ICCJ. Decizia nr. 213/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 213/2014
Dosar nr. 7308/2/2010
Şedinţa publică de la 23 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 27 aprilie 2007, reclamanţii Ţ.R., T.B., P.A., P.F., P.D. şi G.M. au chemat în judecată pe pârâţii D.G., D.G.O., D.M., D.M. şi C.D., solicitând instanţei să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele, situate în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 4990 din 15 iunie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, motiv pentru care a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Reclamanţii au arătat că imobilul a fost preluat de către stat de la autorii acestora, în temeiul Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind abuzivă, fără titlu valabil, deoarece autorii reclamanţilor făceau parte din categorii exceptate de la naţionalizare.S-a mai susţinut că pârâţii au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi apartamentele nu intrau sub incidenţa acestei legi.
Pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar pe cale reconvenţională, au solicitat să se constate că sunt proprietarii apartamentelor revendicate, prin împlinirea termenului prescripţiei achizitive de 10 ani.
Pârâţii au formulat şi cerere de chemare în garanţie, solicitând ca Primăria Municipiului Bucureşti să răspundă pentru evicţiune şi să le restituie contravaloarea preţului reactualizat cu daune interese reprezentând diferenţa de valoare a apartamentelor la valoarea actuală de piaţă.
La termenul din 20 noiembrie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost unită cu fondul cauzei.
La termenul din 18 decembrie 2007, pârâţii - reclamanţi au formulat cerere de chemare în garanţie şi în contradictoriu cu M.F.E., solicitând obligarea chematului în garanţie la restituirea preţului reactualizat cu indicele de inflaţie.
Întrucât această ultimă cerere de chemare în garanţie nu a fost depusă până la prima zi de înfăţişare, tribunalul a dispus înregistrarea separată a acesteia, motiv pentru care s-a format Dosarul nr. 256/3/2008 în cadrul căruia, la termenul din 18 martie 2008, s-a dispus conexarea acestui dosar la Dosarul nr. 25698/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 914 din 31 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a respins, ca neîntemeiate, atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională şi a respins cererile de chemare în garanţie, ca fiind rămase fără obiect.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au calitate procesuală activă, fiind moştenitorii foştilor proprietari P.G. şi P.V., care au dobândit imobilul în baza actului de licitaţie publică din 11 septembrie 1939, ce a fost transcris în anul 1940.
S-a mai reţinut că Decretului nr. 92/1950 era în contradicţie cu prevederile art. 8 şi 10 din Constituţia României din anul 1948, astfel încât imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de stat.
Comparând titlurile exhibate de părţi, instanţa a reţinut că titlurile de proprietate ale pârâţilor sunt valabile, fiind încheiate cu bună-credinţă, dreptul lor de proprietate fiind consolidat la data de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor de a mai solicita constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995), pârâţii având astfel un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului 1 din Convenţie.
În consecinţă, prin compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp, şi cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptăţit să adopte măsurile reparatorii considerate cele mai oportune sub aspect legislativ şi să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o bună perioadă de timp, instanţa a apreciat că este preferabil titlul constituit de stat pe temeiul legii speciale (Legea nr. 112/1995), ca o garanţie a siguranţei circuitului civil, în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile uzucapiunii, deoarece contractele de vânzare-cumpărare exhibate de pârâţi nu pot fi considerate just titlu, în condiţiile în care provin de la adevăratul proprietar.
Faţă de soluţia de respingere, atât a acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, tribunalul a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanţie.
Prin Decizia nr. 350/A din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanţi.
Prin Decizia civilă nr. 3405 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul acestora, a casat decizia din apel şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că decizia recurată nu a fost motivată în fapt şi în drept, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.
În rejudecarea apelului, prin Decizia civilă nr. 109/A din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun.
Instanţa fondului era obligată să se pronunţe şi cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece intimaţii, prin cererea reconvenţională şi întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, au invocat prevederile acestei legi. În motivarea hotărârii, tribunalul era obligat să indice motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel că în motivarea hotărârii judecătorul, în mod corect, s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Intimaţii au deţinut anterior cumpărării imobilele mai mulţi ani, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu statul, acesta din urmă având calitatea de locator proprietar. Indiferent de modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul statului, chiriaşii cumpărători erau îndreptăţiţi să considere că statul vânzător era proprietarul bunului.
În raport de prevederile art. 45 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, apelanţii reclamanţi nu mai au dreptul la restituirea în natură a imobilului, fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Titlurile de proprietate ale intimaţilor pârâţi, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu au fost anulate în interiorul termenului special de prescripţie reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001, reclamanţii neavând posibilitatea să introducă o cerere având ca obiect constatarea nulităţii acestor contracte. Rezultă că la 14 august 2001 - data când s-a prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor - dreptul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea titlurilor de proprietate consolidate ex lege, iar intimaţii au avut de la această dată un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocată de intimaţi prin întâmpinare, dispoziţii potrivit cărora „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie” imobilele preluate de stat fără titlu valabil. Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie.
Nu pot fi reţinute susţinerile contrare ale apelanţilor, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul între legea specială şi legea generală specialia generalibus derogant, a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezentând tocmai o aplicare a principiului menţionat.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
C.E.D.O. a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, reclamanţii, ca foşti proprietari, sunt îndrituiţi să primească despăgubiri.
Faţă de obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001, ea reprezintă o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină, motiv pentru care apelul promovat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.
Împotriva Deciziei nr. 109/A din 15 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii Ţ.R., Ţ.B., P.A. şi P.D.G., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanţii au arătat următoarele:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 şi următoarele C. civ., ale Legii nr. 10/2001, precum şi ale Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001 reglementează o procedura administrativă de redobândire a unui bun naţionalizat de la unităţile administrativ teritoriale, procedură care se aplică numai în situaţia în care bunul se mai află în posesia acestora. În situaţia înstrăinării bunului, în speţă, unor persoane fizice de drept privat, singurul mijloc prin care se poate solicita restituirea acestuia - de la deţinătorul actual - este acţiunea în revendicare de drept comun, imprescriptibilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
Dreptul entităţii învestite cu soluţionarea notificării, conform Legii nr. 10/2001, de a acorda restituirea în natură sau în echivalent este condiţionat de existenţa acestui bun în patrimoniul entităţii respective. Având în vedere faptul că entitatea deţinătoare a înstrăinat imobilul, restituirea în natură solicitată pe calea Legii nr. 10/2001 rămâne fără obiect, reclamantul - proprietar neposesor - având deschisă calea acţiunii în revendicare împotriva dobânditorului - posesor neproprietar,
Prin urmare, mijlocul adecvat în vederea redobândirii proprietăţii de către reclamanţi a fost acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
Dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu au aplicare în cauză, deoarece acţiunea nu se întemeiază pe dispoziţiile legii speciale, ci pe cele ale dreptului comun, cererea de chemare în judecată fiind o acţiune în revendicare prin comparare de titluri.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acţiunea în revendicare introdusă în temeiul art. 480 C. civ. reprezintă nu numai dreptul comun în materia redobândirii unui bun ieşit fără drept din patrimoniul titularului acestuia, ci şi o variantă alternativă la procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. De altfel, acţiunea în revendicare reprezintă cel mal energic mod de protecţie al dreptului de proprietate.
Or, câtă vreme dreptul de proprietate este imprescriptibil, evident că şi drepturile sale accesorii, precum dreptul la intentarea acţiunii în revendicare se bucură de acelaşi regim juridic, respectiv de imprescriptibilitate, sub aspect extinctiv.
Câtă vreme legiuitorul nu a interzis în mod expres posibilitatea titularilor drepturilor reale de a formula acţiune în revendicare în concurs cu recurgerea la căile de reparaţie prevăzute de reglementările noi, precum Legea nr. 10/2001, este limpede că admisibilitatea acţiunii în revendicare rămâne de netăgăduit.
Chiar instanţa de apel confirmă admisibilitatea acţiunii în revendicare, însă consideră în mod greşit că ea ar fi neîntemeiată în drept.
Analiza considerentelor deciziei recurate dă naştere unui nonsens, în condiţiile în care acţiunea este fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), condiţiile de promovare ale acestei acţiuni sunt îndeplinite, legea nu interzice recurgerea la acţiunea în revendicare de drept comun, instanţa trebuia să procedeze la compararea de titluri şi să decidă asupra cauzei cu care a fost învestită, fără a motiva respingerea cererii prin invocarea incidenţei unei alte legi.
Recurenţii mai arată că, în conformitate cu cererea precizatoare existentă la fila 44 din dosarul instanţei de apel, au formulat demersuri în vederea restituirii imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze încă din anul 1991. În acest sens este adresa formulată de P.F. şi Ţ.M., care învederau I.C.R.A.L. faptul că sunt moştenitoarele legale şi posedă documente cu privire la proprietatea imobilului, solicitând ca, până la reglementarea situaţiei, statul să nu dispună vânzarea acestuia.
Demersul în instanţa a demarat în anul 2007, ulterior datei de 23 martie 2006, când reclamanţilor li s-a comunicat de I.C.R.A.L. că imobilele au fost înstrăinate chiriaşilor în anul 1996.
Pe cale de consecinţa, de vreme ce imobilele nu se mai aflau în posesia statului, reclamanţii nu mai aveam deschisă calea Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură, motiv pentru care dispoziţiile art. 18 şi 45 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile.
Recurenţii mai arată că, potrivit celor reţinute de prima instanţă, imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de stat, însă cu toate acestea, instanţa a reţinut valabilitatea titlului pârâţilor, ca urmare a existenţei bunei credinţe în achiziţionarea imobilelor.
De asemenea, recurenţii arată că, potrivit deciziei date în recursul în interesul legii nr. 33 din 2008, instanţa supremă a reţinut faptul că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare şi că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intra în conflict cu Convenţia europeana a drepturilor omului şi daca admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice".
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., recurenţii arată că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1898 C. civ.
Recurenţii arată că buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi trebuia apreciată în raport de prevederile art. 1898 C. civ., iar nu în conformitate cu definiţia dată acesteia de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Câtă vreme acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanţa trebuia să interpreteze conceptul de buna-credinţă prin raportare la acelaşi cod, respectiv prin analizarea dispoziţiilor art. 1898 C. civ.
Reclamanţii susţin că au stabilit cadrul procesual precum şi temeiul de drept al cererii, conform principiului disponibilităţii, iar instanţa de apel era ţinuta să delibereze asupra fondului cauzei, în primul rând, prin raportare la prevederile legale invocate de reclamanţi, şi incidente în cauză, abia apoi în lumina altor reglementări în vigoare, în niciun caz nu trebuia instanţa să alcătuiască un pachet de norme juridice, din reglementari diferite, distincte ca scop urmărit, astfel încât să creeze confuzie şi să conducă la pronunţarea unei hotărâri nelegale.
Recurenţii mai arată că art. 1898 C. civ. defineşte buna-credinţă ca fiind „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea". Chiar dacă în Codul civil român acest articol, 1898, este încadrat la o secţiune care reglementează dobândirea imobilelor prin prescripţia achizitivă scurtă, este incontestabil că acest text legal are valoare de principiu, astfel că nu este aplicabil numai la situaţia prescripţiilor, ci şi la orice alt raport juridic din cadrul altor instituţii ale dreptului civil român.
Recurenţii susţin că au demonstrat, prin probatoriul administrat în faţa instanţei de fond, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1898 C. civ.
Astfel, din probele administrate a rezultat lipsa bunei-credinţe a intimaţilor-pârâţi la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere că demersurile către autorităţile statului de restituire a bunurilor preluate în mod abuziv datează din 1991, anterior încheierii celor trei contracte, precum şi faptul că o parte dintre aceşti intimaţi erau angajaţi ai uneia dintre societăţile vânzătoare chiar în perioada când s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare.
Intimaţii au invocat, iar instanţa de fond şi cea de apel au reţinut existenţa bunei-credinţe la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, însă în realitate au fost de rea-credinţă, având în vedere că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, au început demersurile încă din 1991, solicitând I.C.R.A.L. clarificarea situaţiei juridice a imobilului, aceeaşi situaţie învederând-o şi SC A. SA.
Din probele administrate a rezultat faptul că pârâţii aveau cunoştinţă de existenţa demersurile de revendicare a imobilelor.
Pripis Florica, autoarea reclamanţilor, locuia în unul dintre apartamentele care se afla în acelaşi imobil cu cele ale chiriaşilor deveniţi ulterior proprietari, aceasta aducând la cunoştinţă că înţelege să revendice toate apartamentele din imobil.
Totodată, conform cărţilor de munca existente la dosar, a rezultat că o parte din pârâţi erau angajaţii societăţii Apolodor, în perioada încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce presupunea că la o simplă verificare din partea intimaţilor-pârâţi, ar fi rezultat că imobilele sunt revendicate.
Nu poate exista bună-credinţă acolo unde există chiar şi cea mai mică culpă din partea celui ce invocă în favoarea sa împrejurarea că a fost de bună-credinţă. În contextul relevat mai sus, instanţa de apel a calificat în mod greşit atitudinea intimaţilor şi, pe cale de consecinţă, a aplicat în mod greşit legea.
Examinând decizia recurată prin prisma şi în limitele motivelor de recurs formulate în scris şi depuse cu respectarea termenului prevăzut de art. 303 alin. (1) raportat la art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Critica referitoare la încălcarea şi, respectiv, aplicarea greşită a prevederilor art. 480 şi următoarele C. civ., ale Legii nr. 10/2001, precum şi ale Legii nr. 112/1995, este nefondată.
În susţinerea acestei critici recurenţii arată, în esenţă, că instanţa de apel le-a respins în mod greşit acţiunea în revendicare, deşi, faţă de împrejurarea că apartamentele au fost înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, singurul mijloc de a obţine restituirea în natură era acţiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Recurenţii ignoră faptul că, în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat în mod abuziv, condiţiile în care se poate exercita o acţiune în revendicare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au fost configurate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
După publicarea în M. Of. a acestei decizii, o acţiune în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat în mod abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi soluţionată exclusiv pe temeiul regulilor clasice ale comparării de titluri, ci trebuie verificat dacă există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Acceptarea punctului de vedere susţinut de reclamanţi, în sensul existenţei posibilităţii acestora de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării prin comparare de titluri, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Nu se poate susţine că, în toate situaţiile, acţiunea în revendicare de drept comun ar reprezenta o alternativă la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001. Aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, calea acţiunii în revendicare de drept comun este deschisă numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, şi în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Aserţiunile recurenţilor cu privire la imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare nu au legătură cu speţa, deoarece acţiunea pe care au promovat-o nu a fost respinsă pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ci ca urmare a constatării caracterului său nefondat.
În ceea ce priveşte modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, se constată că, într-adevăr, în raport de limitele sesizării, instanţa nu avea a se preocupa de problema bunei credinţe a pârâţilor cumpărători, însă nu din perspectiva susţinută de recurenţi (anume, aceea că acţiunea ar trebui examinată exclusiv pe temeiul criteriilor de comparare a titlurilor specifice dreptului comun, care ar exclude astfel aplicarea Legii nr. 10/2001), ci datorită faptului că instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere care să vizeze constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
De altfel, în considerentele deciziei din apel s-a reţinut în mod corect faptul că actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate în interiorul termenului special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care dreptul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Împrejurarea că legea specială de reparaţie nu a interzis în mod expres posibilitatea formulării acţiunii în revendicare cu privire la imobile ce intră în sfera sa de aplicare nu poate conduce la concluzia că recurgerea la acţiunea în revendicare este posibilă în toate situaţiile, ci numai în condiţiile stabilite prin decizia în interesul legii, astfel cum au fost anterior expuse.
În acest context, nu poate fi reţinută critica recurenţilor, potrivit căreia considerentele deciziei recurate ar da naştere unui nonsens, deoarece, faptul că au înţeles să promoveze o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu limitează instanţa la aplicarea regulilor clasice în materia comparării titlurilor, ci, în raport de obiectul revendicării şi momentul promovării acţiunii, instanţa este chiar obligată, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. pr. civ. (conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României) să facă aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
Astfel, se răspunde şi criticii recurenţilor, potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii, deoarece, în loc să aplice prevederile legale invocate ca temei al acţiunii, ar fi alcătuit un pachet de norme juridice, din reglementari diferite, distincte ca scop urmărit, astfel încât să creeze confuzie şi să conducă la pronunţarea unei hotărâri nelegale. În realitate, instanţa de apel a procedat în mod corect, reţinând aplicabilitatea deciziei în interesul legii, obligatorie faţă de obiectul revendicării şi faţă de momentul formulării acţiunii (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), obligativitatea aplicării acestei decizii fiind independentă de modul în care reclamanţii au înţeles să-şi întemeieze acţiunea.
În ceea ce priveşte demersurile efectuate de reclamanţi sau de autorii acestora în vederea redobândirii imobilului în care sunt situate apartamentele revendicate, acestea nu prezintă relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare. Aceste demersuri puteau fi invocate în dovedirea relei-credinţe a pârâţilor cumpărători într-o eventuală acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Or, aşa cum s-a arătat deja, instanţa nu a fost învestită cu o astfel de acţiune, şi nici nu s-a formulat o cerere cu acest obiect pe cale separată în termenul special de prescripţie prevăzut de legea specială.
Argumentul recurenţilor, în sensul că nu mai aveau deschisă calea Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură, de vreme ce imobilele nu se mai aflau în posesia statului, nu poate fi primit. Restituirea în natură ar fi fost posibilă chiar şi în aceste circumstanţe, cu respectarea condiţiilor Legii nr. 10/2001 şi cu parcurgerea etapelor prevăzute de această lege, dacă reclamanţii ar fi dovedit în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, că pârâţii cumpărători au dobândit apartamentele cu rea-credinţă. În această situaţie, aveau posibilitatea să obţină restituirea apartamentelor în natură. Faptul că reclamanţii nu au înţeles să conteste valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare constituie dreptul lor de opţiune, dar nu le deschide calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Nici faptul că prima instanţă a reţinut că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de stat nu justifică retrocedarea în natură în cadrul acţiunii în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor de la stat, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, prin hotărârea pronunţată de instanţa de contencios european în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României s-a stabilit că simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu conferă un drept la restituire (revendicare) în natură, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Fragmentul din considerentele deciziei în recursul în interesul legii nr. 33/2008, redat de recurenţi în memoriul de recurs, nu face decât să confirme justeţea celor afirmate anterior, în sensul că, deşi se recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare în situaţii de genul celei în speţă, pentru a se admite pe fond o astfel de acţiune, "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice".
Susţinerea recurenţilor privind încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1898 C. civ. de către instanţa de apel, nu poate fi examinată de instanţa de recurs, în raport de obiectul cauzei, care nu vizează nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor s-ar fi impus a fi analizate numai în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, formulată în interiorul termenului special de prescripţie.
Întrucât o astfel de acţiune nu a fost formulată, contractele de vânzare-cumpărare sunt valabile şi constituie pentru pârâţii cumpărători titluri de proprietate.
În cadrul acţiunii în revendicare nu poate fi repusă în discuţie buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor, deoarece s-ar ajunge indirect la invalidarea contractelor de vânzare cumpărare, deşi persoanele interesate nu au înţeles să uzeze de acţiunea pe care legea le-a pus-o la dispoziţie, cu această finalitate.
Astfel cum s-a arătat anterior, acţiunea în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se supune regulilor şi condiţiilor speciale stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, iar în ceea ce priveşte noţiunea de „bun actual”, ca premisă a restituirii în natură, trebuie avută în vedere hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza Maria Atanasiu contra României.
În raport cu aceste considerente, sunt irelevante pentru soluţionarea cauzei aprecierile pe care le fac recurenţii cu privire la pretinsa diferenţă care ar exista între noţiunea de bună-credinţă reglementată de art. 1898 C. civ., pe de o parte, şi buna-credinţă la care se referă art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte.
În acest context, se constată că instanţa de apel a făcut aprecieri inutile în considerentele deciziei recurate, cu privire la buna-credinţă a cumpărătorilor, însă această împrejurare nu afectează legalitatea soluţiei pronunţate în apel, care a fost motivată şi din perspectiva celor statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
Ca atare, Înalta Curte nu va examina susţinerile recurenţilor referitoare la incidenţa prevederilor art. 1898 C. civ. care definesc buna-credinţă, aceste susţineri nefiind relevante în soluţionarea acţiunii în revendicare, după cum nu vor fi examinate nici susţinerile privind dovedirea, prin probatoriul administrat, a relei-credinţe a pârâţilor cumpărători, mai ales că o asemenea analiză ar presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac a recursului.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Ţ.R., Ţ.B., P.A. şi P.D.G. împotriva Deciziei nr. 109/A din 15 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1809/2014. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 290/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
