ICCJ. Decizia nr. 4/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4/2014
Dosar nr. 2092/97/2010
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta N.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA., să se constate că este proprietara terenului în suprafaţă de 10.447,78 m.p. situat în localitatea B.-O., judeţul Hunedoara; pârâtul să fie obligat la plata sumelor de 94.003,02 euro, despăgubiri pentru terenul ocupat şi expropriat şi de 187.200 RON sau echivalentul în euro de la data plăţii efective, pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1989-2010, constând în contravaloarea produselor şi a recoltei; să se stabilească, în cel mai scurt timp posibil, termenul de plată al despăgubirilor, care să fie făcută în RON, la cursul oficial de schimb Băncii Naţionale a României de la data efectuării acesteia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că este proprietara terenului agricol intravilan în suprafaţă de 10.444,78 m.p. situat în localitatea B.-O., în locul denumit popular „Între ape”, înscris în cartea funciară, care a fost transcris pe numele bunicului său M.I., al cărei moştenitoare este.
Din anul 1989, imobilul a fost ocupat de construcţii hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona B.-S., fără acordarea despăgubirilor cuvenite.
Reclamanta a menţionat că actul de declarare a utilităţii publice şi de expropriere a terenului s-a făcut în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 392/2002, fără a se emite o ofertă privind despăgubirile la care era îndreptăţită în urma măsurii instituite.
Prin sentinţa nr. 518 pronunţată de Tribunalul Hunedoara la data de 12 decembrie 2012 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei; a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost admisă acţiunea civilă, s-a constatat că reclamata are calitatea de persoană expropriată cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 1.802 m.p., identificat conform raportului de expertiză topografică dispus în cauză; pârâtul Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA a fost obligat să achite petentei suma de 61.258 RON cu titlu de despăgubiri, din care 44.707 RON reprezentând contravaloarea terenului, iar 16.551 RON constând în lipsa de folosinţă şi cheltuieli de judecată în cuantum de 3.900 RON; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA., în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
În motivare, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002 din care rezultă că nu a fost instituită obligaţia de garanţie în sarcina Ministerului Finanţelor Publice faţă de reprezentanta pârâtului SC H. SA., unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a constatat că pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1989-2007, cererea este parţial întemeiată pentru intervalul de timp cuprins între 1990-2001, în raport de prevederile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru perioada 2002-2007, excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece s-a considerat că imobilul a fost expropriat odată cu adoptarea H.G. nr. 392/2002, devenind incidente şi dispoziţiile Legii nr. 33/1994, care derogă de la dreptul comun, în sensul că persoanei expropriate i se recunoaşte dreptul la despăgubiri fără a fi defipt un termen de prescripţie în interiorul căruia să-l valorifice.
Excepţiile prematurităţii cererii de chemare în judecată şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei au fost respinse, ca neîntemeiate, deoarece prin H.G. nr. 382/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40/1989 declarându-se de utilitate publică şi expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului S.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că reclamanta a fost lipsită de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenul intravilan în suprafaţă de 1.802 m.p., pe care l-a moştenit de la autorii săi M.I. şi T.S., ce a fost ocupat abuziv de SC H. SA., fără a fi despăgubită.
S-a mai reţinut că valoarea reală a terenului, determinată în urma completării raportului de expertiză este de 44.707 RON, iar venitul net care putea fi realizat într-un an agricol a fost estimat la 1.839 RON.
Perioada pentru care a fost calculat folosul de tras de pe urma terenului supus măsurii exproprierii, a fost stabilită în intervalul 2002-2010, Statul Român fiind obligat la plata sumei de 61.258 RON, cu titlul de despăgubiri către reclamantă.
Prin decizia nr. 46 din data de 31 mai 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., a schimbat, în parte, sentinţa în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru folosul de tras, pe care l-a stabilit la suma de 7.356 RON, pentru perioada 2007-2010.
În motivare s-a arătat că preţul stabilit de instanţa de fond cu privire la terenurile expropriate, de 24,81 RON/m.p., pentru terenul agricol, este corect şi rezonabil, iar în ceea ce priveşte metoda de calcul folosită prin expertiza administrată în faţa instanţei de fond suma este, de asemenea, determinată corect, adică 1.839 RON pe fiecare an agricol.
Cererea referitoare la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii 20 de ani a fost calificată de instanţa de apel ca fiind patrimonială, admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv pentru perioada 2007-2010, constând în suma de 7.356 RON.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta şi pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA.
În motivarea căii de atac, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., reclamanta N.R. a susţinut, sub un prim aspect, că hotărârea atacată este contradictorie, deoarece, pe de o parte se recunoaşte şi se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că iniţial s-a ocupat terenul în litigiu în perioada 1990-1991, măsura fiind dispusă ulterior, în temeiul H.G. nr. 392/2002, iar sub un alt aspect s-a stabilit că dreptul la acţiune privind valoarea imobilului ar curge de la data notificării conform dispoziţiilor art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994.
În opinia recurentei-reclamante, motivul străin de natura pricinii îl reprezintă şi cel reţinut în considerentele de la pag. 12 alin. (7) din decizie, în care s-a reţinut că dreptul material la acţiune al reclamantei de a solicita lipsa dreptului de folosinţă pe ultimii 20 de ani este patrimonial, deoarece, prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei şi din încheierea de şedinţă de la termenul când s-a judecat litigiul, s-a arătat că se solicită despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 392/2002.
O altă critică adusă hotărârii constă în interpretarea greşită de către instanţa de apel, a naturii acţiunii deduse judecăţii de către instanţa de apel, ca fiind o cerere pur patrimonială, în opinia recurentei-reclamante cauza având caracterul unei acţiuni mixte, cu un capăt de cerere principal privind constatarea unui drept real şi unul accesoriu referitor la despăgubirile pentru terenul expropriat şi echivalentul lipsei de folosinţă.
Reclamanta a opinat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că despăgubirile pentru imobilul expropriat fac obiectul ultimului act normativ menţionat, care se aplică cu precădere când vine în concurs cu dispoziţiile de drept comun; prevederile art. 26 ale legii menţionate nu fac nicio referire la prejudiciul cauzat proprietarului cu privire la amenajarea unor căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat prin schimbarea categoriei de folosinţă şi alte asemenea despăgubiri; sintagma „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite” se interpretează în sensul că în noţiunea de prejudiciu se include şi despăgubirea pentru lipsa de folosinţă a imobilului de la data exproprierii până la cea a plăţii sau a hotărârii judecătoreşti prin care au fost determinate; scopul Legii nr. 33/1994 este reglementarea unui prejudiciu unic, compus din valoarea reală a imobilului, care nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii de expropriere şi prejudiciul cauzat proprietarului; dreptul la acţiune privind despăgubirea constând în folosul de tras, nu se poate naşte decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanţa.
Cu privire la folosul de tras, reclamanta a susţinut că este în cuantum de 16.551 RON, pentru perioada cuprinsă între anii 2002-2009 inclusiv.
Prin recursul formulat, pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate în cauză, motivată de împrejurarea că nu poate face obiectul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 o cerere prin care se solicită despăgubiri privind un teren expropriat anterior apariţiei acestui act normativ, mai ales că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, la momentul aplicării măsurii.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, recurenta a reluat susţinerile privind lipsa parcurgerii procedurii prealabile obligatorii în materia exproprierii.
De asemenea, pârâta a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că are calitate procesuală pasivă în cauză sub aspectul că poate fi obligată la plata despăgubirilor solicitate, deoarece calitatea de proprietar al obiectivelor hidroenergetice şi al terenurilor pe care sunt amplasate o deţine Statul Român, activitatea fiind de interes naţional, finanţată din bugetul acestuia.
Cu privire la această excepţie, recurenta menţionează că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susţinerea acesteia, cu privire la plata despăgubirilor.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, au fost reiterate susţinerile potrivit cărora reclamanta nu a probat proprietatea sa şi a antecesorilor săi asupra imobilului expropriat, la data pretinsei ocupări de către pârâtă.
Recurenta opinează că, în mod greşit instanţa de apel a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pe considerentul că Statul, în calitate de beneficiar al investiţiei realizate pe terenul expropriat, trebuie să suporte costurile acestei măsuri.
Pe fondul cauzei, criticile au vizat inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, deoarece reclamanta nu a dovedit că deţinea imobilul supus exproprierii, la momentul deversării lacului de acumulare şi a ocupării de către pârâtă, terenul fiind în proprietatea fostei Cooperative agricole de producţie şi nu a persoanelor fizice al căror drept a fost întabulat în cartea funciară, respectiv a autorilor reclamantei.
S-a mai susţinut că au fost întreprinse demersurile necesare declarării utilităţii publice a imobilului, iar notificările au fost adresate persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în condiţiile legale în materie, pe numele proprietarilor înscrişi în registrul de carte funciară, iar lipsa răspunsului reclamantei echivalează cu acceptarea tacită a preţului propus.
Criticile privind despăgubirile acordate de instanţa de apel prin însuşirea concluziilor raportului de expertiză vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, fiind ignorat preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Examinând recursul declarat de reclamanta N.R., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele argumente:
Reclamanta şi-a întemeiat primul motiv de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât motivarea instanţei de apel este în concordanţă cu situaţia de fapt dedusă judecăţii.
În acest sens, se constată că în mod legal instanţa de apel a constatat că procedura de expropriere a fost demarată sub imperiul dispoziţiilor H.G. nr. 392/2002, prin care a fost declarată de utilitate publică de interes naţional lucrarea, amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2, iar dreptul la acţiune privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul supus exproprierii este guvernat de regimul juridic stabilit prin Legea nr. 33/1994.
Prin urmare, critica este nefondată, deoarece dispoziţiile celor două acte normative mai sus menţionate nu sunt contradictorii, ci complementare, prevederile art. 7 din Legea nr. 33/1994 condiţionând acordarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, de declararea de către guvern a lucrării ce urmează a fi executată pe terenul supus exproprierii, ca fiind de utilitate publică, aspect confirmat în urma emiterii H.G. nr. 392/2002.
În ceea ce priveşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului, în mod legal s-a reţinut de instanţa de apel că are izvorul într-un fapt ilicit şi este guvernat de normele stipulate în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia privind acţiunea în repararea pagubei produse printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe autorul acesteia.
În cauză, se constată că terenul expropriat a fost ocupat de lacul de acumulare încă din anul 1990, iar exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin adoptarea de către guvern a H.G. nr. 392/2002.
Din această perspectivă, ocuparea rară drept a imobilului şi acordarea despăgubirilor pe ultimii 20 de ani, solicitate de recurenta-reclamantă, izvorând dintr-o faptă ilicită, nu se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 şi sunt supuse termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, întrucât se constată că cererea dedusă judecăţii nu are caracterul unei acţiuni în constatare, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, ci, prin promovarea acesteia, reclamanta a urmărit realizarea dreptului la despăgubiri pentru terenul expropriat şi pentru lipsa de folosinţă a acestuia.
Critica de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond constând în greşita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 este nefondată, deoarece despăgubirile privind lipsa de folosinţă pentru terenul expropriat nu se circumscriu noţiunii de prejudiciu conţinută în art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Potrivit acestor prevederi legale, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului sau altei persoane îndreptăţite, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi daunele aduse proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Instanţa de apel a reţinut că, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, dreptul la acţiune curgând, în acest caz, potrivit dispoziţiilor art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 de la data notificării, iar în lipsa acesteia, de la data solicitării adresate instanţei de a stabili despăgubirile.
Sub acest aspect, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod legal prevederile Decretului nr. 167/1958 şi pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că despăgubirile cuvenite recurentei-reclamante, în urma aplicării măsurii exproprierii se subsumează prevederilor legale speciale în materie şi nu celor de drept comun.
Referitor la modalitatea de determinare a acestora, Înalta Curte constată că instanţa de apel, coroborând probele efectuate în cauză a stabilit că valoarea reală a terenului este de 44.707 RON, sumă calculată prin metoda de evaluare a terenurilor, luându-se în considerare categoria de folosinţă a acestora, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei deduse judecăţii.
Despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului au fost determinate în raport de suprafaţa totală a terenului, de 1.802 m.p., luându-se în considerare criterii precum locul unde este situat, gradul ridicat de fertilitate, profitul mediu preconizat a fi obţinut prin cultivarea integrală, prin culturile anuale alternative.
Având în vedere şi aceste considerente, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt nefondate.
Examinând recursul promovat în cauză de pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Critica privind inadmisibilitatea acţiunii promovate în cauză nu poate fi primită, deoarece, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu a fost expropriat urmare a adoptării H.G. nr. 392/2002, acestora fiindu-le aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, în temeiul cărora pârâta a demarat procedura reglementată în acest act normativ, constând în notificarea autorilor reclamantei privind stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul creat.
În consecinţă, din moment ce terenurile expropriate au fost declarate de utilitate publică în urma emiterii H.G. nr. 392/2002, nu se poate considera că dreptul la despăgubiri al recurentei-reclamante s-a născut anterior apariţiei acestui act normativ şi nu puteau fi acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
Tot astfel, excepţia prematurităţii acţiunii este neîntemeiată, instanţa de apel constatând, în mod judicios, că nu se poate imputa recurentei-reclamante nerespectarea de către expropriator a procedurii prealabile instituite de Legea nr. 33/1994, aceasta neputând fi obligată să aştepte sesizarea instanţei de judecată de către expropriator pentru determinarea despăgubirilor aferente terenului deja ocupat de lucrările de utilitate publică.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtei este conferită de dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, prin care se stipulează ca expropriatorul este Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., aflată sub autoritatea Ministerului Industriei şi Resurselor, motiv pentru care critica pârâtei referitoare la acest aspect este ne fondată.
Înalta Curte constată că nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu este întemeiată, deoarece reclamanta a făcut dovada calităţii de succesoare a autorilor săi, M.V. şi M.I., care au deţinut în proprietate imobilul, dreptul acestora fiind transcris în registrul de carte funciară, aspect care nu a fost contestat, de altfel, de către pârâtă, care a emis notificările referitoare la oferta de acordare a despăgubirilor.
Legitimarea procesuală activă a fost analizată de instanţa de apel în raport şi de jurisprudenţa C.E.D.O. şi de prevederile art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reclamanta putându-se prevala de noţiunea de „bun actual”, întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut prin decizii administrative emise de autorităţile statului.
Critica pârâtei privitoare la respingerea, în mod nelegal, a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice este nefondată, deoarece aşa după cum s-a arătat deja, Statului Român i s-a conferit calitatea de expropriator în urma adoptării H.G. nr. 392/2002, fiind reprezentat, în acest sens, de societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., aflată sub autoritatea Ministerului Industriei şi Resurselor.
Un alt motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă a vizat inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, deoarece terenul supus exproprierii se afla la momentul ocupării de către SC H. SA. în proprietatea Cooperativei agricole de producţie şi nu a autorilor recurentei-reclamante.
Înalta Curte constată ca nefondată această critică, întrucât, aşa după cum s-a arătat deja, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că imobilul a fost expropriat în anul 2002, urmare adoptării H.G. nr. 392/2002, motiv pentru care sunt incidente, în cauză, prevederile Legii nr. 33/1994 şi nu cele ale Decretului nr. 40/1989, terenul aparţinând antecesorilor reclamantei nefigurând printre cele deţinute de Cooperativa agricolă de producţie.
Din această perspectivă, se reţine că este nerelevantă împrejurarea că ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice a acestuia, dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra imobilului în litigiu fiind recunoscut de către recurenta-pârâtă, care a demarat procedura exproprierii prin notificarea autorilor reclamantei, proprietari tabulari ai terenului, decedaţi la acea dată.
Sub acest aspect, lipsa de reacţie a recurentei-reclamante în urma acestui demers nu echivalează cu acceptarea despăgubirilor propuse.
Critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 este, de asemenea, nefondată, în raport de considerentele menţionate anterior în această privinţă, precum şi faţă de motivarea instanţei de apel potrivit căreia experţii nu au identificat corespondent pentru terenul expropriat pe raza unităţii administrativ-teritoriale, iar contractul de vânzare-cumpărare depus de pârâtă, încheiat în anul 2006, anterior determinării valorii terenului în cauză, nu a fost relevant, deoarece a avut ca obiect imobile situate în alte zone decât cea din litigiu.
În concluzie, pentru toate considerentele menţionate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauza, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta N.R. şi de pârâtul Statul Român prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA împotriva deciziei nr. 46 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 395/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 40/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
