ICCJ. Decizia nr. 350/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 350/2014
Dosar nr. 55196/3/2011
Şedinţa publică din 04 februarie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, reclamanta M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC A.B. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, în temeiul art. 501 alin. (1), art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al apartamentului situat în Bucureşti, str. C.B., respectiv echivalentul în RON al sumei de 400.000 euro (valoarea exactă urmând a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate), ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, convenţie încheiată între reclamanta M.A. şi SC A.B. SA (în calitate de reprezentant al Municipiului Bucureşti prin Primarul General), restituirea preţului făcându-se de către Ministerul Finanţelor Publice.
În subsidiar, în temeiul prevederilor art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului plătit - 35.962.557 RON, actualizat cu indicele de inflaţie şi dobânda aferentă calculată la data restituirii efective, pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. C.B.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat următoarele:
Imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data de 20 martie 1990 a fost închiriat reclamantei în baza contractului de închiriere din 20 martie 1990, reînnoit prin contractul de închiriere din 29 iulie 1996.
Prin contractul de vânzare cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat între SC A.B. SA, în calitate de vânzător în numele Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi reclamantă, în calitate de cumpărătoare, imobilul a trecut în proprietatea acesteia.
După achitarea integrală a preţului, în anul 1998, numiţii I.P., I.L. şi I. (fostă V.D.) au chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A.B. SA, iar prin sentinţa civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă şi irevocabila, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unei părţi a imobilului. Urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, numiţii I. au fost puşi în posesia unei părţi din imobil, cealaltă parte făcând obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta.
La data de 02 noiembrie 1999, numiţii I.P., L. şi D. au chemat-o în judecată pe reclamantă solicitând, iniţial, instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare pe care aceasta l-a încheiat cu SC A.B. SA, ulterior modificându-şi cererea în acţiune în revendicare.
După peste 10 ani de litigii şi parcurgerea a două cicluri procesuale, prin sentinţa civilă nr. 5112 din 09 octombrie 2003 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă la data de 27 martie 2006, prin respingerea recursului declarat în cauză, prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III civilă pentru cauze cu minori şi de familie, instanţa de fond a luat act de renunţarea reclamanţilor din acel proces la judecată privind cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare menţionat, încheiat între SC A.B. SA şi reclamanta. De asemenea, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de numiţii I.P., L. şi D. şi a fost obligată cumpărătoarea M.A. să lase reclamanţilor I., în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. l al imobilului în litigiu, reţinându-se că titlul acestora de proprietate este mai bine conturat decât titlul său de proprietate.
Prin sentinţa nr. 1842 din 15 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că acesta are calitate procesuală în cauză întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care consacră dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu o sumă reprezentând valoarea de piaţă (de circulaţie) a imobilului de care a fost evinsă.
Tribunalul a reţinut că prin această reglementare, cu caracter special, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun în materia evicţiunii (art. 1337 şi urătoarele C. civ.) impunând altei persoane (Ministerul Finanţelor Publice) decât vânzătorul bunului obligaţia de restituire a preţului vânzării.
Fiind o acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, în lipsa unei alte reglementari în ceea ce priveşte termenul de formulare a unei asemenea acţiuni, urmează a se aplica normele de drept comun, respectiv Decretul nr. 167/1954. Art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că termenul general de prescripţie este de trei ani, ce începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
În speţă, termenul general de prescripţie a început să curgă de la data de 27 martie 2006, data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate al imobilului. Cum de la momentul naşterii dreptului la acţiune şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, în cauză nefiind formulată o cerere de repunere în termenul general de prescripţie, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 103/A din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,fiind anulată în parte sentinţa apelată.
S-a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei capătului principal de acţiune şi rejudecând, în evocarea fondului, s-a respins acest capăt de acţiune ca nefondat. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei cu privire la capătul subsidiar de cerere şi cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte capătul principal de acţiune, curtea a constatat că reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului cu indicarea, în drept, a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 501 introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menţionat.
Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, instanţa de apel a constatat că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special şi că termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.
În speţă, nu este vorba doar de reglementarea unor aspecte vizând modalităţile şi persoana obligată la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conţinut nou, inexistent anterior şi ca atare, nesusceptibil de sancţiunea prescripţiei înainte de a avea existenţă juridică.
De aceea, în speţă nu era necesară examinarea vreunor cauze de suspendare ori întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, dat fiind intervalul de timp scurs între momentul intrării în vigoarea a Legii nr. 1/2009 şi cel al promovării acţiunii, respectiv 28 iulie 2011.
Prescripţia nu putea începe să curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă conţinut şi reglementare noului drept subiectiv, întrucât prescripţia nu curge înainte de naşterea dreptului şi nu curge contra celui care nu poate acţiona (contra non valentem agerre non currit praescriptio).
Faţă de aceste considerente, curtea a constatat că instanţa de fond a apreciat greşit că primul capăt de cerere este prescris, motiv pentru care, raportat la dispoziţiile Legii nr. 202/2010 şi având în vedre că apelanta nu a solicitat instanţei casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, a reţinut cauza pentru a soluţiona pe fond această cerere.
Astfel, din examinarea actelor şi lucrărilor de la dosar, curtea a constatat că prin sentinţa civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 435/1998, irevocabilă prin nerecurare, s-a decis: „constată că imobilul situat în Bucureşti, str. C.B. Bucureşti, a fost trecut fără titlu în proprietatea statului cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Obligă pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din str. C.B. Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 530,03 m.p., din care suprafaţă construită 245 m.p., cu următoarele vecinătăţi: la Nord – imobilul de la nr. X, aflat în administrarea SC A.B. SA; la Est – str. C.B.; Vest – imobilul de la nr. Y, nr. W, nr. Z din str. L., şi construcţie - parter şi etaj, structurată în 3 apartamente, având 7 camere cu dependinţe”.
Prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţa de fond a luat act de renunţarea reclamanţilor I. din acel proces la judecata privind cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare sus arătat, încheiat între SC A.B. SA şi M.A.
De asemenea, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de numiţi I.P., L. şi D. împotriva reclamantei din cauza de faţă, M.A., şi aceasta din urmă a fost obligată să lase reclamanţilor I. în deplină proprietate şi liniştită posesie ap. al imobilului în litigiu, întrucât titlul acestora de proprietate este mai bine caracterizat.
Se constată astfel că, în cadrul deciziei civile nr. 1723/A din 08 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 754/2003, irevocabile prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect revendicarea apartamentului în litigiu, în care a figurat ca parte şi apelanta reclamantă din prezenta cauză, s-a tranşat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reţinându-se că „apelanta-pârâtă nu a fost de bună credinţă cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare”.
Aşadar, în litigiul anterior, s-a statuat irevocabil şi expres asupra împrejurării că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin neîntrunirea cerinţei legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (21) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenţiei de acordare a preţului de piaţă al imobilului.
Întrucât problema de drept a încheierii contractului, cu sau fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, criticile din motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, au fost apreciate ca fiind neîntemeiate de instanţa de apel.
Neacordarea unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piaţă a bunului, nu este contrară silogismului juridic presupus de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, protecţia pe care acest text fundamental o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nefiind una absolută, potrivit statuărilor judicioase ale Curţii de la Strasbourg, a arătat curtea de apel.
Este evident că, în privinţa reclamantei, admiterea acţiunii în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii sale de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, acţiunea evocată fiind un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietăţii şi concomitent (în privinţa părţii care pierde procesul), de pierdere a acesteia.
În acelaşi timp, se poate observa că redobândirea proprietăţii de către persoanele expoliate în perioada comunistă, a reprezentat şi reprezintă un deziderat general al statului român după anul 1989, deziderat de interes public care a fost atins prin diverse modalităţi procedurale, unele nou consacrate legislativ: acţiunea în revendicare – ca mijloc tradiţional uzitat în mod frecvent, de proprietarii deposedaţi de statul comunist sau adoptarea Legii nr. 10/2001 care permite în principiu, restituirea pe cale administrativă sau judiciară, a imobilelor din această categorie sau chiar adoptarea Legii nr. 112/1995.
Grefându-se pe statuările intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior, prezenta instanţă de apel reţine împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanţiale, importante ale Legii nr. 112/1995, nu au fost respectate (similar cazurilor Wulpe; Stoyanova şi I.ov din cadrul cauzei Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit legii, nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului achiziţionat în aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât reclamanta a plătit pentru acest imobil, un preţ subvenţionat, sub preţul de piaţă al epocii respective.
În ceea ce priveşte cererea subsidiară privind obligarea pârâtului la plata preţului actualizat, curtea de apel a constatat că această modalitate de despăgubire era prevăzută în Legea nr. 10/2001 înainte de apariţia Legii nr. 1/2009.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea prin care reclamanta a fost evinsă a rămas definitivă şi irevocabilă, respectiv 27 martie 2007. Cum acţiunea a fost promovată la data de 28 iulie 2011, peste termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (acţiunea de faţă fiind o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile legii speciale), rezultă că dreptul material la acţiune privind plata preţului actualizat al imobilului este prescris.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.A., solicitând modificarea în parte a deciziei apelate şi, rejudecând cauza, să se dispună, în temeiul art. 501 alin. (1), art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâtului Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţul de piaţă al apartamentului în litigiu, aşa cum acesta a fost stabilit prin expertiza efectuată.
Recurenta arată că motivul de recurs este reprezentat de prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, reţinând spre rejudecare primul capăt din acţiunea introductiv a pronunţat o soluţie cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 alin. (1), art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1 din 2009.
Recurenta susţine faptul că a fost de bună credinţă cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare din 07 noiembrie 1996, respectând dispoziţiile Legii nr. 112 /1995, cu modificările ulterioare şi că nicio instanţă nu a calificat-o ca fiind de rea credinţă.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arată recurenta, garantează oricărei persoane dreptul de a sesiza o instanţă printr-o cerere referitoare la protecţia drepturile şi obligaţiile sale civile, articol a cărui aplicare o solicită şi în ceea ce priveşte soluţionarea cererii sale de chemare în judecată.
Conform prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O, noţiunea de „bunuri” poate să acopere atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o „speranţă legitimă” să obţină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Având în vedere că Statul Român, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de un regim anterior, despăgubirea bănească a celor îndreptăţiţi sau restituirea preţului bunului încasat în mod legal sau nelegal după caz, o atare legislaţie poate fi considerată că generează un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care satisfac condiţiile de restituire.
Recurenta consideră că are un drept de creanţă asupra statului, reprezentat de preţul de piaţă al apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 865 din 07.11.1996, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112 /1995, cu modificările ulterioare, restituirea preţului urmând a se efectuat de către Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, arată recurenta, sentinţa civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti nu îi este opozabilă, fiind formulată numai în contradictoriu cu Consiliul Municipiului Bucureşti.
Consideră că acţiunea în revendicare a pârâţilor I., fiind introdusă după apariţia Legii speciale nr 10/2001, în anul 2003, este inadmisibilă. Din momentul apariţiei legii speciale, toate acţiunile de revendicare nu mai trebuiau acceptate şi trebuia să se urmeze procedura administrativă, însă pârâţii I. nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10 din 2001.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, prevăd că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Se reţine că, la data de 07 noiembrie 1996, între M.A., în calitate de cumpărător şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, SC A.B. SA, în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat, având ca obiect locuinţa situată în Bucureşti, str. C.B.
Prin sentinţa civilă nr. 5112 din 09 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 1723/A din 08.09.2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 766 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de numiţii I.P., I.L. şi I.D. împotriva reclamantei din cauza de faţă, M.A., aceasta fiind obligată să lase reclamanţilor I., în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. C.B., imobil ce face obiectul prezentului litigiu. Totodată, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor I.P., I.L. şi I.D. la judecata capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996.
În considerentele deciziei nr. 766 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut atât faptul că titlul de proprietate al reclamanţilor I. este mai bine caracterizat decât al pârâtei din acea cauză (reclamanta M.A. din prezenta cauză), cât şi faptul că aceasta putea cunoaşte, cu minime diligenţe, că fostul proprietar a făcut demersuri pentru recuperarea imobilului preluat abuziv, prin formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nesoluţionată până la acea dată. Prin urmare, s-a reţinut că pârâta M.A. a fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că nu a administrat probe concludente în sensul că ar fi fost de bună credinţă.
Aşadar, reclamanta din prezenta cauză a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acţiunii în revendicare a moştenitorilor fostului proprietar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reţinându-se că imobilul a fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Din considerentele deciziei menţionate rezultă cu claritate că instanța a statuat asupra nevalabilității titlului obținut de reclamantă, arătând că s-a constatat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Faptul că în considerentele hotărârii s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamantă cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, considerente care explică dispozitivul referitor la temeiul juridic al admiterii acțiunii în revendicare, impune cu evidență existența unei hotărâri judecătorești irevocabile care a statuat asupra nevalabilității titlului reclamantei asupra imobilului în litigiu.
În doctrină şi în practica judiciară s-a apreciat în mod constant că, în măsura în care considerentele unei hotărâri judecătoreşti explică soluţia pronunţată pe fondul cauzei, soluţie consemnată în dispozitiv, aceste considerente intră în puterea lucrului judecat şi produc efecte juridice faţă de părţile din dosarul cauzei.
Așa fiind, este neîntemeiată critica recurentei referitoare la efectele sentinţei civile nr. 5112 din 09 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 1723/A din 08 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 766 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că aceasta nu reprezintă o hotărâre prin care s-a statuat asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța soluționând o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în speţă, se constată că, prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată într-un litigiu anterior, s-a statuat irevocabil şi expres asupra împrejurării că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin neîntrunirea cerinţei legale cu caracter de premisă a art. 501 din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenţiei de acordare a preţului de piaţă al imobilului.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorului în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat, în mod irevocabil, că acesta a fost de rea-credinţă la data contractării, ca, de altfel, şi vânzătorul, deoarece ar fi putut cunoaşte, cu minime diligenţe, despre existenţa cererii de restituire, formulate de către moştenitorii foştilor proprietari, în baza Legii nr. 112/1995.
Din moment ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, reclamanta nu poate beneficia de prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, aceasta nefiind îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al apartamentului cumpărat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Raportându-se, în rezolvarea prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunţată în cauza având ca obiect revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Este ceea ce în mod corect a făcut şi instanţa de apel, care nu a reţinut incidenţa, în speţă, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru care nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei.
Prin urmare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 103 A din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2014. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 352/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
