ICCJ. Decizia nr. 3608/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3608/2014
Dosar nr. 39393/3/2011**
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 137 din 02 iulie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 39393/3/2011** al Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, s-a respins cererea modificată şi precizată, formulată de reclamantul N.C.D., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă că reclamantul N.C.D. a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri reprezentând diferenţa dintre cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde la Bursa de Valori Bucureşti un număr de 135.000.1 acţiuni la Fondul Proprietatea, pe care Ie-a vândut pe piaţa nereglementată, şi valoarea nominală la care i-au fost atribuite respectiv 1 RON/acţiune.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în baza Legii nr. 247/2005 a obţinut titluri de despăgubire încorporând drepturile sale de creanţă asupra statului garantate conform art. 44 alin. (1) din Constituţia României, iar la cererea sa titlurile au fost convertite în acţiuni la Fondul Proprietatea, cu o valoare, nominală de 1 RON/acţiune, pe care însă nu le-a putut vinde la această valoare ci la o valoare mai mică, din cauza legislaţiei defectuoase şi a listării cu întârziere la bursă a Fondului Proprietatea.
Soluţionând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, prima instanţă a reţinut că în cauză reclamantul invocă dispoziţiile de drept comun referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, astfel cum este reglementată de noul C. civ., respectiv dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că pârâtul prin acţiunile sau inacţiunile sale a determinat imposibilitatea pentru reclamant de a-şi încasa prin vânzarea acţiunilor primite de la Fondul Proprietatea valoarea de 1 RON/acţiune stabilită prin titlurile de conversie. Prin urmare, rezultă că raportat la obiectul cererii şi temeiurile de drept invocate există identitate între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă ca neîntemeiată.
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât s-a argumentat că aceasta este fondată în considerarea faptului că prin dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 s-au stabilit norme cu caracter special în privinţa termenelor, modalităţilor şi procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile conform principiului potrivit căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, principiu confirmat şi prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
De asemenea s-a reţinut că nu există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie şi nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, modalitatea de restituire a bunurilor sau de acordare a despăgubirilor fiind lăsată la latitudinea statelor membre ale Uniunii Europene.
În acest context, arată tribunalul având în vedere că prin Legea nr. 247/2005 s-a reglementat procedura şi modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii stabilite conform Legii nr. 10/2001, precum şi instituţiile care au atribuţii în fiecare etapă procedurală, rezultă că obligarea directă a pârâtului ar echivala cu schimbarea procedurii de achitare a despăgubirilor şi încălcarea principiului aplicării cu prioritate a legii speciale faţă de dispoziţiile dreptului comun.
Pe de altă parte, împrejurarea că Fondul Proprietatea nu a funcţionat nu constituie un motiv pentru admiterea cererii de chemare în judecată, deoarece acordarea de acţiuni la acest fond a încetat prin atingerea numărului maxim de acţiuni emise.
Prin decizia civilă nr. 285A din 11 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 39393/3/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul N.C.D., împotriva acestei sentinţe.
În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat că sunt nefondate criticile reclamantului care a susţinut că tribunalul a ignorat dispoziţiile Legii nr. 247/2005, dispoziţiile de drept comun în vigoare la data emiterii titlurilor, respectiv pe cele ale art. 1073, 1091, 1075 şi 1082 C. civ., cele ale noului C. civ. potrivit cărora debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenta unui bun proprietar, precum şi cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 6, 13 şi 14 Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, arătând în esenţă, că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 reclamantul în calitate de beneficiar al Legii nr. 10/2001 a optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea, iar în procesul de valorificare la bursă a pierdut din valoare nominală a acţiunilor susţinând că pierderea este cauzată de Statul Român care, prin instituţiile sale a tergiversat în mod abuziv listarea la bursă a Fondului Proprietatea, ceea ce reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate a reclamantului, drept care a constat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, garantată de stat.
La data acestei opţiuni reclamantul a cunoscut perspectiva aleatorie a valorificării dreptului său pentru că algoritmul de atribuire, regulile şi procedura de valorificare a acţiunilor au fost prevăzute de Legea nr. 247/2005, iar dispoziţiile legale au avut un scop legitim constând în acordarea despăgubirilor unei categorii mai mari de persoane într-un timp relativ scurt cu riscul unei diminuări sau a unei posibile creşteri a tuturor creanţelor celor implicaţi, risc ce pare să fi fost proporţional cu scopul urmărit având în vedere posibilităţile de despăgubire ale statului şi amploarea despăgubirilor.
Prin urmare, arată instanţa de apel recunoscând existenţa unei posibile pierderi a valorii creanţei în procesul de valorificare a acţiunilor, rezultă că ingerinţa statului asupra dreptului de proprietate al reclamantului este justificată şi în acord cu practica Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului, respectiv cauza Atanasiu împotriva României, ale cărei considerente sunt parţial reluate în decizia instanţei de apel, care menţionează în acelaşi sens şi cauzele Olaru şi alţii împotriva Moldovei, Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii, Scordino împotriva Italiei.
În aceste condiţii, reclamantul nu justifică un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja epuizată şi nici în baza dreptului comun deoarece la data opţiunii pentru conversia titlului de despăgubire în acţiuni, reclamantul a pierdut natura lichidă şi certă a creanţei, acceptând atât un câştig cât şi o posibilitate de pierdere şi numai în aceste limite, sub semnul „alea" este garantată creanţa reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.C.D., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi în subsidiar modificarea deciziei şi pe fond admiterea acţiunii formulate.
În dezvoltarea criticilor recurentul arată că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea fiind eronat motivată şi în subsidiar este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Prima critică vizează faptul că prin decizia recurată au fost nesocotite dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificate prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora creanţele asupra statului sunt garantate.
Prin urmare, arată recurentul, titlul de despăgubire în cuantum de 3.737.717 RON încorporează dreptul său de creanţă asupra statului român corespunzător despăgubirilor acordate, iar legile speciale menţionate nu prevăd o încetare a răspunderii statului in momentul epuizării procedurii administrative, cu consecinţa că acest drept de creanţă, dacă nu a fost încasat integral va fi supus legislaţiei comune în materie.
Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a interpretat sistematic şi teleologic dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, şi pe de altă parte nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 4 lit. a) şi b) din Titul VII al Legii nr. 247/2005 coroborate cu prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie.
În acest context, prin încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, recurentul susţine că a fost lipsit de aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, deşi titlurile de despăgubire sunt creanţe garantate, iar prin legile speciale de reparaţie respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, Statul Român şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate abuziv în posesia statului şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale în conformitate cu dispoziţiile art. 1, din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană ale Drepturilor Omului, principiu reluat şi prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013.
O altă critică vizează ignorarea dreptului comun in materia stingerii creanţelor, recurentul indicând în acest sens dispoziţiile art. 1073, 1091, 1075, 1082 şi 1101 C. civ., textele legale fiind introduse integral în cererea de recurs, precum şi dispoziţiile art. 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, şi 1535 din noul C. civ. incidente în speţă susţine recurentul, potrivit art. 2, 5 şi 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.
Din această perspectivă, arată recurentul, cadrul legal incident obţinerii titlului de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului a fost cel prevăzut de legea specială de reparaţie, dar cadrul legal aplicabil stingerii integrale a creanţei este cel prevăzut de legislaţia comună în materie.
În consecinţă, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind termenul legal în care trebuia să se desfăşoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea, termen care a fost succesiv prelungit sau încălcat astfel că au fost greşit înlăturate dispoziţiile art. 998-999 din Vechiul C. civ. şi respectiv art. 1357 alin. (1) din noul C. civ., astfel încât contrar celor reţinute în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru răspunderea civilă delictuală a statului pentru fapta proprie.
În privinţa argumentului prin care instanţa de apel care a susţinut inexistenţa prejudiciului în considerarea caracterului aleatoriu al valorificării acţiunilor la bursă, recurentul a arătat că este de notorietate faptul că acţiunile la Fondul Proprietatea se tranzacţionau atât anterior cât şi ulterior listării fondului la bursă, sub valoarea lor nominală de 1 RON/acţiune, fiind exclusă orice posibilitate de câştig.
Prin urmare, arată recurentul, contrar celor reţinute de instanţa de apel există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenţionată a ignorat factorii de risc ce influenţează cotaţiile bursiere şi totodată nu a respectat termenele prevăzute de dispoziţiile legale anterior menţionate pentru listarea la bursă a Fondului Proprietatea, inacţiuni şi omisiuni concretizate într-un prejudiciu deoarece preţul acţiunilor fondului proprietatea a fost şi este cu mult sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune.
Referitor la posibilitatea de a obţine despăgubiri în numerar până la concurenţa sumei de 500.000 RON, recurentul a arătat că aceasta este pur teoretică faţă de dispoziţiile art. 18 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, care prevedeau un termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţilor financiare, dar în practică pentru plata despăgubirilor nu se stabilea nici un termen.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că prin decizia recurată aplicându-se eronat dispoziţiile legale menţionate s-a produs o discriminare între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor, Statul Român, iar instanţa în mod greşit nu a aplicat dispoziţiile art. 14 şi 16 din Convenţie precum şi jurisprudenţa Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului detaliată în recurs.
În esenţă, arată recurentul în ceea ce priveşte opţiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din regimul politic anterior, că prin cererea formulată nu a solicitat despăgubiri suplimentare faţă de cele acordate în baza legilor speciale, ci încasarea integrală a sumei de bani conferite prin titlul de despăgubire în considerarea faptului că aceasta reprezintă o creanţă garantată pe care nu a putut-o încasa integral din motive independente de voinţa sa.
Ultimul motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei din perspectiv încălcării dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., în considerarea faptului că instanţa de apel s-a limitat în soluţionarea apelului la consemnări sumare şi lipsite de substanţă încălcând în acest sens dispoziţiile art. 6 Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului care stabilesc obligaţia instanţelor în a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi probelor părţilor, cerinţă pe care decizia recurată nu le respectă.
Intimatul legal citat nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse, cu precizarea că deşi s-au indicat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor nu relevă incidenţa acestui motiv de recurs.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a invocat prin prima critică încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 coroborat cu art. 44 alin. (1) din Constituţie, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată şi art. 44 lit. a) şi b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, susţinându-se, în esenţă, că nu a fost despăgubit integral deoarece nu a obţinut în urma valorificării acţiunilor deţinute la Fondul Proprietatea suma care reprezintă valoarea nominală la care i-au fost atribuite acţiunile.
Conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007: „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanţie sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepţia dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepţia transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (AOPC) şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, şi a reglementărilor emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia".
Art. 4 lit. a) şi b) din acelaşi act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi".
Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conţinut: „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului".
Art. 44 alin. (1) din Constituţie, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează ca: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege".
Din această perspectivă se va reţine că, în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că deşi nu se poate contesta că scopul legilor speciale prin care s-au acordat măsuri reparatorii este acela ca persoanele îndreptăţite să fie despăgubite, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Prin urmare, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi măsurile reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001 în privinţa măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, este de necontestat faptul că în speţă reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent, situaţie în care stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a determinat în conformitate cu art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către evaluatorul desemnat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăguoirilor, care a emis titlul de despăgubire.
Susţinerile recurentului, întemeiată pe dispoziţiile art. 44 din Constituţie referitoare la existenţa unei creanţe garantate asupra statului până la valoarea nominală a acţiunilor atribuite, respectiv garantarea cu caracter general a oricărui tip de creanţă nu poate fi însă interpretată în sensul că această prevedere legală presupune o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi suma obţinută prin valorificarea acţiunilor înstrăinate.
În speţă, recurentul-reclamant a beneficiat în condiţiile legilor speciale de reparaţie - care exclud de la aplicare incidenţa dreptului comun - de un anumit număr de acţiuni atribuite la Fondul Proprietatea. Aceste acţiuni au avut o valoare nominală de 1 RON la data stabilirii măsurilor reparatorii fără a exista însă o dispoziţie legală care să instituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acţiunile fondului să aibă aceeaşi valoare nominală.
Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată, că prin specificul său valorificarea acţiunilor la bursă conferă atât o posibilitate de câştig determinat de factori specifici cotaţiei bursiere, dar şi un risc de pierdere, motiv pentru care rezultă în mod evident că reclamantul nu justifică în prezent un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja specificată şi nici în baza dreptului comun deoarece conform art. 44 alin. (1) din Constituţie creanţa sa asupra statului este garantată în limitele şi conţinutul stabilit de legile speciale de retrocedare şi despăgubire, iar conform textului constituţional conţinutul şi limitele creanţelor asupra statului sunt stabilite de lege.
Dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt aplicabile în procedurile de stabilire a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate astfel că incidenţa lor nu mai poate fi verificată.
În speţă, recurentul a optat pentru conversia titlului de despăgubire în acţiuni potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, acţiuni pe care le-au şi valorificat, ipoteză în care este nefondată susţinerea întemeiată pe dispoziţiile din materia acordării măsurilor reparatorii de a i se acorda drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi de a se institui potrivit dreptului comun un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi după altă procedură decât cele stabilite prin legea specială în materie.
În această ordine de idei este nefondată şi critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile din Vechiul C. civ. referitoare la stingerea creanţelor, deoarece acestea sunt dispoziţii de drept comun înlăturate de la aplicare de normele cu caracter special cuprinse în legile prin care s-au acordat măsuri reparatorii.
În egală măsură, în speţă nu sunt aplicabile nici dispoziţiile corespunzătoare din noul C. civ. în privinţa răspunderii delictuale, deoarece pe de o parte acestea au în egală măsură un caracter general, iar pe de altă parte au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.
Referitor la solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la Sursă a acţiunilor Fondului Proprietatea, deşi această împrejurare este reală, o atare constatare nu este de natură a determina o altă soluţie faţă de cea adoptată prin decizia recurată, deoarece statul nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea nominală la care au fost emise, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ. astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
În ceea ce priveşte critica de nelegalitate derivată din pretinsa discriminare dintre diferitele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii se va reţine că principiul nediscrimanatoriu presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare. Însă, în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, rezultă că examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu este posibilă şi prin urmare nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 16 şi 14 din Convenţie, având în vedere şi faptul că reclamantul a optat pentru valorificarea acţiunilor la momentul şi in condiţiile în care a decis înstrăinarea acestora.
În privinţa motivului de recurs referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., Înalta Curte observă că decizia recurată arată considerentele pe baza cărora, în urma examinării apelului a concluzionat că sunt nefondate criticile formulate, motiv pentru care nu se poate reţine nelegalitatea deciziei nici din această perspectivă şi nici în privinţa încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului.
În consecinţă, recursul formulat este nefondat şi va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.C.D. împotriva deciziei civile nr. 285A din 11 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3511/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3609/2014. Civil → |
|---|
