ICCJ. Decizia nr. 356/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 356/2014
Dosar nr. 51183/3/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2014
Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe pârâţii C.C., Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, D.G.F.P. Timiş, Statul român, prin M.F.P. şi M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 150.000 lei, cu titlu de daune materiale, actualizată cu coeficientul de inflaţie pentru perioada cuprinsă între data introducerii acţiunii şi momentul executării efective a obligaţiei de plată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a susţinut că fapta ilicită constă în trimiterea sa în judecată printr-un rechizitoriu întocmit de pârâta C.C., pentru fapte penale imaginare, ceea ce i-a cauzat imense prejudicii de ordin material şi moral, imaginea şi reputaţia sa având mult de suferit, probitatea sa morală şi profesională fiindu-i pusă sub semnul întrebării, ceea ce a antrenat şi o serioasă diminuare a clientelei şi a activităţii sale profesionale de avocat.
Cererea este motivată în drept pe prev. art. 998-999, 1000 alin. (3), art. 47 şi următoarele C. proc. civ., Decretul nr. 167/1958, Legea nr. 10/2001, Decretul nr. 31/1954.
Prin sentinţa civilă nr. 426 din 29 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia de netimbrare a acţiunii şi a anulat ca netimbrată cererea.
Prin Decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis apelul formulat de apelantul - reclamant L.I., s-a desfiinţat, în parte, sentinţa civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind daunele morale.
Împotriva acestei decizii, pârâţii Statul român, prin M.F.P., D.G.F.P. Timiş, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au formulat recurs.
Prin Decizia civilă nr. 7819 din 03 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse recursurile, ca nefondate.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 1809 din 11 septembrie 2011, Tribunalul a respins ca nefondată excepţia netimbrării acţiunii, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, D.G.F.P. Timiş, M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş şi Statul român, prin M.F.P. şi, în consecinţă, a respins cererea de acordare a daunelor morale formulată de reclamantul L.I. în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii având ca obiect daune morale formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta C.C.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 42/A din 4 martie 2013, a admis calea de atac, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea de chemare în judecată a pârâtei C.C. în baza art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004; a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă cererea reclamantului formulată împotriva pârâtului Statul român, prin M.F.P. pentru considerentele ce urmează.
Prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare doar în ce priveşte capătul de cerere prin care se solicita acordarea daunelor morale.
Curtea a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 C. proc. civ., astfel cum a susţinut apelantul, nefiind dovedite cauze de nulitate ale actelor de procedura întocmite.
Nu a fost reţinută critica prin care s-a susţinut că instanţa de fond a îngrădit reclamantului dreptul la un proces echitabil, prin greşita indicare a căii de atac, câtă vreme calea de atac este stabilită prin lege, astfel încât aceasta poate fi exercitată în condiţiile legale de către parte, iar greşita indicare a unei căi de atac în cuprinsul hotărârii nu leagă instanţa de control judiciar de această menţiune, această instanţă având obligaţia ca în virtutea rolului activ conferit de lege să lămurească acest aspect şi să procedeze la o corectă calificare a căii de atac.
Curtea a apreciat ca fiind nefondată şi critica privind contrarietatea hotărârii, reţinând că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane juridice a fost admisă de prima instanţă, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe larg expuse, unde s-a menţionat că nu există raporturi de prepuşenie între pârâta persoană fizică şi ceilalţi pârâţi, astfel încât menţiunea de la fila 6 a hotărârii în sensul că excepţiile sunt nefondate reprezintă o eroare materială care poate face obiectul îndreptării, conform dispoziţiilor procedurale.
A fost găsită nefondată şi critica prin care se invocă o interpretare greşită a actului dedus judecăţii, Curtea a reţinut că prima instanţă s-a raportat în soluţionarea cauzei la dispoziţiile art. 998 şi următoarele din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, dispoziţii invocate de către reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi nu la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., astfel cum susţine apelantul, aspect ce rezultă din cuprinsul considerentelor prezentate în sentinţa apelată.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a intimatei-pârâte C.C., Curtea a reţinut că această parte are calitatea de magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează în cuprinsul dispoziţiilor art. 94 şi 96 răspunderea civilă, penală şi disciplinară a magistraţilor .
În cuprinsul textelor de lege menţionate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul, prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situaţia când magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă, ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziţii legale este nefondată soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul roman, prin M.F.P.
În ceea ce o priveşte pe intimata - pârâtă C.C., raportat la dispoziţiile art. 96 alin 6 din Lg. 303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acţiunii directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acţiunii faţă de această parte.
Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.G.F.P. Timiş, Curtea a apreciat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că aceasta nu a fost dovedită în cauză, prin raportare la dispoziţiile legale mai sus menţionate, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că în acţiunea în repararea prejudiciului are calitate procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P.
Curtea a reţinut că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinţei apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluţionat cauza, astfel încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acţiune, neputând face obiectul analizei în calea de atac a apelului.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul şi pârâţii Statul român, prin M.F.P. şi C.C.
Recurentul-reclamant, după ce reiterează motivele formulate împotriva hotărârii primei instanţe, ce nu pot face obiect al recursului faţă de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., învederează critici de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel ce vor fi analizate din perspectiv pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Cu privire la pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 pentru că instanţa de apel a făcut o gravă confuzie atât în fapt cât şi în drept, în raport de situaţia dedusă judecăţii şi de prevederile legale aplicabile.
Cauza este întemeiată în fapt pe săvârşirea cu vinovăţie a unor fapte ilicite de către pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispoziţiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.
Art. art. 96 din Legea nr. 303/2004 se referă la prejudicii pentru erori judiciare în modalitatea stabilită de C. proc. pen. Acesta este sensul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, raportat la alin 3 al aceluiaşi articol.
Nici dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi nici dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu puteau şi nu pot restrânge răspunderea magistratului numai la cele două situaţii enunţate.
Ar însemna că se încalcă Constituţia şi că dispoziţiile susmenţionate intră în conflict cu norme constituţionale, respectiv art. 16.
Recurentul înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi a dispoziţiilor art. 504 C. proC. pen.
Totodată se invocă principiul supremaţiei legii, în raport de care principiul independenţei magistraţilor se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124 alin. (1) - (3) din Constituţie coroborat cu art. 132 din Constituţie, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
În considerarea celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul cauzei, a dispoziţiilor art. 998,1000 C. civ. de la 1864, a Constituţiei României - art. 124 alin. (1) - (3) din Constituţie, art. 132, art. 142, precum şi ale art. 20 raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 şi art. I din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât şi a Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, hotărârea din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Solicită să se asigure aplicarea principiului C.E.D.O. al preeminenţei dreptului, care presupune aplicarea cu prioritate şi prevalenţa principiilor recunoaşterii şi realizării dreptului în raport cu principiul formalismului dreptului şi procedurilor.
În legătură cu aplicarea principiului C.E.D.O. al preeminenţei dreptului, se arată că există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte principiul recunoaşterii dreptului prin sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu-Mures, secţia penală, pronunţată în Dosar penal nr. 13141/7325/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 2350 din 04 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 100026/1/2011.
Conform hotărârii penale susmenţionate, drepturile au fost recunoscute în ceea ce priveşte existenţa şi substanţa lor.
Având în vedere că instanţa de apel a păstrat în tot dispoziţiile primei instanţe în raport de pârâta C.C., se referă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, prin prisma aşa zisei motivări a hotărârii primei instanţe.
Prima instanţă a stabilit că nu există faptă ilicită.
Prin urmare, oricând un procuror, urmare a independenţei sale şi a faptului că un magistrat poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanţă că nu există faptă ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un judecător.
Prima instanţă s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare nemotivată.
Trimiterea în judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa profesională, necunoaşterea dispoziţiilor legale civile de drept penal şi procesual penal imperative în speţă.
În condiţii care relevă vinovăţie sub forma intenţiei directe procurorul a trimis în judecată deşi până la data trimiterii nu sosise încă rezultatul unei comisii rogatorii din Brazilia, care a fost administrată şi era probă câştigată cauzei.
Procurorul nu a respectat dispoziţiile art. 68 şi 202 C. proc. pen. şi a acţionat cu totală rea credinţă în cauză.
Procurorul a trimis în judecată persoane nevinovate eludând obligaţia prevăzută de art. 364 Cod proC. pen., deşi avea obligaţia de a supune situaţia şi rechizitoriul procurorului superior.
Prin Hotărârea penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voinţă.
Referitor la ceilalţi pârâţi, având în vedere că instanţa de apel a menţinut, cu excepţia Statului român, aspectele şi motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanţe, recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile şi hotărârii pronunţate în apel.
Se arată că nu se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare faţă de unii dintre ceilalţi pârâţi, Ministerul Public şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Pârâta, ca fost procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituţionalizat.
Independenţa procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerinţe şi imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, faţă de acestea este independent.
Independenţa procurorului nu poate fi faţă de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speţă.
Surprinzător este că pârâţii, în virtutea calităţii lor, alta decât aceea de pârâţi, au găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunţat hotărârea în prima instanţă este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca ar fi aşa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.
Procurorul nu este un liber profesionist, situaţie în care, este de subliniat că nici liber profesioniştii nu sunt în afara oricăror discuţii în legătură cu raporturile dintre aceştia şi formele de exercitare a unor profesii liberale.
Cu privire la pârâta D.G.F.P. Timiş se arată că cererea de chemare în judecată a fost efectuată pentru antrenarea răspunderii acesteia în raport de faptul că la solicitarea nelegală a pârâtei C.C., au fost întocmite acte în mod defectuos.
În acest sens nu era necesar să existe raporturi juridice de prepuşenie sau subordonare între pârâta C.C. şi pârâta D.G.F.P. Timiş, aşa încât sub acest aspect, faţă de D.G.F.P. Timiş, hotărârea apare ca nemotivată.
Recurenta-pârâtă C.C. prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041C. proc. Civ. solicită casarea deciziei în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia acţiunii reclamantului în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile şi în raport de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Dispoziţiile legale menţionate, art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Prin urmare, dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu pot constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999 C. civ. ar fi general aplicabile.
Prin decizia civilă atacată, instanţa de judecată a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat temeiul juridic al acţiunii reclamantului L.I., în art. 504 C. proc. pen.
Schimbând temeiul juridic al acţiunii inculpatului, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 506 C. proc. pen., care la pct. 3 se referă la competenţa tribunalului „în a cărui circumscripţie domiciliază persoana îndreptăţită”.
În soluţionarea cauzei în apel, magistraţii au dat dovadă de rea-credinţă, transformându-se în apărătorii reclamantului, motivându-şi hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta.
Pârâtul Statul român, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicită admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamant.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel p rin decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admis apelul reclamantului L.I. şi trimisă cauza spre rejudecare, decizie devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanţa de judecată este investită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 şi art. 1000 C. civ., totodată stabilind şi faptul că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile, deoarece în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă de condamnare şi nici de achitare a reclamantului pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. şi a stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, instanţa a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate avea calitate de parte în litigiile având ca obiect „erori judiciare".
Pronunţându-se astfel, Curtea a schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecăţii, transformând-o dintr-o acţiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului comun art. 998-999 şi art. 1000 C. civ., într-o acţiune de reparare a prejudiciului produs prin erori judiciare, supusă dispoziţiilor legii speciale - Legea nr. 303/2004, ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare.
Motivarea admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr. 303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Hotărârea care cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată, pronunţată cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Nemotivarea hotărârii atrage implicit şi imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanţa de recurs, faţă de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.
Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu îşi puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în două ipoteze:repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale, în condiţiile stabilite de prevederile art. 504 C. proc. pen. şi repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.
Prima ipoteză nu este aplicabilă, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a Statului prin M.F.P. nu a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 504 C. proc. pen. şi nici condiţiile prevăzute de acest articol nu sunt în prezent îndeplinite.
Nici cea de a doua ipoteză nu îşi poate găsi aplicabilitatea, motivat de faptul că textul se referă la erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reclamantul invocând existenţa unui proces penal, iar pe de altă parte, legiuitorul a condiţionat răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză.
Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în rejudecare, prin înlăturarea aplicării prevederilor art. 998-999 şi art. 1000 C. civ., nu şi-a respectat propria hotărâre prin care, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit că cererea de chemare în judecată are natura unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 şi art. 1000 C. civ.
În prezenta cauză, reclamantul a chemat în judecată statul român, prin M.F.P. pentru repararea prejudiciului moral pretins a fi cauzat prin trimiterea sa în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Aceste texte instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Prin urmare, Statul român, prin M.F.P., nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.
Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie oglindită în decizii de speţă, a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998,999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, în condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. (Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006).
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reţine caracterul nefondat al recursului reclamantului şi caracterul fondat al recursurilor declarate de Statul român şi Cârstea Constanţa, în limitele şi pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte va analiza excepţia de neconstituţionalitate formulată în cadrul motivelor de recurs cu referire la dispoziţiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 504 C. proc. pen.
Recurentul invocă neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale faţă de dispoziţiile art. 16 şi art. 124, alin. (1) - (3) din Constituţia României,m apreciind că aceste dispoziţii nu pot îngrădi răspunderea magistratului şi pentru alte situaţii decât cele legiferate prin cele două texte de lege, în caz contrar ar fi încălcate principiile constituţionale ale egalităţii cetăţenilor În faţa legii precum şi cel al supremaţiei legii.
Instanţa superioară de fond şi-a argumentat soluţia în temeiul dispoziţiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.
Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C. proc. pen. va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste dispoziţii nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 şi au următorul conţinut:”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.”
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în:
- art. 16: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţii pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi; (4) În condiţiile aderării României la U.E., cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”.
- art. 124: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele Legii; (2) Justiţia este unică; (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun legii”.
Departe de a constitui o încălcare a egalităţii cetăţenilor în faţa legii ori a supremaţiei legii, aşa cum susţine autorul excepţiei, apreciem că reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care se pretinde că a comis eroarea judiciară, oferă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în multiplele decizii, posibilităţi mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel, conform Deciziei nr. 633/2005, condiţionarea recunoaşterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârşirea erorii judiciare are drept consecinţă uşurarea sarcinii probaţiunii, faţă de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită şi reaua credinţă sau grava neglijenţă a magistratului.
Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale prin decizia pronunţată în recurs şi nu prin încheierea conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată ca motiv de recurs.
Reclamantul şi-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispoziţiile art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză şi pentru fapta altuia în cea de-a doua ipoteză - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Pentru a se statua cu privire la eventuala incidenţă a dispoziţiilor susarătate trebuie pornit de la dispoziţia constituţională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă”.
Or legea organică prin care au fost stabilite condiţiile în care statul şi magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Potrivit art. 96 din legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor „ (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an”.
Rezultă astfel că statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie ori în calitate de comitent.
De precizat că textul art. 96 face o distincţie clară între prejudiciile săvârşite în procese penale şi prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale.
Reclamantul a precizat că nu înţelege să invoce dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., situaţie în care devin incidente prevederile alin. (4) şi (6) din art. 96 al Legii nr. 303/2004.
Astfel, răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Or, în cauză nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru fapte de natura neglijenţei sau imprudenţei cu care ar fi acţionat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.
Prin raportare la dispoziţiile constituţionale înscrise la art. 52 coroborate cu dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speţă nu poate fi vorba de incidenţa art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ. câtă vreme statul şi magistratul răspund doar în condiţiile expres prevăzute de lege.
Prin urmare nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel din dispoziţia de trimitere, câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată şi necondiţionată.
De asemenea, este eronată şi motivarea instanţei de apel atunci când face trimitere la dispoziţiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente dispoziţiile menţionate.
Curtea de Apel a dat o soluţie legală cu privire la inexistenţa calităţii procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi D.G.F.P. Timiş, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul.
De altfel, scopul reglementărilor exprese a fost acela de a asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor, inclusiv prin împiedicarea promovării unor acţiuni directe împotriva acestora de către persoanele victime ale unor erori judiciare.
Dat fiind caracterul de serviciu public al justiţiei legiuitorul a stabilit ca victima să fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acţiuni în regres împotriva magistratului vinovat doar în condiţiile strict prevăzute de lege.
Nu în ultimul rând trebuie precizat că potrivit jurisprudenţei constante instrumentarea dosarului de urmărire penală de către procuror şi finalizarea acestuia printr-o soluţie de trimitere în judecată, care ulterior, urmare a judecăţii cauzei în fond şi în căile de atac, nu este confirmată, nu are în sine semnificaţia unei fapte ilicite a procurorului. Doar dacă s-ar dovedi reaua credinţă sau intenţia procurorului, ceea ce nu este cazul în speţă, s-ar putea pune problema unei acţiuni în regres a statului împotriva procurorului respectiv.
În cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul solicită să se constate că judecătorul cauzei a încălcat o serie de dispoziţii precum şi Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Cererea nu poate fi primită întrucât conduita judecătorului cauzei nu poate constitui obiect al recursului, faţă de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ.
Recurentul reclamant invocă autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 18 din 13 octombrie 2011 în ceea ce priveşte existenţa şi substanţa drepturilor ce i-au fost lezate.
În cauză nu s-a contestat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 18 din 13 octombrie 2011, câtă vreme chestiunea de drept supusă dezbaterii a fost aceea de a se stabili cadrul procesual în care Statul român şi magistratul răspund pentru erori judiciare.
Recurenta C.C. pretinde că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti precum şi faptul că a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii atunci când a schimbat temeiul juridic al acţiunii.
Motivaţia dată nu are legătură cu un eventual exces de putere săvârşit de instanţă ori cu încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză la care se referă pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Critica formulată a fost analizată din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. referitor la darea unei hotărâri lipsite de temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurentul pârât Statul român cât şi recurenta pârâtă invocă incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cât priveşte aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004.
Critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 a fost analizată din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte pentru argumentele ce succed, va respinge recursul reclamantului în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Recursurile pârâţilor vor fi admise potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, drept consecinţă, decizia va fi modificată în parte, în sensul că va înlătura dispoziţiile referitoare la desfiinţarea în parte a sentinţei. Celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei vor fi păstrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.
Admite recursurile declarate de pârâta C.C. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură dispoziţiile referitoare la desfiinţarea în parte a sentinţei nr. 1809 din data de 11 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 294/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 359/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
