ICCJ. Decizia nr. 359/2014. Civil. Marcă. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 359/2014

Dosar nr. 11233/3/2012

Şedinţa publică din 4 februarie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Instanţa de fond

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 5 aprilie 2012, reclamanta H.I. a chemat în judecată pe pârâţii N.M. şi O.S.I.M. pentru a se constata că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, urmare unui control făcut asupra bagajelor pârâtului N.M., aduc atingere mărcii comunitare din 23 decembrie 2010 şi mărcilor internaţionale din 11 aprilie 1997 şi respectiv din 10 decembrie 1976. S-a solicitat să se interzică pârâtului să importe şi să comercializeze fără autorizaţia societăţii reclamante produsele purtând mărci identice sau similare mărcilor comunitare sau internaţionale amintite.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1792 din 4 octombrie 2012 a admis în parte acţiunea şi a constatat că mărfurile reţinute de autorităţile vamale prin notificare A.N.V. 14 martie 2012 aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcilor comunitare şi internaţionale H.

S-a interzis pârâtului N.M. să importe şi să comercializeze produsele purtând semne identice sau similare mărcilor deţinute de reclamantă.

Acţiunea îndreptată împotriva pârâtului O.S.I.M. a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:

Potrivit extraselor emise de O.H.I.M. şi de W.I.P.O., ataşate la dosar, mărcile din 23 decembrie 2010, din 11 aprilie 1997 şi din 10 decembrie 1976 reprezintă mărci înregistrate ale companiei H.I., cu protecţie pe teritoriul României.

La data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 şi în baza cererii de intervenţie a societăţii H.I., autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reţinut, de la numitul N.M., ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 7 produse, inscripţionate fără drept cu semne identice sau similare mărcii comunitare H. Din 23 decembrie 2010 şi mărcilor internaţionale din 11 aprilie 1997 şi din 10 decembrie 1976..

S-a constatat, din adresa autorităţii vamale şi din planşele foto ataşate la filele 41-42 din dosar, că produsele reţinute (bluze) poartă un semn identic cu cel asupra căruia societatea reclamantă are drept exclusiv de proprietate intelectuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, activitatea lor comercială, fără consimţământul său, unui semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată sau a unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului - incluzând riscul de asociere - între semn şi marcă. Este interzis terţilor importarea şi comercializai neautorizată a acestor produse.

S-a constatat că produsele reţinute de la pârât poarta un semn identic mărcii reclamantei, el fiind aplicat pe produse de îmbrăcăminte, pentru care reclamanta beneficiază de protecţie.

S-a reţinut că pârâtul nu a dovedit şi, nici nu a susţinut că ar fi fost autorizat să folosească semnul reclamantei

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtului N.M. - în sensul că bunurile au fost aduse în bagaj în limitele permise de transportul de călători, cu puţin înaintea sărbătorilor de Paşti şi că acestea reprezentau cadouri pentru familia sa numeroasă formată din 6 copii, familiile acestora, rude şi prieteni, nefiind import în scop comercial, el nefiind comerciant şi devenind prin urmare aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 - a fost înlăturată de tribunal pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, legea „nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete „trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.

Tribunalul a reţinut însă că acest text legal nu este aplicabil, în cauză existând indicii clare că mărfurile sunt destinate a face parte dintr-un trafic comercial. S-a avut în vedere numărul mare de mărfuri care au fost găsite de organele vamale la controlul efectuat asupra bagajelor pârâtului. Deşi au fost găsite doar 7 bluze inscripţionate cu marca „Hermes", s-a constatat că în acelaşi transport au fost identificate şi alte 141 de produse purtând diferite mărci de renume internaţional, fapt ce nu poate fi admis.

Numărul mare al acestor produse a condus la prezumţia simplă judecătorească, că scopul introducerii în ţară a acestor bunuri era unul comercial, motivarea pârâtului în sensul că are o familie numeroasă, neputând justifica în mod raţional aducerea în bagaje a 141 de produse de îmbrăcăminte inscripţionate cu diverse semne ce reprezintă mărci cunoscute.

Tribunalul a mai respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu O.S.I.M., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, excepţia lipsei calităţii procesual pasive fiind admisă prin încheierea din data de 28 iunie 2012.

2. Instanţa de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, prin Decizia civilă nr. 60/A din 25 martie 2013 a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa nr. 1792/2012 a Tribunalului Bucureşti şi a respins acţiunea ca nefondată.

S-a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 11 si 17 din Legea nr. 344/2005 şi art. 11 din Regulamentul C.E. nr. 1383/2003, în cuprinsul acestor acte normative făcându-se trimitere la drepturile exclusive asupra mărcii, cât şi la noţiunea de contrafacere a mărcii. S-a constatat că reclamanta a formulat o acţiune în contrafacere, astfel încât îi sunt aplicabile şi dispoziţiile din Legea nr. 84/1998, chiar dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-a menţionat în mod expres acest temei de drept, reclamanta l-a invocat prin concluziile orale consemnate în practicaua sentinţei apelate.

Curtea de apel a apreciat astfel ca fiind nefondată critica formulată de apelantul pârât prin care se susţine că instanţa de fond a depăşit limitele investirii sale.

S-a reţinut că în cuprinsul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 344/2005 sunt menţionate situaţiile pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ.

Având în vedere că la alin. (1) al acestui articol se menţionează că legea nu se aplică mărfurilor care au fost fabricate cu consimţământul titularului dreptului, s-a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe ipoteza în care mărfurile au fost fabricate fără consimţământul titularului dreptului, cu alte cuvinte mărfurilor contrafăcute.

Sub acest aspect s-a constatat că în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că mărfurile confiscate ar fi fost contrafăcute, iar procesul - verbal întocmit de A.N.V., care nu a fost coroborat cu alte probatorii, nu poate constitui o asemenea dovadă. Dimpotrivă, s-a reţinut că reclamanta a formulat două capete de cerere distincte împotriva pârâtului N.M., primul având ca obiect acţiune în constatare (constatarea că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale, conform notificării A.N.V. nr. 5453/3/CI din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare H. Din 23 decembrie 2010 şi mărcilor internaţionale din 11 aprilie 1997 şi H. din 10 decembrie 1976), iar cel de-al doilea, având ca obiect o acţiune în realizare (interzicerea importului, precum şi a comercializării neautorizate, de către pârât, a produselor purtând mărci identice sau similare mărcii comunitare H. din 23 decembrie 2010 şi mărcilor internaţionale din 11 aprilie 1997 şi H. din 10 decembrie 1976). Aşa cum a fost formulată, fără a invoca vreo probă referitoare la import sau comercializare de către pârât, pretenţia reclamantei din capătul doi de cerere, era subsecventă admiterii capătului de cerere având ca obiect acţiunea în constatare (în care O.S.I.M. ar fi trebuit să-i susţină reclamantei afirmaţia contrafacerii produselor de către pârâtul N.M.), capăt de cerere nefundat, având în vedere că reclamanta avea deja la dispoziţie acţiunea în realizare (art. 111C. proc. civ.).

Astfel, instanţa de apel a constat că pentru a putea fi reţinută contrafacerea celor 7 produse menţionate în cuprinsul procesului - verbal al A.N.V., reclamanta trebuia să indice probe din care să rezulte că mărfurile reţinute sunt fabricate fără consimţământul titularului dreptului, să arate în acţiune de unde au fost cumpărate/dobândite de pârât, respectiv cum au ajuns la biroul vamal, de ce introducerea în ţară din afara U.E. a bunurilor în discuţie ar reprezenta un import. S-a constat însă că reclamanta a pretins instanţei judecătoreşti să constate că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale, conform notificării A.N.V. din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare H. din 23 decembrie 2010 şi mărcilor internaţionale din 11 aprilie 1997 şi H. din 10 decembrie 1976, dar în motivare s-a folosit doar de procesul-verbal al autorităţilor vamale care califică mărfurile doar susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, şi a solicitat să se interzică pârâtului importul şi comercializarea nedovedite. S-a observat că nici prima instanţă nu a putut determina în concret ce activitate realiza pârâtul, reţinând doar că acesta realiza un trafic comercial, fără să indice în ce au constat activităţile sale comerciale.

S-a apreciat că simpla ataşare la acţiune a unei planşe fotografice, nici măcar discutată ca probă în vreo încheiere de şedinţă, cuprinzând o parte dintr-un produs textil inscripţionat „H.” s-a apreciat că nu poate constitui o dovadă a contrafacerii pentru cele 7 bluze în litigiu.

Art. 6 din Legea nr. 84/1998, pe baza căruia s-a soluţionat de către prima instanţă acţiunea, face referire cu necesitate la activitatea comercială şi la contrafacerea mărcii în această activitate.

Or, s-a apreciat că în speţă nu s-a făcut dovada contrafacerii celor 7 produse în litigiu, iar reţinerea activităţii comerciale nedeterminate în sarcina pârâtului pe baza prezumţiei simple rezultate din numărul total de mărfuri din procesul-verbal al autorităţilor vamale, de către prima instanţă, este nelegală în condiţiile în care celelalte mărfuri făceau obiectul unor procese distincte, în raport de care apelantul a arătat şi faptul că procesele s-au judecat separat iar el a avut câştig de cauză. În lipsa unor date clare cu privire la acele procese, aflate în etape diferite de judecată, prima instanţă a reţinut în mod nelegal că deţinea o bază probatorie pe care să-şi întemeieze prezumţia că bunurile au caracter comercial.

Instanţa de apel a constatat că în această fază procesuală nu-i mai poate pretinde reclamantei să-şi precizeze cererea de chemare în judecată, cu privire la motivare, fiind limitată la cadrul procesual obiectiv stabilit de sentinţa apelată şi de apelul pârâtului. Curtea a reţinut că în cauză nu s-a dovedit nici faptul ca pârâtul ar fi folosit sau ar fi intenţionat sa folosească cele 7 bluze, în scop comercial, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, conform cărora: „ legea nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”

Dimpotrivă, titularul dreptului de proprietate intelectuală are toate mijloacele legale la dispoziţie să acţioneze cu cereri, susţineri, motivări şi probe printr-o acţiune în realizare, în măsura în care ar considera-o fondată, când autorităţile vamale îi comunică existenţa unor produse „susceptibile” să încalce drepturile sale de proprietate intelectuală, pentru a demonstra legal că ele chiar încalcă asemenea drepturi.

S-a apreciat că nu se poate reţine o prezumţie generică, care ar fi şi nelegală, că orice persoană din România care este găsită la aeroport cu 7 bluze în bagajele sale, dintr-o călătorie cu avionul (neidentificată), s-ar ocupa cu un mic comerţ la negru care să încalce drepturi de proprietate intelectuală.

S-a mai reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 şi 11 alin. (4) din aceeaşi Lege.

Astfel, în circumstanţele speţei, simplul fapt că în bagajele apelantului-pârât au mai fost găsite şi alte produse purtând mărci de renume internaţional, în condiţiile contestaţiilor apelantului-pârât la autorităţile vamale şi judecăţii sale separate în alte cauze pentru alte produse decât cele 7 bluze din litigiul de faţă, nu putea să formeze legal convingerea instanţei în sensul ca cele 7 bluze erau deţinute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cât pârâtul a administrat dovezi din care rezultă că acesta are o familie numeroasa astfel încât este probabil ca aceste bluze să fie destinate uzului personal. Au fost apreciate drept corecte susţinerile apelantul-pârât că prima instanţă a utilizat nelegal prezumţii simple judecătoreşti, contrar art. 1199 C. civ. vechi.

Având în vedere aceste aspecte, în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 s-a constatat că nu se impunea ca pârâtul să dovedească faptul că ar deţine o autorizaţie de folosire a semnului.

3. Recursul

Împotriva deciziei Curţii de apel reclamanta a declarat recurs în termenul legal.

A fost invocat în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţinând că decizia este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

În acest sens s-a criticat interpretarea art. 36 din Legea nr. 84/1998 care a condus instanţa de apel la concluzia că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că mărfurile confiscate ar fi fost contrafăcute.

Recurenta a susţinut că în lumina art. 36 din Legea 84/1998, concluzia la care a ajuns instanţa este evident nelegală, deoarece prin cererea introductivă, compania reclamantă, în calitate de titulară a drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcilor H., a învederat instanţei faptul că pârâtul a importat fără acordul său produse ce poartă semne identice cu marca H., aducând astfel atingere drepturilor cu privire la această marcă.

Lipsa oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori altei justificări legitime sunt în sens juridic fapte negative, motiv pentru care sarcina probei incumbă pârâtului care are obligaţia să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a unei autorizări sau unei alte justificări legitime.

Proba faptului negativ nu incumbă reclamantului, faptul negativ fiind, de principiu imposibil de dovedit, rămânând în sarcina pârâtului să invoce şi să probeze faptul pozitiv contrar.

În speţă, pârâtul nu a invocat şi nu a probat nici o justificare legitimă a actelor de folosire a mărcii or, în măsura în care ar fi existat un astfel de acord, în mod evident că pârâtul l-ar fi prezentat instanţei.

Recurenta - în afară de această chestiune de procedură, mergând chiar pe raţionamentul instanţei, care reţine că mărfurile contrafăcute sunt acele mărfuri fabricate fără consimţământul titularului, din moment ce reclamanta a arătat că mărfurile poartă semne identice cu marca Hermes fără acordul său - a mai susţinut că în mod implicit, este vorba despre produse contrafăcute. În mod eronat a reţinut instanţa de apel că nu există probe din care să rezulte că mărfurile ar fi fost contrafăcute. Nici legiuitorul nu solicită alte probe, fiind suficient să se stabilească că nu a existat consimţământul titularului.

Recurenta a arătat că a anunţat lipsa acordului său atât prin adresă către autorităţile vamale, în urma căreia s-a formulat opoziţie de actualul pârât, cât şi prin prezenta acţiune civilă, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, iar dacă pârâtul avea un astfel de acord trebuia să-l înfăţişeze instanţei.

Referitor la fotografiile depuse la dosar, recurenta a susţinut că instanţa în mod greşit a considerat că acestea nu pot reprezenta o dovadă, atâta timp cât acestea sunt înscrisuri depuse odată cu cererea de chemare în judecată şi reprezintă o anexă a notificării Autorităţii Naţionale a Vămilor, prin care societatea reclamantă a fost informată despre reţinerea produselor. Mai mult, toate fotografiile depuse la dosar nu au fost contestate de partea adversă, care a confirmat practic că acelea sunt bunurile reţinute.

S-a susţinut că un alt text normativ este greşit interpretat şi anume art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care s-a aprobat Regulamentul Vamal (Regulamentul de aplicare a C. vam.), potrivit căruia „persoanele fizice pot introduce sau scoate din ţară mărfuri fără caracter comercial în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege”.

S-a criticat greşita apreciere a instanţei că importul nu are caracter comercial. Legislaţia naţională este armonizată cu cea comunitară, astfel că normele invocate pot fi regăsite şi în art. 6 al Directivei nr. 2007/74/CE privind scutirea de T.V.A. şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe conform căruia „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul ca sunt importate în scopuri comerciale.”

Conform art. 7 din aceeaşi Directivă, statele membre scutesc de T.V.A. si accize importurile de bunuri a căror valoare totală nu depăşeşte 430 de euro, în cazul pasagerilor care folosesc transportul aerian, precum şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 344/2005 potrivit cărora legea nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor, decât în măsura în care este vorba despre „bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”. Altfel spus, dacă bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de plata drepturilor de import şi dacă există simple indicii că mărfurile sunt importate în scop comercial, atunci devin incidente dispoziţiile Legii nr. 344/2005.

S-a mai susţinut că bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import. Calificarea produselor ca fiind pentru uz personal sau obiectul unei operaţiuni economice se realizează de autorităţile vamale la momentul efectuării operaţiunilor de vămuire pe baza valorilor şi cantităţilor acestora, nefiind relevantă destinaţia declarată de importator. Această calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite bunuri se aplică sau nu dispoziţiile Legii nr. 344/2005, dacă pentru anumite bunuri se plătesc sau nu taxele de import.

În cauză, autorităţile vamale, în mod corect au reţinut produsele deoarece având în vedere cantitatea şi valoarea, au existat indicii că bunurile sunt importate în scop comercial şi se impune plata drepturilor de import, dar şi aplicarea Legii nr. 344/2005.

Recurenta a arătat că măsura reţinerii acestor produse a fost contestată de către actualul pârât, motivat şi de faptul că agentul vamal a apreciat greşit valoarea bunurilor, acesta emiţând patru adeverinţe de reţinere fiecare în sumă de 430 de euro, reprezentând contravaloarea bunurilor reţinute. Astfel valoarea totală a importului -1.720 de euro depăşeşte cu mult limita valorică permisă de lege - 430 de euro. În concluzie, bunurile importate de pârât nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, încadrându-se, prin valoare, în sfera operaţiunilor comerciale.

În speţă, prin importul făcut, intimatul pârât a încercat să introducă în ţară o cantitate totală de 141 de produse, existând, ca urmare, indicii că bunurile sunt importate în scop comercial, numărul mare al bunurilor importate, rezultând în mod clar, din decizia autorităţilor vamale, iar această cantitate reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al operaţiunii.

Cât priveşte caracterul comercial al unui import, recurenta a arătat că acesta se califică în funcţie de natura operaţiunii în sine şi nu în funcţie de numărul de produse ce poartă o anumită marcă. Cum în cauză cantitatea totală este de 141 de produse purtând diverse mărci, număr ce depăşeşte în mod evident nevoile personale ale unui individ, caracterul comercial al operaţiunii a fost pe deplin dovedit. Ceea ce interesează în acesta situaţie este cantitatea totală de produse pe operaţiunea de import, deoarece în realitate este vorba de o singură operaţiune de import, chiar dacă titularii au înţeles să acţioneze în instanţă în mod independent. Nu exista nici o dispoziţie legală care să prevadă că stabilirea caracterului comercial al unui import se apreciază în funcţie de numărul de produse purtând aceeaşi marcă.

S-a mai susţinut că un alt indiciu alt indiciu, în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial, este evident reprezentat de valoarea mare a bunurilor, care depăşeşte limita valorică acceptată de legiuitor.

Apărarea apelantului în sensul că bunurile sunt destinate familiei sale numeroase este necredibilă şi simpla depunere a unor acte de stare civilă nu reprezintă o dovadă în sensul că bunurile le erau destinate acelor persoane.

Recurenta a mai criticat faptul că i nstanţa a reţinut că bunurile sunt, probabil, destinate uzului personal întemeindu-se pe simpla afirmaţie a pârâtului că a achiziţionat bunurile pentru familia sa, declaraţie care nu a fost coroborată cu alte probe din care să rezulte cele susţinute de pârât.

4. Analiza instanţei de recurs

Examinând decizia atacată, din perspectiva motivului de recurs invocat, se constată că decizia este nelegală, apelul fiind greşit admis, ca urmare a unei eronate interpretări făcută de instanţa de apel dispoziţiilor incidente cauzei.

Astfel, art. 36 din Legea nr. 84/1998 instituie o prezumţie simplă de care se bucură titularul dreptului derivând din marcă.

Prezumţia, potrivit efectelor conferite acesteia de Codul civil, poate fi răsturnată prin proba contrară, după principiul care reglementează sarcina probei.

Regula instituită de art. 1169 C. civ. - cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească - în condiţiile art. 1170 (prin înscrisuri, motive, prezumţii, mărturisirea unei persoane şi prin jurământ).

Invocând Legea nr. 84/1998 art. 36, reclamanta este dispensată de a face vreo dovadă cât priveşte circulaţia mărfurilor inscripţionate cu marca sa, din contră, sarcina probei îi aparţine persoanei asupra căreia s-au găsit bunurile, care trebuie să răstoarne prezumţia că mărfurile nu sunt contrafăcute, adică că titularul mărcii a încuviinţat fabricarea şi/sau comercializarea lor.

În mod corect prima instanţă a constatat că pârâtul este cel care trebuia - şi nu a făcut-o - să răstoarne prezumţia simplă, instituită de Legea nr. 84/1988, astfel că nu a fost primită apărarea pârâtului, în sensul că reclamanta trebuia să dovedească că mărfurile sunt contrafăcute.

De altfel o atare probă nici nu era necesară deoarece pârâtul nu a negat provenienţa mărfurilor - recunoscând că ele îi aparţineau, fiind etichetate - ci a invocat împrejurarea că nu sunt destinate comerţului, ele reprezentând cadouri, cu ocazia sărbătorilor pascale, pentru numeroasa sa familie.

Instanţa de apel a făcut o interpretare greşită şi Legii nr. 344/2005 şi respectiv art. 612 din H.G. 707/2006 de aplicare a Regulamentului vamal.

În stabilirea naturii comerciale sau necomerciale a bunurilor reţinute de autorităţile vamale, cu respectarea normelor impuse de dispoziţiile naţionale şi comunitare, în mod corect prima instanţă a avut în vedere cele 7 bluze etichetate H., în contextul tuturor bunurilor reţinute, în număr de 141, etichetate cu mărci de renume internaţional şi nu privite individual.

Instanţa de apel, potrivit competenţelor ce i s-au stabilit prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ., este datoare să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Or, în raport de situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi necontestată în cauză - că un număr de 141 articole de îmbrăcăminte din bagajele pârâtului, au fost oprite la Vama Otopeni - Curtea de apel trebuia să constate că Tribunalul Bucureşti a făcut o corectă apreciere a situaţiei de fapt şi o corectă interpretare a dispoziţiilor legale constatând motivat că în cauză nu sunt incidente excepţiile prevăzute de Legea nr. 344/2005, existând indicii materiale că mărfurile fac parte dintr-un import comercial neautorizat.

Dând o altă interpretare textelor arătate, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală printr-o greşită interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. s-a admis recursul şi s-a dispus modificarea în tot a Deciziei nr. 60/A/2013 în sensul că s-a respins apelul declarat de pârâtul N.M.a împotriva sentinţei civile nr. 1792/2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat, cu consecinţa păstrării acestei sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta H.I. împotriva Deciziei nr. 60/A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Modifică în tot decizia recurată.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1792 din 04 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 356/2014. Civil  ICCJ. Decizia nr. 397/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 359/2014. Civil. Marcă. Recurs