ICCJ. Decizia nr. 454/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 454/2014
Dosar nr. 3415/90/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 1250/2001 emisă de BEJ - V.P., numiţii A.I. şi N.C. au solicitat restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent a imobilului compus dintr-un bloc turn şi 1.500 mp teren, invocând incidenţa prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 345/2008, Primarul oraşului Băile Olăneşti a respins cererea, motivat de faptul că notificatorii nu au tăcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1900 mp şi a preluării abuzive a acestuia de către stat, cu menţiunea că acest teren face parte dintr-o suprafaţă de 5.800 mp, expropriată, parţial, prin Decretul nr. 111/1951 (2300 mp), din patrimoniul defunctului T.N. şi care a fost restituit moştenitorilor săi prin sentinţa civilă nr. 246 din 3 februarie 1955 a Tribunalului Raional Râmnicu Vâlcea.
Prin cererea înregistrata la data de 29 octombrie 2008, reclamanţii A.I. şi N.C. au solicitat anularea dispoziţiei nr. 345/2008 şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.900 mp. situat în Băile Olăneşti, invocând incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că au dovedit prin înscrisurile administrate că terenul în litigiu a fost dobândit în proprietate de numitul H.A. şi că ei au calitatea de moştenitori ai soţiei supravieţuitoare a acestuia, V.S.O.
La data de 7 noiembrie 2008, numita P.I.S. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul intimatului, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii.
Intervenienta a susţinut că reclamanţii nu pot invoca calitatea de moştenitori şi, pe cale de consecinţă, pe cea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru bunurile ce au aparţinut lui H.A., întrucât căsătoria dintre H.A. şi V.S., autoarea reclamanţilor, a fost desfăcută prin divorţ în anul 1941.
Intervenienta a arătat, totodată, că a formulat o cerere de restituire a bunurilor preluate de stat din patrimoniul defunctului H.A., inclusiv a terenului în litigiu, în calitate de moştenitoare testamentară a numitei S.A.L.M., cerere aflată în curs de soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 1020 din 17 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a admis cererile formulate de reclamanţi şi de intervenienta, a anulat dispoziţia nr. 345 din 09 octombrie 2008 emisă de Primarul oraşului Băile Olăneşti şi a dispus restituirea în natură, în favoarea acestora, a terenului în suprafaţă de 1.929 mp, identificat cu contur roşu în schiţa anexă la raportul de expertiză (fila 115 dosar), schiţă ce face parte integrantă din hotărâre.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că excepţia invocată de intervenienta nu poate fi primită, întrucât, potrivit actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor depuse la dosarul cauzei, proprietarul terenului în litigiu H.A., decedat la data de 2 iulie 1955, a avut ca moştenitori pe S.A.L.M. (decedată la 6 ianuarie 1996), în calitate de fiică, pe V.S.O., în calitate de soţie supravieţuitoare (decedată la data de 12 octombrie 1962), ca urmare a anulării divorţului prin sentinţa nr. 8667/1955 a fostului Tribunal Popular al Raionului N. Bălcescu, şi pe K.R. şi B.B., în calitate de moştenitoare testamentare.
Tribunalul a reţinut, totodată, că S.A.L.M. a avut ca moştenitoare, printre alţii, pe intervenienta P.I.S., în calitatea de legatar cu titlu particular şi de legatar cu titlu universal, respectiv, că soţia supravieţuitoare, V.S., a avut ca moştenitori pe M.M. (autoarea reclamantei N.C.) în calitate de soră şi pe reclamantul A.I., în calitate de legatar cu titlu universal al bunurilor mobile şi imobile.
Aşa fiind, tribunal a constatat că reclamanţii A.I. şi N.C. au formulat în mod legal notificarea nr. 44/2001, având calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu ce a aparţinut defunctul H.A. şi care nu a făcut obiectul legatelor cu titlu particular întocmite de acesta.
Pe fondul litigiului, tribunalul a reţinut că terenul în litigiu, în suprafaţă de 1.929,33 mp., identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză a fost dobândit de H.A. în anul 1934, prin vânzare cumpărare, că acest teren a fost preluat de stat în baza Decretului-lege nr. 842/1941 şi că, deşi, ulterior, prin decizia nr. 695 din 12 septembrie 1942 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat că H.A. era exceptat de la aplicarea acestui act normativ, terenul nu a mai fost restituit în fapt proprietarului.
Aşa fiind, tribunalul a constatat că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, în mod abuziv în sensul art.2 lit. j) din Legea nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, că reclamanţii şi intervenienta, în temeiul dispoziţiilor art. 1, 3, 4 alin. (2) şi (9) din acelaşi act normativ, sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului, cu menţiunea că nu s-a constatat niciun impediment legal pentru alegerea acestei măsuri reparatorii.
Prin decizia nr. 26/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul oraşului Băile Olăneşti şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a înlăturat dispoziţia privind restituirea în natură către reclamanţi şi intervenienta a terenului în suprafaţă de 1.900 mp şi a constatat că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
în motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că măsura restituirii în natură a terenului de 1.929 mp a fost dispusă în mod greşit de prima instanţă, întrucât, potrivit expertizei tehnice întocmite de expertul Popa Cristian, acest teren nu este „teren liber", în accepţiunea dată acestei sintagme de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind afectat unor amenajări de utilitate publică, în prezent, având destinaţia de parc, spaţii verzi şi alei pietonale.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că nu pot fi primite criticile formulate de pârât cu privire la lipsa calităţii reclamanţilor de moştenitori ai defunctului H.A., pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute şi de prima instanţă.
Cu privire la critica formulată de pârât privind lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a intervenientei P.I.S., argumentată de faptul că nu a formulat notificare în condiţiile impuse de prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că este lipsită de interes, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, de cotele cuvenite persoanelor care nu au depus notificare profită ceilalţi moştenitori care au depus notificare.
Prin decizia nr. 2711 din 23 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de intervenienta P.I.S., a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a statuat că soluţia de casare cu trimitere se impune în raport de prevederile art. 314 Cod procedură civilă, întrucât împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite şi motivate cu claritate de instanţa de apel, fapt ce împiedică exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de recurs a reţinut, totodată, lipsa de claritate a menţiunilor dispozitivului deciziei recurate, menţiuni potrivit cărora soluţia primei instanţe a fost schimbată în parte, doar cu privire la suprafaţa de 1.900 mp teren din totalul de 1.929 mp., fapt ce induce concluzia potrivit căreia pentru diferenţa 29 mp. teren s-ar fi menţinut măsura restituirii în natură, fără însă ca, această neclaritate să fie explicitată prin considerentele hotărârii recurate, fapt ce contravine prevederilor art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Instanţa de recurs a mai reţinut, detaliind paragrafele relevante din punctul de vedere al analizei, caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanţei de apel relative la amplasamentul terenului în litigiu, la deţinătorii actuali şi Ia afectaţiunea data acestui teren în prezent, statuând ca aceste aspecte să fie clarificate în rejudecare.
Prin decizia nr. 98 din 12 iunie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în rejudecare, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat dispoziţia de restituire în natură către reclamanţi şi intervenienta a terenului în suprafaţă de 1.929 mp. şi a constatat că aceştia sunt îndreptăţiţi, pentru acest teren, la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
în motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii şi intervenienta au calitatea de moştenitori ai defunctului A.H. şi, pe cale de consecinţă, calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 1.929 mp., precum şi caracterul abuziv al preluării acestui teren de stat, pentru aceleaşi considerente reţinute de prima instanţă.
Cât priveşte amplasamentul terenului în litigiu, instanţa de apel a reţinut, în urma analizei probatoriilor administrate, că acesta este afectat, parţial, de alei pietonale şi de spaţii verzi, fiind inventariat ca făcând parte din domeniul public al Oraşului Băile Olăneşti, pct. 5, parc pavilion 20, şi, respectiv, că, parţial, se suprapune cu o suprafaţă de teren aflată în domeniul public al statului şi în administrarea M.A.N.
Dată fiind afectaţiunea actuală a acestui teren, instanţa de apel a constatat că nu poate face obiect al măsurii restituirii în natură, în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi, pe cale de consecinţă, a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei, în sensul că a înlăturat această măsură reparatorie şi a statuat că reclamanţii şi intervenienta au dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A.I., N.C. şi A.C. (subdobânditor cu titlu particular al drepturilor litigioase), precum şi intervenienta P.I.S., invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii susţin că instanţa de apel a ignorat îndrumările date prin decizia de casare anterioară şi că, prin considerentele reţinute, extrem de succint şi neconvingător, doar în cinci fraze, a reţinut eronat că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură.
Reclamanţii invocă o greşită evaluare a probatoriilor, precum şi omisiunea instanţei de apel de a analiza dovezile care demonstrau concesionarea de către pârât a unor terenuri din aceiaşi zonă pentru edificarea de construcţii cu diverse destinaţii, argumente în sprijinul apărării potrivit căreia o astfel de măsură ar putea fi dispusă de pârât în viitor, şi în ceea ce priveşte terenul în litigiu, precum şi a planşelor fotografice care erau de natură să convingă instanţa că aleile parcului sunt simple poteci şi nu amenajări de utilitate publică destinate a servi nevoile comunităţii.
În acelaşi sens, al greşitei evaluării a probatoriilor, reclamanţii susţin că nu putea fi primită apărarea pârâtului potrivit căreia terenul în litigiu ar aparţine domeniului public al Oraşului Băile Herculane, în baza H.G. nr. 1362/2001, întrucât această hotărâre a fost emisă ulterior înregistrării notificării de restituire în natură a terenului, posibil în scopul împiedicării restituirii.
În fine, reclamanţii susţin că instanţa de apel a omis să analizeze şi să soluţioneze critica formulată de pârâtul Primarul oraşului Olăneşti potrivit căreia, în lipsa unei notificări, intervenienta Popoviciu Ioana Smaranda nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în raport de prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, critică ce se constituie, în opinia lor, într-o excepţie de ordine publică.
În motivarea recursului, intervenienta susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi că este neconvingătoare din punctul de vedere al argumentaţiei logico juridice, fapt ce contravine prevederilor art. art. 304 pct. 7 şi art. 261 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea criticii, intervenienta susţine că instanţa de apel, deşi evidenţiază în considerente (fila 10 alin. (3)) faptul că terenul în litigiu a fost preluat de stat „tară titlu", nu dezvoltă raţionamentul pentru care a înlăturat de la aplicare prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în favoarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Intervenienta solicită a se observa că, potrivit probatoriilor administrate, terenul în litigiu nu este afectat unor amenajări de utilitate publică, cum greşit a statuat instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, că aplicarea prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecăţii este eronată.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienta reiterează critica potrivit căreia instanţa de apel, printr-o interpretare eronată a probatoriilor şi a legii, a înlăturat de la aplicare prevederile art. 2 alin. (2) şi ale art. 9 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Anume, intervenienta apreciază ca fiind corectă constatarea de fapt potrivit căreia terenul a fost preluat de stat tară titlu, însă, contestă, ca fiind contrare probatoriilor suplimentare administrate în rejudecare, considerentele potrivit cărora acest teren nu poate 11 restituit în natură, întrucât ar îi afectat de amenajări de utilitate publică şi ar aparţine domeniului public al localităţii.
Intervenienta susţine, totodată, că adresa comunicată de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.), prin care se evidenţiază faptul suprapunerii parţiale a terenului în litigiu cu cel deţinut de o unitate militară, UM, ca, de altminteri, şi relaţiile comunicate de registrele de publicitare imobiliară, care evidenţiază intabularea de această instituţie din sistemul de apărare doar în scop de evidenţă, nu au fost corect analizate şi interpretate.
Analizând recursurile, în limitele învestirii, prin gruparea criticilor comune, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispoziţiile art.304 pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă partea a doua a unei hotărâri judecătoreşti şi, anume, pe considerentele acesteia, în care sunt prezentate faptele reţinute, rezultat al evaluării probatoriilor administrate şi, respectiv, dispoziţiile legale aplicate şi care fundamentează soluţia.
Motivarea contradictorie care, poate echivala, în anumite cazuri, şi cu o nemotivare totală, presupune ca hotărârea recurată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte şi contradictorii care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către înalta Curte a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii.
Motivarea contradictorie nu se confundă cu motivarea concisă şi nici cu eroarea de fapt pretins săvârşită de instanţele de fond, ca urmare a interpretării greşite a probatoriilor ori, după caz, cu omisiunea pronunţării de către aceste instanţe asupra unora dintre dovezile administrate ori asupra argumentelor invocate de părţi în susţinerea apărărilor.
Aceste din urmă aspecte ce vizează netemeinicia unei hotărâri judecătoreşti, eroarea de fapt ori omisiunea pronunţării instanţelor asupra unor dovezi administrate la judecata în fond, puteau fi invocate în faţa instanţei de recurs doar prin intermediul motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C. proc. civ. care, însă, au fost abrogate prin dispoziţiile O.U.G. nr. 138/2000, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 219/2005.
Aşa fiind, constatarea împrejurărilor de fapt ale unei cauze, astfel cum rezultă ele din probatoriile administrate, este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu ai Înaltei Curţi, care controlează doar modul în care a fost aplicată legea la situaţia de fapt stabilită, adică judecă hotărârea şi nu, din nou, fondul pricinii.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare expresă şi reală a legii, anume, când soluţia este în contradicţie cu legea aplicată raportului juridic dedus judecăţii şi înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.
În fine, ierarhia căilor de atac impune părţilor ca eventuale critici de nelegalitate să fie invocate în ordinea stabilită pentru exerciţiul acestora care, la rândul său, este subordonat, printre altele, condiţiei relative la interesul părţii, ştiut fiind că părţile nu pot ataca o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu şi în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre.
În speţa supusă analizei, se constată că recurenţii, deşi au invocat incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu au dezvoltat, în concret, critici care sa se circumscrie acestui motiv de nelegalitate.
Astfel, în dezvoltarea criticii potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi motivat convingător, ci, contradictoriu, faptele ce au stat la baza concluziei relative la imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, recurenţii evidenţiază doar caracterul concis al considerentelor hotărârii recurate, tară a indica care sunt constatările de fapt distincte şi contradictorii care s-ar regăsi în cuprinsul acestei hotărâri.
În realitate, prin intermediul acestei critici, recurenţii solicită a fi înlăturate în totalitate, ca fiind greşite şi nu contradictorii, constatările de fapt ale instanţei de apel relative la afectaţiunea terenului în litigiu, susţinând că acestea nu coincid cu propriile evaluări asupra dovezilor administrate la judecata în fond şi care, în opinia lor, impuneau concluzia potrivit căreia terenul în litigiu era liber în accepţiunea dispoziţiilor legii de reparaţie.
Cu alte cuvinte, ceea ce critică recurenţii nu sunt eventuale constatări contradictorii strecurate în considerentele deciziei, ci însăşi constatările de fapt ale instanţei de apel, şi aceasta sub motivul unei greşite interpretări a probatoriilor şi al omisiunii analizării unor înscrisuri şi a unor argumente pe care le-au invocat în sprijinul apărărilor formulate în combaterea apelului declarat de parat.
în acest sens sunt criticile relative la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire caracterul neîngrijit al vegetaţiei şi aleilor amenajate pe teren (dovedit cu planşele fotografice), cele privind posibila schimbare, în viitor, a destinaţiei actuale a terenului în litigiu (dovedită cu contractele de concesiune încheiate de pârâtă cu terţe persoane având ca obiect terenuri situate în apropierea celui în litigiu), cele privind faptul includerii terenului în domeniul public al localităţii după momentul formulării notificării (dovedit de data adoptării H.G. nr. 1362/2001) şi cele privind greşita apreciere a informaţiilor comunicate de instituţiile ce gestionează registrele de publicitate imobiliară, argumente care, în opinia recurenţilor, erau de natură să infirme constatările de fapt stabilite de instanţa de apel.
Or, astfel cum s-a arătat, astfel de critici, îndreptate împotriva constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, rezultat al evaluării probatoriilor, nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nu pot face obiectul analizei Înaltei Curţi.
Astfel de critici nu pot fundamenta, în condiţiile abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi pct. 11 Cod procedură civilă, nici solicitarea formulată de recurenţi, în sensul înlăturării, ca fiind greşite, a constatărilor instanţei de apel referitoare Ia afectaţiunea terenului în litigiu, necontradictorii, şi, substituirii acestora, de către instanţa de recurs, urmare a reevaluării probatoriilor, cu noi constatări de fapt, potrivit cărora terenul ar fi liber în accepţiunea legii de reparaţie şi ar putea face obiectul măsurii restituirii în natură.
În acest context al analizei, este de menţionat şi faptul că instanţele de fond au obligaţia de a răspunde doar cu privire la mijloacelor de apărare invocate de părţi, nu şi cu privire la diversele argumente ori afirmaţii factuale formulate în sprijinul apărărilor, astfel cum, eronat, susţin recurenţii, evocând lipsa analizei tuturor înscrisurilor şi argumentelor formulate în sprijinul apărărilor, tară însă a justifica utilitatea unor astfel de analize din perspectiva soluţiei pronunţate.
Anume, în speţă, este de observat că statuarea instanţei de apel, rezultat al evaluării probatoriilor administrate, potrivit căreia pe terenul în litigiu este amenajat un parc cu spaţii verzi, din perspectiva dispoziţiilor legale aplicate, era suficientă pentru a impune concluzia potrivit căreia terenul este exceptat de la măsura restituirii în natură şi, deci, pentru a fundamenta soluţia pronunţată.
în atare condiţii, efectuarea unor analize suplimentare, relative la modalitatea şi data în care terenul a intrat în domeniul public al localităţii şi la felul menţiunilor înscrise de actualii deţinători în registrele de publicitate imobiliară, respectiv, la calitatea amenajărilor din parc, nu îşi justificau utilitatea, cât timp nu reprezentau chestiuni esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii şi, indiferent de rezultatul constatărilor, nu erau de natură a influenţa soluţia.
Aşa fund, constatând că instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a expus, cu claritate, în considerentele deciziei, motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia din perspectiva prevederilor dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anume faptul afectării terenului în litigiu unor amenajări de utilitate publică, precum şi dovezile a căror examinare a impus această constatare, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primit.
Mai întâi, verificând lucrările dosarului se constată că, într-un ciclu anterior al procesului, instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare în baza dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., în vederea clarificării situaţiei actuale a terenului în litigiu.
Prin decizia de casare, instanţa de recurs nu a dezlegat probleme de drept şi nu a statuat asupra necesităţii administrării de probatorii, îndrumări care ar fi fost obligatorii pentru instanţa de trimitere, din perspectiva dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
În atare condiţii, critica reclamanţilor potrivit căreia, în rejudecare, instanţa de apel ar fi ignorat îndrumările date prin decizia anterioară de casare nu îşi are suport în lucrările dosarului şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi primită.
Cât priveşte critica privind pretinsa incompatibilitate între constatarea de fapt relativă la preluarea de stat nară titlu a terenului în litigiu (fapt ce atrăgea, în opinia recurenţilor, incidenţa prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) şi norma de drept aplicată de instanţa de apel, prevăzută de art. 10 alin. (2) din lege, înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (abrogate, prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009), „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi. ”
Dispoziţia legală menţionată consacra momentul de la care persoanele deposedate de stat de imobile fără un titlu valabil îşi puteau exercita calitatea de proprietar, anume după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură emise în conformitate cu prevederile legii de reparaţie.
Emiterea unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti de restituire a unor astfel de imobile, preluate de stat fără titlu ca, de altminteri, şi a celor preluate cu titlu, se poate dispune doar în situaţiile anume prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează, totodată, şi situaţiile de excepţie de la principiul restituirii în natură, consacrat de prevederile art. 7 şi art. 9 din lege, situaţii în care persoanelor îndreptăţite li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
În speţă, se constată că recurenţii nu au beneficiat de emiterea unei dispoziţii sau hotărâri judecătoreşti de restituire a terenului în litigiu, cerinţă impusă de dispoziţia legală menţionată, situaţie în care nu pot invoca faptul că ar deţine im bun, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional Ia CEDO.
Dimpotrivă, potrivit constatărilor instanţei de apel, terenul în litigiu se încadrează în una din situaţiile de excepţie de la principiul restituirii în natură prevăzute de legea de reparaţie, în cea prevăzută de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din lege, potrivit cărora, pentru astfel de terenuri „măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent ” .
Aşa fiind, critica recurenţilor potrivit căreia, în considerarea faptului preluării terenului de stat fără un titlu valabil, raportului juridic dedus judecăţii îi erau incidente prevederile art. 2 alin. (2) din legea de reparaţie şi nu dispoziţiile art. 10 alin. (2) aplicate de instanţa de apel, pentru considerentele mai sus arătate, se dovedeşte a fi nefondată.
În fine, înalta Curte constată că nu poate primi nici critica reclamanţilor potrivit căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a intervenientei P.I.S., motivat de faptul că aceasta nu a formulat notificare în condiţiile art. 22 din legea de reparaţie, critică invocată prin apel de pârâtul Primarul oraşului Băile Olăneşti.
Cât priveşte această chestiune de drept, care nu se încadrează în categoria excepţiilor de ordine publică, întrucât norma de drept pretins încălcată ocroteşte un interes privat şi nu interes de ordine publică, este de observat că a fost analizată de instanţa de apel în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 26/ A din 17 februarie 2011.
Potrivit considerentelor deciziei arătate, instanţa de apel a statuat că această critică nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu justifica un interes în schimbarea sentinţei primei instanţe pentru astfel de considerent, cât timp, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificare, nu profită pârâtul, ci ceilalţi moştenitori care au depus notificare, conform dreptului de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.
Rezultă deci, că pârâtul şi nu reclamanţii au criticat, pe calea apelului, soluţia primei instanţe cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a intervenientei P.I.S.
În atare condiţii, cum reclamanţii au invocat pentru prima oară critica prin intermediului prezentului recurs, înalta Curte constată că aceasta a fost formulată omisso medio şi, pe cale de consecinţă, că nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecăţii se dovedesc a fi nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A.C., A.I., N.C. precum şi de intervenienta P.I.S., împotriva deciziei nr. 98 din 12 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 453/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 481/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
