ICCJ. Decizia nr. 451/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 451/2014

Dosar nr. 2890/103/2012

Şedinţa publică din 12 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 126 din 11 februarie 2012 a Tribunalului Neamţ s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Neamţ (fosta Direcţie de Muncă şi Solidaritate Socială Neamţ), şi s-a respins acţiunea reclamantelor S.I. şi G.S. (prin mandatar M.T.) formulată împotriva acestei pârâte, având ca obiect revendicare imobiliară, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-au respins ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţilor procesuale pasive invocate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti (reprezentat în proces de D.G.F.P. Neamţ), Casa Judeţeană de Pensii Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ.

S-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii sus-menţionaţi şi în consecinţă:

S-a respins ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantele S.I. şi G.S. (prin mandatar M.T.) în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Bucureşti (reprezentat în proces de D.G.F.P. Neamţ), Casa Judeţeană de Pensii Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ.

Tribunalul, examinând cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţiile invocate a reţinut, în fapt, următoarele:

Reclamantele revendică imobilul situat în Piatra Neamţ, B-dul Republicii, compus dintr-o casă de locuit formată din cinci camere, o bucătărie şi un WC şi terenul aferent în suprafaţă de 664,80 mp - care au aparţinut, în coproprietate, numiţilor R.A.R., B.S., B.S.R., S.M.M. şi S.M., aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 decembrie 1959 de notariatul de Stat Raional Piatra Neamţ.

Prin Decizia nr. 168 din 8 mai 1978 a fostului Consiliu Popular al judeţului Neamţ s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 şi 3 din Decretul nr. 223/1974, trecerea, cu plată, în proprietatea statului, (dându-se în administrarea Întreprinderii Judeţene de Gospodărire comunală şi locativă), a construcţiei în suprafaţă totală de 188,81 mp şi fără plată a terenului aferent în suprafaţă de 664,80 mp, imobil situat în municipiul Piatra Neamţ, B-dul Republicii.

Prin Hotărârea nr. 153 din 14 august 1988 emisă de Consiliul local al Municipiului Piatra Neamţ s-a dispus transmiterea în administrarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, pentru Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale a judeţului Neamţ, a imobilului situat în B-dul Republicii Piatra Neamţ, compus dintr-o casă în suprafaţă construită de 160 mp şi terenul aferent în suprafaţă de 582,63 mp.

Conform protocolului nr 10007 din 6 martie 2001 încheiat între Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială şi Casa Teritorială de Pensii, imobilul situat în B-dul Republicii, a fost preluat în administrare (folosinţă) de către Casa Teritorială de Pensii Neamţ de la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Neamţ/ Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială Neamţ (actuala Agenţie Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Neamţ).

Din cuprinsul H.G. nr. 1326/2001 pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului (şi anexa nr. 13), rezultă că imobilul sus-menţionat face parte din domeniul public al statului fiind în administrarea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale prin Casa Judeţeană de Pensii Neamţ.

Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, a susţinut, prin întâmpinare, că nu mai foloseşte în prezent imobilul întrucât l-a predat Primăriei Municipiului Piatra Neamţ conform procesului verbal din 10 aprilie 2008.

Din cuprinsul procesului menţionat (întocmit în formă olografă şi intitulat „proces-verbal de predare primire parţială a imobilului situat în B-dul Republicii, încheiat astăzi 10 aprilie 2008”) rezultă că pârâta Casa Judeţeană de Pensii Neamţ a predat Primăriei Municipiului Piatra Neamţ patru camere cu hol de acces din spatele imobilului.

Din cele mai sus rezultă că au calitate procesual pasivă în acţiunea în revendicare, Casa Judeţeană de Pensii Neamţ ce are imobilul în administrare şi folosinţă parţială, Municipiului Piatra Neamţ (ce are folosinţa încăperilor preluate de la Casa Judeţeană de Pensii Neamţ) şi Ministerul Finanţelor Publice - ca reprezentant al Statului Român faţă de împrejurarea că imobilul face parte din domeniul public al statului.

Deşi Casa Judeţeană de Pensii Neamţ a susţinut că nu mai foloseşte imobilul în litigiu şi că l-ar fi predat în întregime Primăriei Piatra Neamţ, nu se poate reţine lipsa calităţii procesual pasive în condiţiile în care nu s-a făcut o dovadă în acest sens, iar faptul că imobilul este debranşat de la utilităţi nu înseamnă că pârâta Casa Judeţeană de Pensii Neamţ nu mai are calitatea de deţinător cât timp imobilul i-a fost transmis în administrare, iar din acel proces verbal încheiat în anul 2008 nu rezultă în ce bază şi cu ce titlu a predat o parte din imobil Primăriei municipiului Piatra Neamţ, cu atât mai mult cu cât solicitările instanţei (potrivit adresei nr. 2890/103 din 16 ianuarie 2013), privind precizări în acest sens au rămas fără răspuns.

Pe cale de consecinţă, cum singura pârâtă care nu mai deţine în prezent, cu nici un titlu, imobilul revendicat este Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Neamţ (fostă Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Neamţ, Direcţia de Muncă şi Solidaritate Neamţ) excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de aceasta este fondată, şi urmează a respinge acţiunea reclamanţilor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru considerentele sus-arătate excepţiile lipsei calităţii procesual pasive invocate de ceilalţi pârâţi sunt nefondate.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare s-a apreciat ca fondată pentru următoarele considerente:

Imobilul situat în Piatra Neamţ, B-dul republicii nr. 3, face parte din categoria celor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

În Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (aprobate prin H.G. nr. 250/2008), Decretul nr. 223/1974 (în baza căruia s-a preluat, de către stat, imobilul în litigiu) este enumerat, în mod expres, printre actele normative de preluare abuzivă.

Astfel, la pct. 1. 4. B. din Norme, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza în care locuinţa nu a fost înstrăinată de către stat către o terţă persoană, restituirea imobilului în natură persoanei îndreptăţite (fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia) cu obligaţia acestuia de a rambursa despăgubirile primite la data preluării (actualizate), iar în ipoteza în care locuinţa a fost înstrăinată legal către o terţă persoană, persoanei îndreptăţite se acordă celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege (oferirea în compensare a altor bunuri sau despăgubiri băneşti).

Reclamantele au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 2015/C/2011 a Tribunalului Neamţ (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1154 din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Bacău), au formulat în termen legal notificarea nr. 349 din 10 august 2001, care a fost soluţionată, în procedura administrativă, prin Dispoziţia nr. 1332 din 14 octombrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamţ, în sensul respingerii solicitării de restituire în natură a imobilului situat în Piatra Neamţ, str. Republicii, cu motivarea că reclamantele (notificatoare) nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului şi calitatea de moştenitoare după fostul proprietar.

Dispoziţia nr. 1332 din 14 octombrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamţ a făcut obiectul controlului judecătoresc în cadrul contestaţiei formulate de reclamante în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piatra Neamţ.

Astfel, prin sentinţa nr. 2015/ C din 14 decembrie 2011 a Tribunalului Neamţ (pronunţată în Dosarul nr. 1405/103/2010) s-a respins ca tardivă, contestaţia reţinându-se că aceasta a fost formulată după aproximativ patru ani de la data comunicării dispoziţiei contestate (termenul legal fiind de 30 de zile) iar pierderea termenului se datorează exclusiv culpei reclamantelor şi mandatarului împuternicit de acestea (care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de diligenţă pe care mandatul cu reprezentare le-a creat în sarcina sa).

Pierderea posibilităţii de a obţine restituirea în natură a imobilului pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce le sunt imputabile, nu le conferă reclamantelor posibilitatea de a obţine, ulterior, într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceeaşi măsură reparatorie (de restituire în natură a imobilului) ca cea instituită prin legea specială, teza contrarie ducând la concluzia caracterului facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Mai mult, această teză contrarie ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare o perioadă nelimitată de timp.

Prin edictarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate fixând limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securităţii circuitului civil în conformitate cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie.

Astfel, pentru revendicarea acestor imobile trebuie urmată calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în caz contrar persoanele îndreptăţite pierd însuşi dreptul de proprietate întrucât dispoziţiile art. 42 prevăd că imobilele care nu se restituie în urma prevederilor prevăzute de această lege rămân în administrarea deţinătorilor actuali putând fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare.

Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acţiune în revendicare specială supusă unui regim juridic aparte.

Prin urmare, reclamantele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi cea a dreptului comun în materia revendicării, reglementată prin dispoziţiile art. 480 C. civ., având în vedere regula „electa una via”.

În acest sens, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, soluţionând recursul în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 a statuat: „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţele între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

Dispoziţia de excepţie referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare statuată prin decizia susmenţionată nu este aplicabilă în cauza de faţă.

Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că prima condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea a existenţei unei neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, pe lângă faptul că reclamantele, care se prevalează de aceste dispoziţii şi solicită acordarea priorităţii Convenţiei, nu au precizat în ce constau neconcordanţele dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Convenţie, o astfel de neconcordanţă nu există în raport de circumstanţele concrete ale speţei dedusă judecăţii.

În considerentele deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. s-a reţinut că: „în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală”.

În cauza de faţă, nu poate fi vorba de „lipsa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului şi, întrucât (aşa cum a reieşit din probele administrate) imobilul notificat există în materialitatea lui şi nu a fost înstrăinat unei terţe persoane, puteau obţine restituirea imobilului prin însăşi dispoziţia dată de unitatea administrativă ca urmare a soluţionării notificării, intrarea în posesia imobilului putând avea loc imediat în baza acelei decizii şi a unui proces-verbal de predare-primire care (potrivit art. 25 din lege) constituiau titlu de proprietate.

În speţă, nu există contradicţii între dispoziţiile legii speciale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici din perspectiva accesului la justiţie, nici din cea a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1.

Instituirea de către legiuitor a unui cadru legal special în care să poată fi valorificat dreptul reclamanţilor la obţinerea restituirii în natură a imobilului, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege.

De aceea, regula, art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are semnificaţia faptului că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Reclamantele nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au invocat nici un impediment, mai presus de voinţa lor, care să le fi împiedicat să facă demersurile necesare şi să-şi dovedească dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor pentru obţinerea, pe calea procedurii speciale, a retrocedării în natură, a imobilului.

Obligaţia pentru reclamante de a uza de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este în deplină concordanţă şi cu garanţiile instituite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, legea specială nereprezentând un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, întrucât statele au posibilitatea de a stabili cadrul legal în care se poate exercita acest drept, procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 fiind conformă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât prin chiar conţinutul său, legea specială a instituit şi posibilitatea exercitării controlului judecătoresc.

Or, reclamantele au urmat procedura Legii nr. 10/2001 şi au uzat şi de căi de atac la instanţele judecătoreşti, iar împrejurarea că, din motive ce le sunt exclusiv imputabile, contestaţia în instanţă li s-a respins ca tardivă şi în acest fel nu au beneficiat de posibilitatea de a-şi dovedi dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor direct în instanţă (întrucât, aşa cum în mod constant s-a statuat în practică, în cadrul contestaţiei întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în faţa instanţei, părţilor le este recunoscut dreptul de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, instanţa fiind obligată să soluţioneze contestaţia nu doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ci şi să încuviinţeze şi să administreze probele necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt) nu înseamnă că nu au avut acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Dimpotrivă, dreptul reclamantelor la un proces echitabil şi accesul la justiţie a fost asigurat tocmai prin faptul că legiuitorul a prevăzut că modul de soluţionare a notificărilor în procedura administrativă să fie supus controlului judecătoresc, instituind astfel dreptul celui interesat de a ataca în instanţă cu contestaţie, dispoziţia (decizia) dată în soluţionarea notificării.

Instituirea unor termene de exercitare a căilor de atac constituie o garanţie a principiului prevăzut de art. 6 pct. l din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.

De altfel, reclamantele care au pierdut termenul de contestare în instanţă a deciziei administrative, nu au făcut dovada că aceasta s-a datorat unor împrejurări mai presus de voinţa lor, nici măcar nu au solicitat repunerea în termenul de formulare a contestaţiei (deşi aveau această posibilitate prevăzută de art. 103 C. proc. civ.), aspect ce rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 2615/2011 a Tribunalului Neamţ.

Art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Astfel, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea, amintind decizia din cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislaţii care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, a stabilit totodată că: „de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că apărarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie se face prin intermediul mecanismelor reglementate de legea specială, prin parcurgerea procedurii prevăzută de această lege.

Reclamantele s-au prevalat în cuprinsul cererii de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând cauza Faimblat împotriva României.

Or, în cuprinsul acelei hotărâri, Curtea a reţinut că la data formulării de către acei reclamanţi a acţiunii (anul 2002) şi: „cel puţin până la 12 nov. 2007, dată la care a fost publicată în M. Of., decizia de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a pune capăt practicii divergente a jurisdicţiilor cu privire la admisibilitatea unei acţiuni în revendicare paralelă cu procedura angajată în conformitate cu Legea nr. 10/2001, o astfel de acţiune putând trece drept o cale de recurs eficientă în conformitate cu Convenţia. Ea vede că reclamanţii nu aveau la timpul faptelor un mijloc eficient să-şi prezinte cererile în faţa unei instanţe judecătoreşti în timp ce procedura administrativă era pe rol”.

De asemenea, Curtea arată că nu contestată eficienţa procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 însă reţine că, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă şi persoana îndreptăţită are de primit despăgubiri, dat fiind faptul că Fondul Proprietatea (prin intermediul căruia se acordau acestea) nu funcţiona, într-un mod care să poată fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii, nu se poate ajunge la plata, într-un termen rezonabil a despăgubirilor în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Or, în speţă, acţiunea reclamantelor s-a introdus la data de 19 iunie 2012 după pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursurilor în interesul legii (obligatorii) prin care s-a statuat asupra priorităţii aplicării procedurii Legii nr. 10/2001 în raport de dreptul comun şi inadmisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (Decizia nr. 53/2007 şi Decizia nr. 33/2008).

De asemenea, în ceea ce le priveşte pe reclamante, funcţionarea sau nefuncţionarea mecanismului de plată a despăgubirilor nu ar fi putut avea nici o influenţă asupra dreptului pretins întrucât imobilul fiind liber era posibilă restituirea în natură iar mecanismul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este unul eficient şi aplicabil în termen rezonabil.

Astfel dispoziţiile art. 23 alin. (4) şi (4¹) din Legea nr. 10/2001 prevăd că decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra imobilului şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie şi că predarea - primirea imobilului se face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire (printr-un protocol de predare-primire).

De asemenea, în Hotărârea pronunţată în cauza Faimblat contra României s-a reţinut că instanţele au respins acţiunea în revendicare (introdusă în acea speţă, în timp ce procedura administrativă era în curs, fără a se fi emis o decizie dată în soluţionarea notificării) fără a examina conduita unităţii administrative şi respectarea de către aceasta a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Or, în cauza de faţă, respingerea notificării, pe calea procedurii administrative, nu s-a datorat nerespectării de către unitatea administrativ-teritorială a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 întrucât, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 2015/C/2011 a Tribunalului Neamţ, aceasta a depus diligenţe pentru soluţionarea corespunzătoare a cererii autoarei reclamantelor.

Astfel, s-a reţinut că, în cuprinsul notificării (nr. 348/2001) autoarea reclamantelor - S.M., nu şi-a indicat domiciliul său, ci şi-a ales domiciliu procedural (unde a solicitat în mod expres să-i fie comunicată orice corespondenţă) la domiciliul din Bucureşti a mandatarului său G.N.Ş. care, (potrivit procurii autentificate la 25 iulie 2001) este de profesie avocat.

Întrucât la notificare nu s-au depus înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate şi vocaţiei succesorale după fostul proprietar, Primăria Municipiului Piatra Neamţ (unitatea investită cu soluţionarea notificării) prin adresa nr. 18746 din 10 aprilie 2003, i-a solicitat mandatarului reclamantei să transmită la dosar copii legalizate sau certificate pentru conformitate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor, cu precizarea că, faţă de dispoziţiile legale de la acel moment, termenul de depunere a respectivelor înscrisuri expira la 14 mai 2003.

Cum la dosar nu s-au depus actele solicitate, la data de 14 octombrie 2003, Primarul Municipiului Piatra-Neamţ a emis Dispoziţia nr. 1332 de respingere a notificării.

S-a mai reţinut în cuprinsul hotărârii că Primarul Municipiului Piatra Neamţ a încercat, în mai multe rânduri, comunicarea dispoziţiei la ambele adrese ale biroul de avocatură a mandatarului notificatoarei, astfel cum fuseseră ele indicate în procură şi notificare, confirmarea de primire fiind, însă, restituită nesemnată, cu menţiunea că destinatarul este mutat de la adresă, ori că a expirat termenul de păstrare a plicului.

Pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a notificării, Primăria municipiului Piatra-Neamţ a solicitat Baroului Bucureşti adresa la care îşi desfăşoară activitatea avocatul G.N.Ş., răspunsul fiind comunicat la 27 aprilie 2006 şi, astfel, dispoziţia de respingere a notificării a fost comunicată şi la noua adresă la 04 aprilie 2006 şi 4 mai 2006 când confirmarea de primire a fost semnată (contestaţia în instanţă fiind formulată la data de 10 mai 2010, după aproape 4 ani).

Instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a notificării a reţinut că atât timp cât actele doveditoare nu au fost depuse la dosar odată cu notificarea şi nici nu au fost transmise ulterior (aşa cum s-a solicitat) Primarul Municipiului Piatra Neamţ nu a avut la dispoziţie înscrisuri care să permită verificarea pretinsei calităţi a notificatoarei S.M. de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că respingerea notificării pentru motivele arătate la art. 1 din Dispoziţia nr. 1332 din 14 octombrie 2003 apare ca fiind singura soluţie ce putea fi dată de intimat.

Pe lângă faptul că circumstanţele concrete ale speţei de faţă sunt diferite de cele ale cauzei examinate prin hotărârea Faimblat contra României, trebuie avut în vedere că pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare reclamantele trebuie să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană.

Aprecierea existenţei uni „bun” în patrimoniul reclamantelor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual” cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

Or, în jurisprudenţa actuală a Curţii a avut loc, după pronunţarea hotărârii - pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României, o schimbare de raţionament privind conţinutul noţiunii de „bun”, diferită de practica anterioară (cauzele Păduraru contra României, Străin şi Porteanu contra României)

Astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 oct. 2010) se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus în sensul restituirii bunului.

Pe cale de consecinţă, cum reclamantele nu deţin „un bun actual” care să le îndreptăţească la redobândirea posesiei imobilului revendicat, acţiunea acestora este nefondată.

Împotriva sentinţei s-a formulat apel de către reclamantele S.I. şi G.S. prin mandatar M.T. - invocându-se în esenţă:

- Instanţa şi-a argumentat punctul de vedere pe Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a avea în vedere că după această decizie România a fost condamnată la CEDO tocmai pentru nerespectarea dreptului de proprietate şi a principiului inviolabilităţii şi imprescriptibilităţii acestuia;

- Instanţa de judecată nu a avut în vedere că cererea de restituire nu a fost soluţionată pe fondul ei nici de entitatea deţinătoare, nici de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii împotriva deciziei de respingere a notificării de restituire;

- Nu a fost pusă în discuţie niciodată existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate, drept care în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, nu a fost pierdut niciodată de proprietarii ale căror imobile au fost preluate de Statul Român.

- Chiar decizia invocată de instanţa de fond, respectiv Decizia nr. 33/2008, nu stabileşte imperativ că nu se poate promova o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun ci se stabileşte că acţiunea în revendicare este admisibilă în măsura în care nu aduce atingere securităţii raporturilor juridice ;

- Se înţelege că atâta timp cât imobilul preluat abuziv de Statul Român nu a intrat în circuitul civil, nu a făcut obiectul unei vânzări, donaţii … pentru a se putea invoca un drept de proprietate de către dobânditor de bună credinţă, nu ne aflăm în situaţia de a aduce atingere securităţii unui raport juridic.

- S-a arătat la instanţa de fond că imobilul este în continuare în administrarea şi proprietatea privată a primăriei şi că în prezent acest imobil este folosit ca şi sediu de campanie prin închiriere. Se naşte fireasca întrebare „care este raportul juridic a cărui securitate o apără instanţa de fond ?”

- Instanţa de judecată a refuzat de asemenea în mod nejustificat să facă aplicarea în prezenta speţă a Deciziei CEDO în cazul Faimblat contra României, arătând că această decizie nu poate fi aplicată în prezenta speţă;

- Decizia Faimblat - obligatorie conform art. 46 din Convenţie - a stabilit ca respingerea unei acţiuni în revendicare pe drept comun cu motivarea că părţile au sau au avut calea specială a Legii nr. 10/2001 încalcă prevederile art. 6 din Convenţie.

- Oricât de restrictiv ar fi interpretată Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - nu se poate ajunge la concluzia că acţiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât acest lucru nu rezultă, lăsând ca instanţa de judecată în baza probelor administrate să stabilească dacă sunt sau nu încălcate raporturile juridice.

- Mai mult în anul 2009, CEDO a arătat că acţiunea în revendicare este o acţiune admisibilă, decizia fiind obligatorie pentru instanţele din România.

Prin decizia civilă nr. 12 din 12 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a I-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele S.I. şi G.S. - prin mandatar M.T., în contradictoriu cu intimaţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, (reprezentat în proces de D.G.F.P. Neamţ), Municipiul Piatra Neamţ reprezentat prin Primar, Agenţia pentru plăţi şi inspecţie socială Neamţ (fostă Direcţie de Muncă şi Solidaritate Socială), Casa Teritorială de Pensii Neamţ, împotriva sentinţei civile nr. 126 din 11 februarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 2890/103/2012.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În privinţa concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 stabilindu-se, în principiu, inadmisibilitatea acţiunilor în revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv în perioada comunistă, după apariţia legii speciale.

În mod excepţional s-a admis posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun pentru persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 sau pentru persoanele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură (a Legii nr. 10/2001) în termenele legale.

Imobilul în speţă a fost solicitat a fi restituit de către S.M. prin notificarea nr. 349 din 10 august 2001. Prin dispoziţia Primarului municipiului Piatra Neamţ nr. 1332 din 14 octombrie 2003 s-a respins notificarea nr. 349 din 10 august 2001, cu motivarea că nu au fost dovedite nici dreptul de proprietate cu privire la imobil şi nici calitatea de moştenitor.

Dispoziţia nr. 1332 din 14 octombrie 2003 a fost contestată, acţiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1405/103/2010. Prin sentinţa nr. 2015 din 14 decembrie 2011, Tribunalul Neamţ a respins ca tardivă contestaţia formulată de moştenitoarele notificatoarei S.M., respectiv S.I. şi G.S. Sentinţa a rămas irevocabilă la 11 iunie 2012 prin respingerea recursului. (dec. 1154 a Curţii de Apel Bacău).

În consecinţă nu se poate susţine că reclamantele nu au putut utiliza procedura Legii nr. 10/2001 din motive independente de voinţa lor, soluţia de respingere a notificării (cu motivarea că nu au fost dovedite dreptul de proprietate cu privire la imobil şi nici calitatea de moştenitor) rămânând irevocabilă din motive dependente de voinţa notificatoarei (i se poate imputa o culpă in vigilando/ in eligendo - cu privire la alegerea unui mandatar nediligent).

În consecinţă, lipsa vădită de diligenţă a reclamantelor nu poate fi invocată de acestea în apărare.

Altfel, s-ar ajunge în situaţia absurdă ca apelantele, contrar deciziilor Î.C.C.J. şi C.C.R., să fie „premiate” pentru pasivitatea notificatoarei de peste 7 ani - 2003-2010 - în condiţiile în care mare parte dintre notificatori-foştii proprietari diligenţi - se află încă în aşteptarea unei soluţii a Comisiei Centrale.

În mod corect a constatat prima instanţă, că reclamantele nu se pot prevala de dispoziţiile Convenţiei şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, cererea de restituire neconstituind prin ea însăşi „bun sau speranţă legitimă”.

O analiză complexă a fost făcută de asemenea prin decizia 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii (decizie obligatorie de la publicare conform art. 330⁷ C. proc. civ.) după publicarea cauzelor Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi Faimblat contra României - invocată de apelante.

Astfel, dacă în cazul persoanelor îndreptăţite (sensul este prevăzut de art. 3 din legea 10/2011) de a beneficia de despăgubiri, instanţa supremă, în urma analizei convenţionalităţii, a constatat că nu pot solicita în mod direct obligarea statului la despăgubiri, se apreciază a fortiori că reclamanţii-apelanţi, care nu au urmat calea Legii nr. 10/2001, nu au deschisă calea de a solicita despăgubiri.

Relevantă (iar nu decisivă) este şi soluţia - foarte amplu motivată - adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 209 din 18 ianuarie 2012 (Dosar nr. 29662/3/2008).

Chiar dacă aceasta este una de speţă, considerentele reţinute sunt aplicabile şi speţei deduse judecăţii.

Deşi se invocă în susţinerea apelului cauza Faimblat versus România, în realitate reclamantele nu sunt într-o situaţie identică sau asemănătoare. Astfel, în cauza Faimblat se recunoscuse prin dispoziţie - rezultă implicit - dreptul de proprietate, ceea ce nu este cazul în speţă, de vreme ce notificarea a fost respinsă întrucât nu s-a făcut nici dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor. Astfel, relevant este paragraful 13 prin care se reţine:

„La data de 18 mai 2006, primarul oraşului Tulcea a constatat că imobilul nu putea fi restituit, întrucât casa fusese demolată, iar terenul era ocupat la acel moment de construcţii şi amenajări publice şi a arătat că reclamanţii aveau, prin urmare, dreptul la "măsuri reparatorii prin echivalent" conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Reclamanţii nu au contestat această decizie.”(s.n.)

Apreciind acţiunea inadmisibilă, reclamantele nu se pot prevala de existenţa în patrimoniul lor a vreunui drept de proprietate sau o creanţă în sensul Convenţiei.

Faţă de cele expuse, reclamantele nu se află în situaţia de excepţie de a solicita imobilul pe calea dreptului comun.

A afirma contrariul înseamnă a interveni peste voinţa legiuitorului (art. 22 din Legea nr. 10/2001, fost art. 21) a Curţii Constituţionale a României (ex: Decizia nr. 21/2004) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile în interesul Legii nr. 33/2008 şi nr. 27/2011) şi făcând trimiteri la jurisprudenţa CEDO care nu a vizat o ipoteză identică sau asemănătoare, a constata că se impune de plano admiterea acţiunii.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele S.I. şi G.S., prin mandatar M.T., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 6 alin. (1), art. 17-18 din Convenţia Europeană.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că notificarea depusă de autoarea lor în anul 2001 nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, fapt care echivalează cu o nesoluţionare a acesteia iar dispoziţia emisă de Primăria Piatra Neamţ nu le-a fost comunicată în mod legal. Toate aceste încălcări ale legii speciale aduc atingeri principiului privind accesul la un proces echitabil, cu consecinţa încălcării dreptului de proprietate, drept garantat de art. 44 din Constituţia României şi art. 18 din Convenţia Europeană.

Au susţinut recurentele că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât în cauză acţiunea este admisibilă motivat de faptul că imobilul nu a intrat în circuitul civil şi astfel nu se aduce atingere securităţii unor raporturi juridice.

Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată din motive independente de voinţa reclamantelor, Primăria fiind în culpă pentru nesoluţionarea în termen a notificării.

S-a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa că în cauză nu sunt aplicabile cele statuate de Curtea Europeană în cauza Faimblat contra României, având în vedere că acţiunea în contestarea dispoziţiei emise de primar nu a fost soluţionată pe fond, ci pe cale de excepţie.

În mod greşit a reţinut instanţa că nu deţin un „bun” sau o „speranţă legitimă” în condiţiile în care sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, parcurgerea procedurii legii speciale nefiind obligatorie.

Municipiul Piatra Neamţ a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recursul nu este fondat.

Imobilul care face obiectul acţiunii în revendicare din prezenta cauză face parte din categoria celor preluate abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii speciale nr. 10/2001.

Reclamantele au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că au depus notificare în termenul legal iar notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 1332/2003 emisă de Primarul municipiului Piatra Neamţ, fiind respinsă cererea de restituire în natură cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului şi a calităţii de moştenitor după fostul proprietar.

Această dispoziţie a fost contestată însă, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a respins contestaţia ca tardivă.

În mod legal au reţinut instanţele că acţiunea în revendicare a aceluiaşi bun, care a făcut obiect şi al procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, este inadmisibilă, raportat la considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Legea nr. 10/2001 este în deplină concordanţă cu garanţiile instituite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât chiar prin conţinutul său s-a instituit posibilitatea exercitării controlului judecătoresc, care în cauză s-a şi exercitat.

Împrejurarea că, din motive imputabile reclamantelor, contestaţia a fost respinsă ca tardivă, nu înseamnă că s-a adus atingere principiului privind accesul la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

Reclamantele au avut posibilitatea de a dovedi dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor direct în instanţă şi de a solicita restituirea bunului sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, drept care a fost pierdut prin neexercitarea în termen a contestaţiei împotriva dispoziţiei emise de Primar.

Pierderea posibilităţii de a obţine restituirea în natură a imobilului pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce le sunt imputabile, nu le conferă reclamantelor posibilitatea de a obţine, ulterior, într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun, redobândirea dreptului de proprietate şi restituirea în natură a bunului, posibilitate prevăzută de legea specială, teza contrară conducând la concluzia caracterului facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi care ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare.

În mod legal s-a reţinut că reclamantele, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi cea a dreptului comun în materia revendicării, având în vedere şi regula „electa una via”, problema de drept fiind rezolvată şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este pe deplin aplicabilă situaţiei de fapt reţinute.

Apărarea dreptului de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, în materia imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român, în perioada de referinţă a legii, se face prin mecanismul reglementat de legea specială, prin parcurgerea procedurii prevăzută de această lege, care poată să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri, condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de lege.

În cauză nu sunt incidente cele statuate în cauza Flaimbat contra României, având în vedere deciziile pronunţate de Înalta Curte în recurs în interesul Legii nr. 53/2007 şi nr. 33/2008 - precum şi faptul că în cauză, notificarea a fost soluţionată şi supusă controlului judecătoresc.

În mod legal au reţinut instanţele, având în vedere hotărârea pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României că reclamantele nu sunt titularele unui „bun actual” sau a unei „speranţe legitime” care să le îndreptăţească la redobândirea proprietăţii.

Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. 1 din Primul protocol, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţionată, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.I. şi G.S. împotriva deciziei nr. 12 din 12 iunie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia a I-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 149/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1108/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 431/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 450/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Rectificare carte funciară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 453/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 454/2014. Civil