fiind publicată în B.O.P.I. din 2008.
Potrivit regulamentului de aplicare al Legii nr. 64/1991, pentru utilizarea invenţiei se încheiau contracte de exploatare de către subunităţi, prin delegare de competenţă, ca acte adiţionale la contractul din 2001.
Astfel, singurul act juridic valabil care reflectă condiţiile utilizării invenţiei este contractul din 2001 care, odată cu nevalabilitate brevetului, şi-a încetat aplicabilitatea.
În mod greşit, interpretând eronat actul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a apreciat că durata contractului nu poate fi decât de 20 de ani cât este valabil brevetul de invenţie, de asemenea interpretând greşit şi legea cu privire la valabilitatea brevetului de invenţie, trecând astfel peste voinţa reală a părţilor şi peste dispoziţiile contractuale care au stabilit durata raporturilor juridice ca fiind aceeaşi cu durata de valabilitate a brevetului de invenţie.
În aceste condiţii, nu mai subzistă răspunderea civilă contractuală a pârâtei SC C.E.O. SA pentru plata drepturilor de autor asupra utilizării invenţiei din brevetul din 2002.
Prin contractul de cesiune din 2001, în temeiul art. 969 C. civ. s-a convenit ca durata acestuia să fie egală cu durata de valabilitate a brevetului de invenţie:
- „1.2.cesiunea este totală pe teritoriul României, pe toată durata de valabilitate a brevetului (…).
- 2.4.Valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului (…).
4. Prezentul contract încetează odată cu valabilitatea contractului, sau la data convenită între părţi, sau în caz de forţă majoră”.
Potrivit art. 977, 979 C. civ. interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor şi după natura contractului.
În speţă, fiind vorba despre cesiunea dreptului la eliberarea unui brevet de invenţie intenția comună a părţilor la încheierea contractului de cesiune din 2001 a fost, aşa cum foarte detaliat a interpretat şi Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 228 din 29 septembrie 2009, menţinută prin Decizia nr. 4612 din 21 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 10554/95/2008, să limiteze efectele cesiunii la durata de valabilitate a brevetului de invenţie.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fără temei legal câtă vreme nu s-a dispus verificarea aplicării efective a invenţie în perioada în litigiu fapt care atrage o casare a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice.
Recurenta a precizat că era utilă o expertiză tehnică comună prin care un specialist în brevete de invenţie să verifice în ce măsură invenţia, potrivit părţii caracteristice a revendicării, mai este sau nu aplicată deoarece din adresa din 23 mai 2014 a subunităţii E.M.C. Roşia rezultă că procedeul aşa cum a fost brevetat nu se mai aplică din anul 2009 deoarece condiţiile hidrogeologice grele au fost depășite iar exploatarea stratului de cărbune în prezent se face în condiţii normale cunoscute din stadiul tehnicii încă înainte de brevetare.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate de recurenţi, constată caracterul fondat al recursului declarat de pârâtă în limitele ce se vor arăta şi caracterul nefondat al recursului reclamantului, pentru argumentele ce succed.
Reclamantul V.I., prin cererea de chemare în judecată, a solicitat să se stabilească care este valoarea drepturilor de autor cuvenite reclamantului pe perioada ianuarie 2010-ianuarie 2013 în raport de „brevetul de invenţie din 30 decembrie 2002 şi de contractul din 29 mai 2002 încheiat de părţi”.
În motivarea cererii se arată, printre altele, că „ reclamantul a încheiat cu fosta CN L.O. SA, prin E.M.C. Roşia contractul din 29 mai 2002, prelungit prin acte adiţionale, cu o valabilitate până în anul 2021”.
Aşadar, recurentul, în susţinerea pretențiilor sale a indicat drept izvor al despăgubirilor brevetul de invenţie al cărui titular este CN L.O. SA,urmare a cesionării drepturilor prin contractul de cesiune din 9 mai 2001 încheiat pe toată durata de valabilitate a brevetului de invenţie în temeiul art. 5 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.
Pentru respectarea drepturilor de autor, după brevetarea invenţiei la 30 decembrie 2002, între părţi, căci S.N.L.O. şi-a delegat atribuţiile contractuale unităţii de exploatare Roşia, s-a încheiat contractul din 29 mai 2002.
Că este aşa, rezultă şi din obiectul contractului ca fiind invenţia cu titlul „Procedeu de exploatare, prin lucrări la zi, a straturilor de lignit situate în condiţii hidrogeologice grele”, titular de brevet fiind C.N.L.O.
Drept urmare, reţinerea instanţei de apel că contractul din 2002 are caracter adiţional, subsecvent contractului de cesiune este corectă, câtă vreme acesta nu poate avea un caracter de sine stătător, fiind indisolubil legat de contractul de cesiune a dreptului de autor încheiat între părţi în temeiul art. 5 din legea brevetelor de invenţie.
O.S.I.M., prin adresa din 13 decembrie 2012, a comunicat că în ce priveşte brevetul de invenţie menţionat, titularul e decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare din data de 16 noiembrie 2004, menţiunea decăderii fiind publicată în B.O.P.I., din 28 martie 2008.
Potrivit art. 2.4 din contractul de cesiune s-a prevăzut că valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului de invenţie.
Ori, câtă vreme brevetul nu este protejat, invenţia poate fi exploatată de oricine, fără obligaţia de plată a despăgubirilor pentru folosirea ei.
În acest sens, în sensul că reclamantul nu ar putea solicita şi obţine despăgubiri în situaţia de fapt arătată, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 4612 din 21 septembrie 2010.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat şi în sens contrar, de exemplu Decizia nr. 3292/2011, arătând că încetarea valabilităţii brevetului de invenţie nu este în măsură să înlăture dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru folosirea invenţiei, urmare a încheierii unui contract între părţi.
Numai că, aşa cum s-a arătat, contractul nu are o existenţă de sine stătătoare, câtă vreme produce efecte doar pe perioada de protecţie a brevetului.
Sigur că practica jurisprudențială neunitară poate aduce atingere principiului siguranţei juridice (cauza Bejan împotriva României).
Numai că divergenţa de jurisprudenţă constituie, prin natură, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar.
Pricina de faţă are însă o particularitate faţă de celelalte cauze în care, pentru situaţii de fapt similare, s-au pronunţat soluţii contrare celei ce se va da în cauza de faţă.
În cauză niciuna dintre părţi nu a putut prezenta originalul contractului din 2002 pentru a se putea verifica conţinutul real al acestuia, în condiţiile în care pe copia depusă la dosar apar modificări substanţiale făcute de o terţă persoană, modificări contestate de reclamant cât privește procentele datorate pentru folosirea invenţiei, iar de pârâtă cât priveşte durata contractului, în dezacord cu conţinutul contractului de cesiune de drepturi de autor ce specifică că valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului.
De altfel, chiar reclamantul prin motivele de recurs precizează că trebuie înlăturat contractul ce poartă modificările făcute de directorul executiv întrucât niciuna dintre părţile contractante nu le-au ratificat prin semnătură, poziţie procesuală adoptată şi de pârâtă.
Ca atare, rămân valabile clauzele contractului standard aprobat de CN L.O. SA.
Astfel, contractul a fost încheiat pe o perioadă de 5 ani, procentele arătate anterior fiind cele pretinse de reclamant, cu durata de valabilitate pe perioada de protecţie a brevetului.
Rezultă astfel că sunt întemeiate criticile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 969, 977 şi 979 C. civ.
Soluţia nu încalcă principiul neagravării situaţiei în calea de atac faţă de împrejurarea că ambii recurenţi contestă modul de interpretare a clauzelor contractului.
Aşadar, instanţa de apel, deşi stabileşte corect că părţile au încheiat un contract adiţional contractului de cesiune, constată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 64/1991, că acesta produce efecte de sine stătătoare, cu toate că operase decăderea din drepturile decurgând din brevet.
Recurenta-pârâtă invocă existenţa unor considerente contradictorii în corpul deciziei Curţii de Apel. Critica este nefondată, câtă vreme considerentele dezavuate prin acest motiv de recurs, reprezintă motivele pentru care instanţa a apreciat că contractul adiţional produce efecte, indiferent de faptul că titularul a fost decăzut din drepturile ce decurg din brevet pentru neplata taxei de menţinere în vigoare a brevetului.
Pentru cele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica decizia în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, ca nefondat.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa, Înalta Curte apreciază că analiza motivelor de recurs referitoare la procentul cuvenit pentru exploatarea invenţiei, cuantumul despăgubirilor datorate, precum şi cele referitoare la cheltuielile de judecată ce ar fi trebuit acordate, nu are nicio finalitate juridică în soluţionarea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Admite recursul declarat de pârâta SC C.E.O. SA împotriva Deciziei nr. 2966 din data de 14 iulie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Modifică în tot decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul V.I. împotriva sentinţei nr. 96 din data de 27 mai 2013 a Tribunalului Gorj, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2014.
Cu opinia separată a doamnei judecător N.E.G., în sensul respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate de reclamantul V.I. și de pârâta SC C.E.O. SA împotriva Deciziei nr. 2966 din data de 14 iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.
Reclamantul a susţinut acţiunea şi pe contractul din 29 mai 2002 încheiat între părţi, iar natura şi efectele juridice ale acestuia sunt apreciate diferit în opinia minoritară.
Față de motivele de recurs formulate, analiza acestui contract nu poate fi făcută de instanţa de recurs decât din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevede că se poate ataca decizia de apel atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Natura acestui contract ca fiind unul adiţional contractului de cesiune, reţinută de instanţa de apel, nu este corectă, dar acest lucru nu este de măsură să ducă la schimbarea soluţiei, întrucât, cu toate acestea, i s-au recunoscut efectele ca în cazul unui contract cu caracter independent.
Prin contractul de cesiune s-a transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenţie de la autori - printre care şi recurentul reclamant - către CN L.O. SA, cu menţiunea în clauza notată sub pct. 2.4. că valabilitatea acestuia este pe toată durata de valabilitatea a brevetului.
Cum la data de 16 mai 2004 a operat decăderea titularului din drepturile conferite de brevetul eliberat în baza acestui contract de cesiune, pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare (publicarea intervenind în B.O.P.I. din 28 martie 2008), contractul de cesiune şi-a pierdut valabilitatea de la data respectivă.
Decăderea din drepturile conferite de brevet are ca efect faptul că titularul acestuia nu se mai poate prevala de dreptul de exclusivitate în exploatare, conferit de art. 32 alin. (1) în modalităţile arătate în art. 32 alin. (2) (în numerotarea reţinută de instanţa de apel) - ambele norme din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie -, invenţia putând fi liber exploatată de către terţi. Potrivit art. 43 alin. (2) din aceeași lege, taxele se plătesc pentru menținerea în vigoare a brevetului.
Efectele decăderii titularului din drepturi nu influenţează însă în nici un fel contractul din 29 mai 2002.
În acest contract se face menţiunea în antet că este un contract tip încheiat în temeiul art. 10 din Regulament, în care se arată la alin. (3) că drepturile băneşti se vor aplica pe perioada de folosire, corespunzător efectelor economice, conform unor valori la care se face referire expresă. Instanţa de apel a reţinut că obiectul contractului cu subunitatea minieră l-a constituit utilizarea procedeului de exploatare prin lucrări la zi a structurilor de lignit situate în condiţii hidrologice grele, iar în recurs pârâta arată că pentru utilizarea invenţiei se încheiau contracte de exploatare de către subunităţi.
Atât timp cât contractul nu cuprinde nicio clauză care să-l facă dependent de cel de cesiune sau de brevetul de invenţie, iar conţinutul acestuia reflectă drepturi şi obligaţii fără nicio interdependenţă cu acestea, are o existenţă de sine stătătoare şi îşi produce efectele legale.
Că este aşa rezultă inclusiv din atitudinea intimatei care, aşa cum s-a reţinut în cauză şi a şi confirmat prin întâmpinarea formulată în dosarul de recurs, a făcut plăţi către reclamantul-recurent pe toată perioada anterioară litigiului şi chiar pentru perioada în litigiu. Aceasta inclusiv deci după decăderea din drepturile conferite de brevet, respectiv publicarea acesteia în B.O.P.I., când a încheiat cu autorii, printre care şi reclamantul-recurent, acte adiţionale la contractul din 2002.
În consecinţă, părţile contractante au încheiat actul independent de situaţia brevetului sau a contractului de cesiune, ceea ce conduce la concluzia că acesta îşi produce pe deplin efectele juridice, având valoare de lege între părţile contractante - aşa cum prevede art. 969 Vechiul C. civ., iar drepturile şi obligaţiile născute din acesta trebuie îndeplinite de părţi cu bună credinţă.
Din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se mai poate ataca decizia de apel atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Pentru a fi primit acest motiv de recurs este necesar ca actul juridic să aibă un înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă atât timp cât clauzele care conţin modificări au fost contestate de ambele părţi, iar instanţa a apelat la completarea probatoriului pentru a confirma una dintre variantele susţinute de părţi sub acest aspect. O analiză sub acest aspect a deciziei nu este permisă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie, de apreciere a unei probe - ceea ce nu se mai poate face în urma abrogării pct. 11 al articolului menţionat. Neputând fi reţinut astfel acest motiv de recurs, nu pot fi analizate criticile ce vizează contractul din 2002, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la procentul cuvenit autorilor din eficienţa economică şi durata de valabilitate.
Contractul din 2002, astfel cum a fost reţinut în cauză de către instanţa de apel, nu poate fi înlăturat nici din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate în cauză de către reclamantul-recurent.
S-a mai criticat decizia de către acesta, cu indicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin invocarea unei contradictorialităţi între motivarea referitoare la procente şi durata contractului şi cea în sensul că modificările nu sunt făcute de părţi.
Motivarea deciziei nu este contradictorie, din perspectiva motivului de recurs invocat, întrucât instanţa de apel a plecat de la premisa nesemnării actului de către părţi, dar, ulterior, după suplimentarea probatoriului, a arătat motivele pentru care acceptă, în soluţionarea cauzei, contractul în cauză, cu clauele aferente.
Motivul de recurs prin care s-a invocat, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora numai inventatorii beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu titularul brevetului, nu se poate fi reținut în condiţiile în care s-a ataşat cererii de chemare propria declaraţie, autentificată, prin care reclamantul-recurent a confirmat calitatea de autor al invenţiei şi pentru T.T., iar actul adiţional la contractul din 2002 (depus, de asemenea, de reclamant) îl are ca parte şi pe acesta, alături de ceilalți 3 autori, a căror calitate nu s-a contestat.
Motivul de recurs referitor la divergenţa practicii judiciare, cu invocarea art. 304 pct. 9 C.proc.civ şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că prin hotărâri irevocabile li s-au recurs inventatorilor şi autorilor realizărilor tehnice dreptul la un procent de 30% din eficienţa economică obţinută prin exploatarea invenţiei în primul an şi 20% în următorii ani, nu este întemeiat, deoarece este vorba de alte persoane şi pentru alte creaţii tehnice, cu anumite particularităţi deci, iar în cauză s-a dat relevanţă contractului încheiat - în privinţa căruia criticile au fost primite în limitele mai sus arătate - care îşi produce efectele între părţi cu puterea conferită de art. 969 din vechiul C. civ.
Prin ultimul motiv de recurs reclamantul critică decizia pentru încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut, indicând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că s-au redus cheltuielile de transport apărător deşi s-au depus actele doveditoare anexate la ordinele de deplasare, şi s-a înlăturat diurna de deplasare pentru avocat, deşi distanţa şi durata deplasărilor justificau acordarea acesteia.
În ceea ce priveşte cheltuielile de transport, instanţa de apel a justificat reducerea prin aprecierea unui consum necesar de combustibil la 100 km, fără ca prin cererea de recurs să se arate greşeala săvârşită de instanţă în acest context, aşa cum prevede art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pentru cheltuielile aferente diurnei de deplasare, reclamantul-recurent nu susţine că le-ar fi şi dovedit.
În ceea ce privește critica referitoare la neacordarea drept cheltuieli de judecată a taxei de timbru, pentru care nu s-a dispus restituirea, din decizie nu rezultă că instanţa ar fi respins cererea de restituire a taxei de timbru, ca fiind nedatorată, iar în acest context reclamantul recurent trebuia să critice decizia, cu încadrarea apărărilor în unul dintre motivele de recurs formulate, aşa cum prevede art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Motivul de recurs formulat de pârâta-intimată prin care critică decizia pe motiv că instanţa nu a motivat soluţia pe care a pronunţat-o şi respingerea celorlalte apărări pe care le-a formulat nu este întemeiat, pentru a atrage incidenţa art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 261 C. proc. civ., atât timp cât instanţa de apel a apreciat ca fiind fondat apelul declarat de reclamant, arătând argumentele care susţin soluţia şi subliniind totodată că aceleaşi argumente, dar per a contrario, duc la înlăturarea celorlalte apărări formulate de către recurenta pârâtă.
Nu este fondată nici critica prin care s-a arătat că instanţa de apel nu a motivat respingerea cererii privind efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească dacă s-a utilizat procedeul brevetat în perioada în litigiu, deoarece în decizia de apel s-au menţionat argumentele care au susţinut dispoziţia Curţii, cu referire la încheierea prin care a dispus în acest sens şi motivarea acesteia - nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a arătat în motivare considerentele pentru care a confirmat drepturile cuvenite pe perioada în litigiu, cu referire la concluziile raportului de expertiză şi obiecţiunile făcute.
În analiza recursului declarat de reclamant s-au subliniat efectele decăderii din drepturile conferite de brevet, s-au arătat motivele pentru care s-a considerat caracterul distinct al contractului din 2012, a cărui valabilitate nu este afectată de cea a brevetului sau a contractului de cesiune, și s-au menționat limitele în care poate fi analizat contractul care fundamentează decizia - acestea urmând a fi avute în vedere și în analiza dispoziţiile art. 304 precursului formulat de pârâtă, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Valabilitatea contractului ca fiind de 20 de ani nu a fost apreciată de instanţa de apel, exclusiv, pe raţionamentul privind valabilitatea brevetului, nesusținută față de cele arătate anterior, ci şi pe cel rezultat în urma administrării probatoriului în completare, prin acceptarea modificărilor făcute. În condiţiile în care critica referitoare la limitarea duratei contractului la perioada de 5 ani şi procente a fost susţinută de către pârâtă cu referire la modelul de contract privind realizările tehnice în cadrul CN L.O. SA, fără a se formula critici de nelegalitate, aşa cum prevede art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în ceea ce priveşte raţionamentul instanţei sub acest aspect, apărarea nu poate fi primită.
Critica referitoare la faptul că nu are relevanţă susţinerea instanţei de apel în sensul că anterior s-ar fi făcut plăţi de bunăvoie nu poate fi reţinută, faţă de contextul în care a reţinut instanţa de apel aspectul contestat, atât timp cât pârâta nu contestă încheierea contractului, ci valabilitatea acestuia prin dependență cu brevetul de invenție și contractul de cesiune, respectiv anumite clauze.
Pentru aceste considerente, în opinia separată se apreciază că soluţia este de respingere a ambelor recursuri ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3497/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3477/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
