ICCJ. Decizia nr. 352/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 352/2014
Dosar nr. 9564/1/2011
Şedinţa publică din 04 februarie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. şi B.Z.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul general, desfiinţarea dispoziţiei din 13 iunie 2008 emisă de pârâtă, privind restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, I.F., ca fiind nelegală şi obligarea pârâtei să emită o dispoziţie în conformitate cu prevederile legii şi conformă dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti care stau la baza emiterii acestei dispoziţii.
În cauză, a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu de către N.D.C.
Prin sentinţa nr. 786 din 03 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de N.D.C. şi a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanţi.
Prin decizia civilă nr. 336/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţată de tribunal.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. şi B.Z.P., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.
Prin decizia nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a admis recursul declarat de reclamanţii M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. şi B.Z.P. împotriva deciziei nr. 336A din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 786 din 03 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a desfiinţat sentinţa sus-menţionată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În considerentele decizie s-au reţinut următoarele:
S-a constatat că, prin dispoziţia contestată, la emiterea căreia s-au avut în vedere notificările nr. 2555/2001 şi nr. 40/2001, precum şi decizia civilă nr. 716/A din 16 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-au restituit în natură apartamentele nr. X şi Y din imobilul situat în Bucureşti, I.F., cota parte indiviză din părţile şi dependinţele de folosinţă comună, împreună cu cota de teren în suprafaţă de 67,38 m.p., către N.D.C. şi M.C.D., iar în privinţa recurenţilor reclamanţi, a fost respinsă solicitarea de restituire a imobilului, pe motiv că „a fost formulată de persoane care nu aveau la data depunerii notificării o procură valabilă pentru revendicarea unor bunuri în baza Legii nr. 10/2001”.
Prin notificarea din 17 mai 2001, formulată de M.T., în numele său şi al moştenitorilor în viaţă, respectiv M.A., M.T., M.A.A., M.I., B.P. şi B.C., aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. I.F. Bucureşti, proprietatea defunctului M.T., ce a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950. La dosarul administrativ au fost depuse şi actele de stare civilă ale recurenţilor-reclamanţi, în calitate de moştenitori ai autorului.
Conform normelor legale referitoare la succesiune, dreptul subiectiv la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului pentru care s-a formulat notificarea s-a transmis către moştenitori. În cauză, faptul că şi reclamanţii au calitatea de moştenitori nu a fost contestat.
De altfel, aceştia au avut calitatea de reclamanţi şi în Dosarul nr. 2864/3/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în care s-a pronunţat decizia nr. 716/A din 06 aprilie 2006, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, privind cele două apartamente care fac obiectul dispoziţiei contestate în prezenta cauză.
În aceste împrejurări şi având în vedere modul în care a fost formulată notificarea (atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalţi moştenitori), precum şi atitudinea moştenitorilor, instanţa de recurs a constatat că între persoana notificatoare şi recurenţii-reclamanţi a operat gestiunea de afaceri, în sensul că, prin notificarea formulată, M.T. a făcut un act juridic util celorlalţi moştenitori, care reprezintă un act de conservare, întrucât s-a urmărit evitarea pierderii unei valori patrimoniale.
Pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri gerantul poate lucra, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia. În plus, ratificarea gestiunii de afaceri duce la convertirea acesteia retroactiv într-un contract de mandat.
Or, reclamanţii au arătat chiar prin acţiunea introductivă că îşi însuşesc notificarea formulată de comoştenitoarea lor pentru imobilul în litigiu.
Ca atare, faţă de principiul indivizibilităţii moştenirii şi având în vedere atitudinea notificatoarei, care a adus la cunoştinţă emitentului dispoziţiei existenţa şi a altor moştenitori, solicitând restituirea şi în numele acestora, aşa cum rezultă fără echivoc din modul în care este formulată notificarea, duce la concluzia că, prin demersurile făcute, atât notificatoarea, cât şi recurenţii-reclamanţi au urmărit valorificarea drepturilor succesorale, în cadrul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că, în mod greşit, instanţele de fond şi de apel au reţinut că lipsa unei procuri valabile la data formulării notificării echivalează cu lipsa unei notificări şi că, prin urmare, reclamanţii nu au sesizat legal unitatea deţinătoare.
În concluzie, reţinând că, prin soluţiile pronunţate, instanţele anterioare au soluţionat cauza fără a intra practic în cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia părţile de un grad de jurisdicţie şi, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la un proces echitabil, potrivit dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, curtea supremă a admis recursul declarat de reclamanţi şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Prin cererea înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28 noiembrie 2011, N.D.C. a formulat contestaţie în anulare î mpotriva deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată în drept pe motivul prevăzut de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., se arată că instanţa de recurs şi-a întemeiat decizia pe grave erori materiale, argumentele cuprinse în motivarea acesteia fiind eronate faţă de situaţia reală, fiind potrivnice situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii, cât şi probelor administrate.
Astfel, arată contestatorul, recursul declarat în împotriva deciziei civile nr. 336A din 25 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, este semnat în numele recurenţilor e de către avocat D.T., dar fără ca aceasta să aibă, la acea dată, o procură sau împuternicire valabilă în sensul reclamării, semnării şi depunerii cererii de recurs. Ulterior, în baza unui contract de asistenţă juridică încheiat la data de 02 ianuarie 2011, apărătorul a eliberat împuternicirea avocaţială din 12 ianuarie 2011, în care se menţionează că este împuternicit de recurenţi să îi reprezinte în faţa instanţei supreme în Dosarul nr. 26398/3/2008, dar fără a ratifica faptul că își însuşesc motivele de recurs şi că i-au dat dreptul să semneze cererea de recurs în locul lor.
Semnarea cererii de recurs de către avocat, arată contestatorul, în lipsa unei împuterniciri, nu îndeplineşte condiţiile de regularitate prevăzute de art. 83 C. proc. civ.
În lipsa semnăturii pe cererea de recurs la momentul înaintării acestei căi de atac, iar ulterior a ratificării cererii de recurs prin semnarea acesteia în faţa instanţei sau măcar ratificat expres printr-o împuternicire eliberată în acest sens, nu se poate stabili dacă recursul a fost declarat de persoanele care ar fi avut legitimare procesuala, persoane care locuiesc în străinătate, iar în cazul în care s-ar produce o astfel de ratificare, ea este tardivă, pro causa şi ilegală.
În consecinţă, contestatorul solicită admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, secţia civilă şi, rejudecând recursul, anularea acestuia ca fiind formulat de o persoană fără legitimare procesuală, în baza art. 3021 alin. (1) lit. d) raportat la art. 316 C. proc. civ.
O altă critică a contestatorului se referă la faptul că instanţa de recurs a fost indusă în eroare de recurenţi cu privire la normele juridice aplicabile, iar prin susţinerile lor, aceştia au formulat cereri noi în recurs, fapt inadmisibil.
Astfel, recurenţii şi-au întemeiat în drept contestaţia pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) şi urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, iar în faţa instanţei de recurs apărătorul recurenţilor a susţinut că instanţa de apel s-a raportat greşit la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar în motivele scrise de recurs, s-a arătat că instanţa a interpretat greşit natura actului juridic, doar din punct de vedere administrativ, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu ale normelor de drept civil şi de procedură civilă, acest aspect fiind consemnat în considerentele deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011.
Mai mult, recurenţii au susţinut în recurs că nu se află în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci intr-o procedură civilă de executare silită a unei hotărâri judecătoreşti, solicitând Primăriei municipiului Bucureşti să emită o nouă dispoziție conformă cu dispozitivul hotărârii ce se execută, deşi în contestaţia de la fond au indicat ca temei de drept art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, arată contestatorul, din susţinerile recurenţilor nu se poate desluşi care este temeiul de drept al cererii lor de chemare în judecată: contestaţie la executare, şi atunci nu există calea de atac a apelului, ori se solicită o obligaţie de a face sau poate este chiar o contestaţie în baza Legii nr. 10/2001. În opinia sa, acest aspect ar fi trebuit pus în discuţia părților şi lămurit în contradictoriu.
Contestatorul critică, de asemenea, faptul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor aspectul invocat de consilierul juridic al Primăriei municipiului Bucureşti în şedinţa publică de la 10 martie 2011, în sensul că acesta a invocat excepţia de nulitate a recursului, pe considerentul că motivele de recurs invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În realitate, arată contestatorul, recursul a fost redactat sub forma unei expuneri în fapt, aspect care a condus la încadrarea motivelor de recurs de către instanţa supremă, iar acest lucru, în opinia sa, este nelegal şi încalcă dreptul la un proces echitabil.
Consideră că rolul activ limitat al instanţei, aplicabil în mod specific în materia judecării recursului, nu poate favoriza o discriminare de tratament procesual al părților, în funcţie de beneficiul asistentei tehnice calificate, dar nici nu permite ca, sub pretextul sistematizării motivelor, instanţa de recurs să suplinească o astfel de asistenţă.
Contestatorul susţine, totodată, că, potrivit cererii de recurs, recurenţii au învederat instanţei că au formulat recurs pentru motive de nelegalitate şi pentru lipsa de temeinicie a hotărârii recurate, solicitând rejudecarea cauzei, în baza probatoriului administrat.
Analizând cererea de recurs, care reprezintă un memoriu prin care se înșiruie chestiuni de fapt, se poate observa că recurenţii au solicitat aprecierea probelor administrate, fapt inadmisibil în această cale de atac, instanţa de recurs neputând reinterpreta probele pentru a ajunge la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond.
Înţelegând ca instanţa de recurs a subsumat memoriul recurenţilor în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul apreciază că acest lucru este greşit.
În fine, o ultimă critică adusă deciziei contestate se referă la faptul că instanţa de recurs a fost indusă în eroare de recurenţi cu privire la aplicarea greşită a legii de către instanţele inferioare, intervenind astfel o greșeală prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului.
Pentru considerentele expuse, contestatorul solicită admiterea contestaţiei în anulare şi, rejudecând recursul, respingerea acestuia, ca nefondat.
Investită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată următoarele:
Instanţa se va pronunţa, în primul rând, asupra calităţii procesuale a moştenitorilor P.B.A., P.D.M. şi P.R.A., în raport de testamentele prin care au fost instituiţi legatari cu titlu particular.
Se constată că, după formularea contestaţiei în anulare şi înregistrarea acesteia, a intervenit decesul contestatorului N.D.C., la data de 03 iunie 2012, fapt confirmat prin certificatul de deces din 05 iunie 2012.
Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2013 s-a dispus citarea moştenitorilor E.E., P.B.A., P.D.M. şi P.R.A., în calitate de succesori ai defunctului N.D.C.
Din înscrisurile depuse la dosar se reţine că succesoarea P.B.A. are calitatea de moştenitor testamentar al defunctului N.D.C., potrivit certificatului de calitate de moştenitor testamentar din 15 octombrie 2013, eliberat de Societatea Profesională Notarială V., fiind instituită legatar cu titlu particular, conform testamentului autentificat din 24 ianuarie 2011, asupra drepturilor succesorale ale defunctului G.C. ce se cuvin contestatorului decedat în calitate de unic moştenitor al mamei sale – Nicolaide Eufrosina (născută Georgiadi).
De asemenea, potrivit aceluiaşi certificat de calitate de moştenitor testamentar nr. 24 din 15 octombrie 2013, succesorii P.D.M. şi P.R.A., sunt legatari cu titlu particular, potrivit testamentului autentificat sub nr. 2181 din 15 decembrie 2011 de notar public Cristina Diaconu, întocmit în favoarea acestora de defunctul N.D.C., testament ce are ca obiect dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, str. Mihai Eminescu, nr. 23, parter, sector 1.
Referitor la calitatea procesuală activă, se reţine că succesorii P.B.A., P.D.M. şi P.R.A., fiind moştenitori testamentari, instituiţi ca legatari cu titlu particular, vin la succesiune numai pentru bunuri strict determinate prin actele mortis causa, care nu privesc apartamentele ce fac obiectul litigiului, astfel încât nu se impune introducerea lor în cauză. Legatarul cu titlu particular asupra unui bun determinat, altul decât cel revendicat, nu poate sta în proces, întrucât vocaţia sa succesorală se limitează strict la bunul determinat prin testament .
În consecinţă, se va constata lipsa calităţii procesuale active, în declararea contestaţiei în anulare, privind pe moştenitorii P.B.A., P.D.M. şi P.R.A..
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare, prin raportare la criticile invocate de contestator, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se solicită instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să îşi desfiinţeze propria hotărâre în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în partea omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Criticile contestatorului în sensul că în cauză este incident motivul de contestaţie în anulare reglementat de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., referitor la faptul că, în opinia acestuia, dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greşeli materiale, sunt nefondate.
În realitate, contestatorul este nemulţumit de soluţia adoptată de instanţă în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. şi B.Z.P., în sensul că, în opinia sa, admiterea căii de atac este rezultatul unor grave erori materiale .
Se reţine că, pe calea contestaţiei în anulare, nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestaţie în anulare legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă şi să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.
Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.
Or, tocmai aceste aspecte sunt invocate de contestator, în sensul că greşeala materială a instanţei constă în faptul că a admis apelul reclamanţilor, argumentele cuprinse în motivarea deciziei contestate fiind eronate faţă de situaţia reală şi fiind potrivnice situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii, cât şi probelor administrate.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reţine că demersul judiciar al contestatorului nu poate fi primit întrucât motivele invocate nu se încadrează în textul de lege menţionat în cererea de contestaţie în anulare – art. 318 C. proc. civ., atâta timp cât pe această cale extraordinară de atac nu pot fi valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli procedurale, motiv pentru care, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată lipsa calităţii procesuale active, în declararea contestaţiei în anulare, privind pe moştenitorii P.B.A., P.D.M. şi P.R.A.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul N.D.C. (decedat), continuată de moştenitoarea E.E. împotriva deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 350/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 353/2014. Civil → |
|---|
