ICCJ. Decizia nr. 4198/2013. Civil. Acţiune în constatare. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4198/2013
Dosar nr. 49485/3/2008
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 august 2008 pe rolul Judecătoriei Mizil, sub număr de Dosar nr. 1681/259/2006, reclamantul Consiliul Local al oraşului Mizil a chemat în judecată pe pârâta CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa: (1) să constate că pârâta are calitatea de administrator al D.E. 577, pe porţiunea ce traversează oraşul Mizil, urmând ca pârâta să fie obligată să îşi exercite toate obligaţiile ce derivă din calitatea acesteia de administrator, (2) să oblige pârâta la plata sumei de 644.983,48 ron, reprezentând contravaloarea lucrărilor de salubrizare efectuate de operatorul de salubrizare pe porţiunea de drum mai susmenţionată, deoarece aceste lucrări de salubrizare erau în sarcina pârâtei, (3) să oblige pârâta la plata contravalorii lucrărilor de întreţinere, reparaţii, plombări, borduri etc, efectuate de S.P.G.C. Mizil pe D.N. 1B - actual D.E. 577 - pe porţiunea ce traversează oraşul Mizil, urmând ca aceste sume să fie determinate pe baza unei expertize contabile de specialitate şi (4) să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei teritoriale, iar prin sentinţa civilă nr. 1830 din 4 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Mizil, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere, pe de o parte, valoarea pretenţiilor, iar, pe de altă parte, sediul pârâtei.
Sentinţa de declinare a rămas irevocabilă prin nerecurare.
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub număr de Dosar nr. 49485/3/2008.
La data de 11 septembrie 2009, reclamantul a precizat acţiunea în sensul că temeiul de drept al primului capăt de cerere de chemare în judecată este reprezentat de art. 111 C. proc. civ. şi art. 1073, 1077 - 1079 C. civ., iar temeiul de drept al celui de-al doilea capăt de cerere este reprezentat de art. 1092 - 1127 C. civ. şi art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997.
La data de 29 martie 2010, reclamantul a depus un răspuns la completarea la întâmpinare, în care a precizat faptul că a solicitat să-i fie rambursate cheltuielile efectuate pentru întreţinerea drumului şi pentru igienizarea acestuia, deoarece, în caz contrar, pârâta s-ar îmbogăţi fără justă cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1081 din 31 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a fost respinsă acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată şi a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea sentinţei, prima instanţă, analizând condiţiile juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză prin prisma prevederilor O.G. nr. 43/1997 (art. 5, 6, 7, 11, 14, 21), respectiv ale dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (art. 36), a reţinut, în esenţă, că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa inexistenţei unui temei juridic pentru micşorarea patrimoniului reclamantului ca urmare a efectuării de către reclamant în locul pârâtei a lucrărilor de întreţinere şi salubrizare a tronsonului de drum ce străbate oraşul Mizil.
În ceea ce priveşte solicitarea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, constatându-se că în susţinerea acestei cereri au fost ataşate ordine de plată ce menţionează ca beneficiar pe expertul P.F., iar la dosarul cauzei acest expert nu a depus niciun raport de expertiză sau punct de vedere faţă de raportul de expertiză efectuat de expertul desemnat de instanţă, B.G., instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu poate fi obligat să achite cheltuieli de judecată către pârâtă în condiţiile în care, aceasta din urmă nu a dovedit realitatea acestora şi legătura cu prezenta cauză. în acest sens, instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că cheltuielile de judecată urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul Consiliul Local al oraşului Mizil a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că reclamantul nu a dovedit existenţa unor temeiuri de natură legală, contractuală sau delictuală care să-i dea dreptul să recupereze cheltuielile efectuate.
S-a constatat că, pe parcursul întregului proces, pârâta CN A.D.N.R. SA şi-a recunoscut calitatea de administrator al drumului naţional, inclusiv pe tronsonul care traversează oraşul Mizil, reclamantul acţionând în cunoştinţă de cauză atunci când a efectuat cheltuieli pentru lucrănîn legătură cu care nu avea abilitatea legală.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că în loc să procedeze ca o persoană juridică de drept public şi să acţioneze în contencios-administrativ pârâta, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, reclamantul a efectuat, fără bază legală, cheltuieli pe care încearcă să le recupereze, pe calea dreptului civil, invocând instituţia îmbogăţirii fără justă cauză. Dacă instituţia îmbogăţirii fără cauză ar fi fost incidenţă în relaţiile dintre două persoane juridice de drept public şi dacă cheltuielile ce se solicită a fi recuperate ar fi fost efectuate conform legii care reglementează execuţia bugetelor respectivelor persoane juridice, s-ar fi putut pune problema verificării existenţei unui temei legal în baza căruia micşorarea patrimoniului reclamantului a avut loc concomitent cu mărirea patrimoniului celeilalte părţi, astfel cum a procedat tribunalul. A proceda în acest fel atunci când reclamantul nu dovedeşte că efectuarea cheltuielilor ce se solicită a fi recuperate s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile cheltuielilor efectuate de către persoanele juridice de drept public, înseamnă a accepta că reclamantul se foloseşte de propria culpă pentru obţinerea unui beneficiu sau pentru evitarea unei pierderi. Or, principiul nemo auditur turpitudinem allegans este aplicabil inclusiv în raporturile juridice fondate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
S-a apreciat că, de-a lungul timpului, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a o chema în judecată pe pârâtă, în cazul în care aceasta nu şi-ar fi executat obligaţiile care îi reveneau cu privire la întreţinerea tronsonului de drum european care traversează oraşul Mizil, o astfel de acţiune fiind de competenţa instanţelor de contencios-administrativ deoarece priveşte relaţiile dintre două persoane juridice de drept public cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce le revin acestora conform legii.
S-a arătat că, în raport de dispoziţiile ari 294 C. proc. civ., instanţa de apel nu era îndrituită să schimbe obiectul cauzei sau temeiul juridic în calea de atac, chiar după punerea acestora în discuţia părţilor.
De asemenea, nu era îndrituită să pună în discuţie din oficiu, ca motiv de apel de ordine publică, necompetenţa instanţelor civile deoarece competenţa acestora s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 1830/2008 rămasă irevocabilă. Or, hotărârea irevocabilă menţionată anterior a fost pronunţată în cadrul acestui proces, astfel că nu poate fi nesocotită în căile de atac. Aserţiunea anterioară este valabilă deoarece căile de atac nu mai pot privi hotărârea de declinare a competenţei rămasă irevocabilă.
Distinct de cele reţinute, instanţa de control judiciar a constatat că reclamantul a avut un comportament procesual contradictoriu întemeindu-şi capătul de cerere în constatare (al cărui obiect nu a fost niciun moment contestat de către pârâtă) atât pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., cât şi pe dispoziţiile art. 1073, 1077-1079 din vechiul C. civ., care, dat fiind reglementările pe care le conţin, se exclud reciproc.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul Consiliul Local al oraşului Mizil a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi pe fond, admiterea acţiunii, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză.
Recurentul - reclamant critică decizia atacată sub aspectul instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru motivele arătate şi în apel, reiterând expres că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, considerând că sectorul de drum naţional - D.N. 1 B ce traversează Oraşul Mizil pe o lungime de circa 4 km, se înscrise în categoria celor exceptate în alin. (2) art. 21 şi se află în administrarea (întreţinere, salubrizare etc.) Consiliului Local al oraşului Mizil.
Arată totodată că în apel, a demonstrat cu înscrisuri că oraşul Mizil are clasificarea de oraş şi nu cea de municipiu şi cu atât mai puţin cea de reşedinţă de judeţ, aşa cum prevede textul de lege, situaţie în care se exclude obligaţia de administrator a CN A.D.N.R. SA Bucureşti.
Apreciază că instanţa de apel nu a răspuns şi nu a analizat criticile invocate, reţinând doar că CN A.D.N.R. SA Bucureşti este administratorul sectorului de drum respectiv (pagina 6) şi de asemenea că societatea recurentă „a efectuat o serie de cheltuieli pentru lucrări în legătură cu care nu avea obligativitatea legală".
Redând pasaje din decizia recurată, apreciază că „într-un mod absolut de neînţeles", instanţa de apel a invocat ca o posibilă lipsă de temei legal a acţiunii, necompetenţa materială a instanţei, apreciind că litigiul ar fi fost de competenţa instanţelor de contencios administrativ, în temeiul Legii nr. 554/2004.
Apreciază că, în hotărârea recurată, instanţa de apel, în motivare, a săvârşit câteva greşeli, în ceea ce priveşte reţinerea competenţei instanţei civile privind soluţionarea acestui litigiu stabilită prin sentinţa civilă nr. 1830/2008 rămasă irevocabilă şi în ceea ce vizează reţinerea conform căreia reclamantul a efectuat cheltuieli nelegale în afara legii care reglementează execuţia bugetară.
Arată că litigiul este de natură civilă şi se impune soluţionarea acestuia potrivit dispoziţiilor C. civ., astfel cum acestea au fost invocate, respectiv analizarea în speţă a îmbogăţirii fără just temei.
Consideră că instanţa de apel nu avea „căderea" de a aprecia legalitatea cheltuielilor efectuate de Consiliul Local Mizil în cadrul execuţiei bugetare.
Totodată, în opinia recurentului, motivarea instanţei de apel privind invocarea principiului prevăzut de art. 1345 - 1348 C. civ., îmbogăţire fără justă cauză, este nelegală.
Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Este de reţinut că instanţa de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel cum tinde să arate recurentul, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor reclamantului, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări, ori unei motivări „ce exced obiectului cauzei", astfel cum pretinde recurentul.
Ambele instanţe au reţinut cu justeţe că problema litigioasă, în speţă, este aceea de a şti căreia dintre părţi îi revine obligaţia legală de a proceda la întreţinerea şi igienizarea tronsonului de drum care străbate oraşul Mizil, obligaţii reglementate de O.G. nr. 43/1997.
Este de necontestat că recurentul a acţionat în cunoştinţă de cauză atunci când a efectuat cheltuieli cu întreţinerea şi igienizarea tronsonului de drum ce străbate oraşul Mizil, în condiţiile în care, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, pe parcursul întregului proces, pârâta şi-a recunoscut calitatea de administrator al drumului naţional, inclusiv al sectorului de drum lung de 4 km care traversează oraşul Mizil şi este parte a D.E. 577 (fila 6 dosar fond).
În acest context, s-a arătat cu justeţe, că reclamantul, invocând instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, încearcă pe calea dreptului civil să recupereze cheltuieli pentru lucrări în legătură cu care nu avea abilitarea legală, în loc să acţioneze în contencios administrativ pârâta, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Este adevărat că pentru a fi incidenţă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză trebuie îndeplinită cerinţa existenţei unui temei legal în baza căruia micşorarea patrimoniului reclamantului a avut loc concomitent cu mărirea patrimoniului celeilalte părţi, însă este de necontestat că problema verificării unui asemenea temei s-ar fi putut pune numai în situaţia în care cheltuielile ce se solicită a fi recuperare ar fi fost efectuate conform legii care reglementează execuţia bugetelor celor două persoane juridice, neputându-se face abstracţie de faptul că, în speţă, reclamantul şi pârâta sunt persoane juridice de drept public, iar acţiunea vizează relaţiile dintre două persoane juridice de drept public cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce le revin acestora conform legii.
Prin urmare, în mod legal, s-a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a o chema în judecată pe pârâtă, în situaţia în care aceasta nu şi-a executat obligaţiile care îi reveneau cu privire la întreţinerea tronsonului de drum în discuţie, o astfel de acţiune fiind de competenţa instanţelor de contencios administrativ.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu era îndrituită să pună în discuţie, din oficiu, ca motiv de apel de ordin publică, necompetenţa instanţelor civile, aceasta fiind stabilită irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1830 din 4 decembrie 2008 a Judecătoriei Mizil, pronunţată în cadrul acestui proces.
În consecinţă, în acest context juridic, în mod legal, s-a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit să recupereze cheltuielile efectuate, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, în condiţiile în care acesta nu a dovedit existenţa unor temeiuri de natură legală, contractuală sau delictuală care să-i confere acest drept.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constatând că nu se verifică motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurent, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al oraşului Mizil împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al oraşului Mizil împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3938/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4213/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
