ICCJ. Decizia nr. 450/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Rectificare carte funciară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 450/2014

Dosar nr. 37967/3/2010

Şedinţa publică din 11 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 sub nr. 6058/302/2004, reclamanţii C.N.Ş. şi A.T.C. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligată pârâta SC A.B.R. SA să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P-ţa Gh. Cantacuzino (fostă Al. Sahia), sector 2, în suprafaţă de 600 m.p., astfel cum acesta a fost identificat prin decizia civilă nr. 23/A/1999 şi decizia civilă nr. 138/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, definitive şi irevocabile, precum şi rectificarea cărţii funciare în care a fost înscris dreptul pârâtei.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt proprietari asupra terenului din Bucureşti, str. P-ţa Gh. Cantacuzino nr. 6 (fosta Al. Sahia), sector 2, că în anul 1982 au înstrăinat construcţia - parter şi etaj numitei R.A. prin contractele de vânzare-cumpărare din 12 iunie 1982, iar aceasta a înstrăinat către tatăl său, N.P., etajul, în baza actului de vânzare-cumpărare nr. x/1982.

Terenul a intrat în proprietatea Statului prin decizia nr. 1167/1982 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a atribuit totodată şi în folosinţă, dobânditorului construcţiei, suprafaţa de teren de 100 m.p.

După apariţia Legii nr. 18/1991, cumpărătorii R.A. şi N.P. au solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 constituirea dreptului de proprietate pentru terenul pe care l-au deţinut în folosinţă, însă în mod eronat le-au fost eliberate certificatele de atestare a dreptului de proprietate nr. 114 şi 117/1994 pentru o suprafaţă mai mare de teren decât cea deţinuta în folosinţă. Apoi, R.A. şi N.P. au înstrăinat Băncii Bucureşti (S.C A.B. România S.A), construcţia şi întregul teren, inclusiv terenul care a fost înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991.

Reclamanţii au mai arătat că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în temeiul Legii nr. 58/1974, lege declarată abuzivă prin Decretul Lege nr. 1/1989, că prin Legea 18/1991, art. 35 alin. (3), se prevede că nu se poate constitui un titlu de proprietate decât pentru suprafeţele de teren pe care dobânditorii construcţiei le-au avut în folosinţă, iar terenul în folosinţă nu poate fi decât în limitele art. 8 şi 17 din Legea nr. 58/1974, că titlul său de proprietate pe teren nu a fost desfiinţat niciodată, fiind înscris în cartea funciară încă din 1940, iar confirmarea dreptului lor de proprietate precum şi limitele şi vecinătăţile terenului sunt stabilite prin Decizia Civilă nr. 23/A/1999 şi 138/2000 ale Curţii de Apel Bucureşti, definitive şi irevocabile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., art. 44 pct. 1 din Constituţia României.

Pârâta SC A.B.R. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. Cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pârâta a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătând că dobândirea de către stat a terenurilor în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost calificată în mod expres de către legiuitor drept preluare cu titlu valabil (prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001). Or, dacă potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, o asemenea acţiune este inadmisibilă împotriva statului român, a fortiori ea este inadmisibilă împotriva oricărei persoane care a dobândit cu bună credinţă de la statul român.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, pârâta a arătat că, la data la care autorii reclamanţilor au înstrăinat imobilul compus din construcţie şi teren (în anul 1982), construcţia a trecut în proprietatea cumpărătorilor, iar terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 1286 m.p., a trecut în proprietatea statului; o anumită suprafaţă de teren (100 m.p.) a fost atribuită în folosinţă cumpărătorilor cu titlu de drept real, iar restul suprafeţei de teren (1186 m.p.) contra plăţii unei chirii, prin decizia nr. 1167/1982 a Consiliului Popular al Sectorului 2.

Abrogarea Legii nr. 58/1974 nu poate avea nici o consecinţă asupra efectelor deja produse de această lege şi întrucât preluarea s-a efectuat cu respectarea legislaţiei în vigoare, titlul statului asupra bunului este unul valabil, astfel încât statul putea să înstrăineze oricărei persoane bunul aflat în proprietatea sa.

Pârâta a mai arătat că autorii săi au dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în temeiul Legii fondului funciar, contractul de vânzare-cumpărare constituie un act translativ de proprietate valabil încheiat, în forma prevăzută de lege (forma autentică), iar eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului în litigiu a fost realizată cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale aplicabile, art. 35 alin. (3) (actualul art. 36 alin. (3)) din Lege fondului funciar nr. 18/1991.

Cu privire la hotărârea judecătorească de constatare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, întrucât nu a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâta, nu poate fi invocată cu putere de lucru judecat, lipsind identitatea de părţi. Această hotărâre nu creează decât o prezumţie simplă de existenţă a dreptului reclamanţilor, care poate fi răsturnată prin proba contrară.

Pârâta SC A.B.R. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a vânzătorilor R.A. şi N.P., prin care a solicitat, în ipoteza admiterii acţiunii principale, obligarea chemaţilor în garanţie să-i restituie preţul terenului care face obiectul litigiului, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, obligarea la plata diferenţei dintre preţul actualizat al terenului şi valoarea de piaţă a acestuia la data pronunţării hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în garanţie, pârâta a arătat că, în cauză, au avut loc mai multe transferuri succesive ale dreptului de proprietate, iar ultimul proprietar - societatea pârâtă - se găseşte în pericol de a fi evinsă prin efectul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel că, în conformitate cu principiile generale din materia garanţiei pentru evicţiune, îşi valorifică dreptul de a chema în garanţie autorii care sunt ţinuţi de obligaţia de garanţie.

În drept, cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., art. 60 C. proc. civ.

Pârâta SC A.B.R. SA şi-a completat ulterior cererea de chemare în garanţie, prin indicarea pârâţilor din această cerere ca fiind şi numiţii R.M.P. şi R.I.M., succesorii în drepturi ai lui R.D.I. (decedat la 16 februarie 1995), persoană care figurează, alături de R.A., drept vânzător în contractul de vânzare-cumpărare din 14 iunie 1994.

Pe parcursul judecării cauzei a decedat chematul în garanţie N.P., a cărui unică moştenitoare este chemata în garanţie R.A., potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2005 emis de BNP - T.L.

Prin sentinţa civilă nr. 6927 din 21 iunie 2010, Judecătoria Sector 2 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, constatând că raportul de expertiză evaluatorie efectuat în cauză a stabilit că valoarea obiectului litigiului este mai mare de 500.000 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 37967/3/2010.

Prin încheierea din data de 17 mai 2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C.N.Ş., stabilind că în cauză are calitate procesuală activă numai reclamanta A.T.C., în considerarea contractului de cesiune (vânzare) de drepturi litigioase intervenit între cei doi reclamanţi, contract ce a fost autentificat din 15 mai 2006 la BNP - F. şi rectificat prin încheierea din 22 ianuarie 2009 a aceluiaşi birou notarial.

Prin sentinţa civilă nr. 593 din 13 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii principale, a respins ca neîntemeiată cererea principală şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie, a obligat-o pe reclamanta A.T.C. să plătească pârâtei SC A.B.R. SA suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu experţi), a obligat-o pe pârâtă să plătească chematei în garanţie R.A. suma de 1.500 lei onorariu avocat şi suma de 1.250 lei onorariu experţi şi, de asemenea, a obligat-o pe reclamanta A.T.C. să plătească pârâtei SC A.B.R. SA suma de 1.500 lei onorariu avocat şi suma de 1.250 lei onorariu experţi, cheltuieli de judecată suportate de aceasta, urmare a respingerii cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri nu este inadmisibilă, neexistând nici un impediment legal ca instanţa să analizeze titlurile de proprietate exhibate de părţi şi, subsecvent, să aprecieze asupra temeiniciei cererii reclamantei.

Procedând la analizarea titlurilor de proprietate concurente deţinute de părţi, tribunalul a reţinut că titlul pârâtei este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994, opozabile tuturor subiectelor de drept şi, anterior acestora, titlul autorilor săi (vânzătorii) este reprezentat tot de acte autentice de vânzare-cumpărare, precum şi de acte de atestare a dreptului de proprietate a autorilor din 19 mai 1994.

Valabilitatea acestor acte nu poate fi contestată, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească anterioară, respectiv, sentinţa civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 982 din 08 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză (în formatul iniţial al dosarului), privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 14 iunie 1994, iar, în ceea ce priveşte nulitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, s-a renunţat la acţiune.

La rândul său, reclamanta invocă o hotărâre judecătorească pronunţată în soluţionarea unei acţiuni în constatare, care nu are efect constitutiv de drepturi şi nu poate fi opusă decât părţii ce a stat în acel litigiu. Mai mult, hotărârea respectivă a fost pronunţată în anul 1999, după ce autorilor pârâtei le fuseseră emise certificatele de atestare a dreptului de proprietate şi terenul aparţinând imobilului fusese înstrăinat pârâtei.

La data intentării şi, respectiv, soluţionării acţiunii în constatare, posesor al terenului nu era Consiliul General al Municipiului Bucureşti ci pârâta, încă din anul 1994, urmare a încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, astfel încât, această constatare a dreptului de proprietate al reclamantei nu s-a făcut în contradictoriu cu cel ce folosea imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Această sentinţă nu poate fi opusă pârâtei cumpărătoare, ale cărei contracte nu au fost anulate în justiţie.

Faţă de toate aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, ceea ce impune respingerea acţiunii în revendicare.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, Tribunalul a reţinut că aceasta a fost făcută pentru ipoteza în care pârâta ar fi căzut în pretenţii, iar consecinţa respingerii acţiunii în revendicare este respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă ca lipsită de obiect.

Prin decizia civilă nr. 171/ A din 10 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanţă, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă cererea principală de chemare în judecată, a fost obligată pârâta SC A.B.R. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 606 m.p. situat în Bucureşti, Piaţa Ghe. Cantacuzino, sector 2, astfel cum a fost identificat în punctele 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13 din raportul de expertiză efectuat de expert M.F., anexa E, care a fost omologat, şi s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privitoare la respingerea excepţiei de inadmisibilitate a cererii principale de chemare în judecată şi a fost desfiinţată hotărârea apelată în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, care a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, împreună cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecării acesteia. De asemenea, au fost respinse cererile reclamantei şi pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Refăcând istoricul juridic al terenului, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt a cauzei:

Prin contractul de rentă viageră încheiat în data de 31 iulie 1935 şi transcris la Grefa Tribunalului Ilfov din 24 august 1936, A.N.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din construcţie cu două corpuri de casă şi teren în suprafaţă de 1776 m.p., situat în Bucureşti, Piaţa Cantacuzino, dreptul de proprietate asupra acestui imobil fiind înscris în cartea funciară prin procesul-verbal nr. x/1941 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare.

Conform certificatului de moştenitor nr. x/1971, A.N.C. a decedat la data de 25 noiembrie 1970, de pe urma sa rămânând ca moştenitori C.N.Ş. şi A.M.F., iar potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1978, A.M.F. a decedat la data de 17 iulie 1977, fiind moştenită de A.D.

Prin sentinţa civilă nr. 6 din 22 ianuarie 1975, Tribunalul Bucureşti a dispus partajarea imobilului-construcţie între cei doi moştenitori ai defunctului A.N.C., numitei A.M.F. fiindu-i atribuit Lotul 1, iar lui C.N.Ş. Lotul 2. Terenul în suprafaţă de 1.286 m.p. a rămas în indiviziune. Existenţa diferenţei dintre suprafaţa totală a terenului avut în proprietate de A.N.C. (de 1.776 m.p.) şi suprafaţa menţionată în hotărârea de partaj a fost explicată prin aceea că, urmare a deciziei nr. 905/1972 emisă în baza Decretului nr. 239/1972, fusese expropriată o suprafaţă de 490 m.p. din terenul imobilului.

Ulterior, A.D. a vândut Lotul 1 atribuit prin hotărârea de partaj, respectiv apartamentul situat la etajul clădirii, 1 cameră la subsol şi cota indiviză din părţile şi dependinţele comune, către R.A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 iunie 1982 de notariatul de stat al Municipiului Bucureşti. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota indiviză de ½ din suprafaţa de teren de 1.286 m.p. a trecut în proprietatea statului.

De asemenea, C.N.Ş. a vândut Lotul 2 din imobilul-construcţie atribuit prin hotărârea de partaj, respectiv apartamentul situat la parterul clădirii, 3 camere la subsol şi cota indiviză din părţile şi dependinţele comune, către R.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 iunie 1982 de Notariatul de stat al Municipiului Bucureşti, iar prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 septembrie 1982 de Notariatul de stat al Municipiului Bucureşti R.A. a vândut dreptul de proprietate asupra acestui apartament către N.P.. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota indiviză de ½ din suprafaţa de teren de 1286 m.p. a trecut în proprietatea statului.

Prin Decizia nr. 1167/1982 emisă de Biroul Permanent al Consiliul Popular al Sectorului 2, avându-se în vedere contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 12 iunie 1982, s-a constatat că terenul în suprafaţă de 1.286 m.p., aferent construcţiei înstrăinate, în baza art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1974, a trecut în proprietatea statului. În baza art. 56 din Legea nr. 4/1973, dobânditorului construcţiei i-a fost atribuită în folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, suprafaţa de 100 m.p. aferentă acesteia.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, R.A. şi N.P. au formulat cereri de constituire a dreptului de proprietate, R.A. solicitând atribuirea în proprietate a suprafeţei de 1.186 m.p. cotă indiviză din totalul de 1.286 m.p., iar N.P. solicitând atribuirea în proprietate a suprafeţei de 100 m.p. cotă indiviză din totalul de 1.286 m.p.

În Tabelul-anexă nr. 13 întocmit de Primăria Sectorului 2 Bucureşti sunt menţionaţi, la poz. 67, R.A. şi R.D.I. cu suprafaţă de teren în folosinţă de 100 m.p. şi cu suprafaţă de teren închiriată de 543 m.p., din totalul de 1.286 m.p.

În baza acestei situaţii juridice comunicate de Primărie, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Ordinul nr. 173 din 8 decembrie 1993 Prefectura mun. Bucureşti a atribuit în proprietate numiţilor R.A. şi R.D.I. suprafaţa de 643 m.p., cotă indiviză, teren situat în Bucureşti, Piaţa Alex. Sahia.

Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 se atestă această situaţie de fapt, în sensul că prin Ordinul Prefectului nr. 173/1993 a fost constituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 643 m.p.

În Tabelul-anexă nr. 11 întocmit de Primăria Sectorului 2 Bucureşti este menţionat, la poz. 126, N.P. cu suprafaţă de teren în folosinţă de 100 m.p. din totalul de 1.286 m.p. şi fără nicio suprafaţă de teren închiriată.

În baza acestei situaţii juridice comunicate de Primărie în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Ordinul nr. 164 din 2 decembrie 1993 Prefectura mun. Bucureşti a atribuit în proprietate lui N.P. suprafaţa de 100 m.p. teren, cotă indiviză, situat în Bucureşti, Piaţa Alex. Sahia.

Cu toate acestea, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 se atestă, în mod eronat, faptul că suprafaţa de teren ce a fost trecută în proprietatea lui N.P. (a cărui unică moştenitoare este chemata în garanţie R.A., potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2005 emis de BNP - T.L.) este de 643, conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993, tabelul anexă poz. 11/126, atât timp cât prin Ordinul Prefectului a fost constituit dreptul de proprietate doar asupra suprafeţei de teren de 100 m.p. aflată în folosinţa efectivă a lui N.P. conform situaţiei juridice comunicate de Primărie.

Prin contractele de vânzare cumpărare autentificate din 14 iunie 1994 de Notariatul de stat sector 2 Bucureşti, R.A. şi R.D.I., respectiv N.P., au înstrăinat către Banca Bucureşti (actuala A.B. România, pârâta din cauză) imobilul compus din întreaga construcţie P+1E şi teren în suprafaţă de 1.286 m.p., situat în Bucureşti, str. Piaţa Gheorghe Cantacuzino (fosta Alexandru Sahia), sector 2.

Prin decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1747/1996, s-a constatat, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, că C.N. şi A.D. sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 600 m.p. situat în Bucureşti, Piaţa Alexandru Sahia (actuala Piaţa Gh. Cantacuzino), sector 2, decizie al cărei dispozitiv a fost lămurit prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a identificat respectivul teren conform anexei 8 la raportul de expertiză ce face parte integrantă din hotărâre.

Expertiza administrată în prezenta cauză de expert M.F. a identificat suprafaţa de teren revendicată de 606 m.p., în punctele 5-6-7-8-9-10-11-12-13, ca fiind suprafaţa de teren cuprinsă în decizia civilă nr. 23A/10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi în anexa 8 a raportului de expertiză ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 138/2000 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă; prin aceeaşi probă a fost identificată, în punctele 1-2-3-4-5-6-13, suprafaţa de teren asupra căreia autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul de proprietate prin Ordinele Prefectului nr. 164/1993 şi nr. 173/1993, în suprafaţă de 749 m.p. (1355 m.p. - 606 m.p.), ca fiind suprafaţa de teren pe care se află construcţia din str. Piaţa Gh. Cantacuzino.

Prin sentinţa civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 982 din 08 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 Bucureşti. În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994, prin aceeaşi decizie această cerere a fost trimisă spre rejudecare, ocazie cu care s-a format Dosarul nr. 7543/300/2007 pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti. Prin încheierea din data de 27 mai 2008 pronunţată în acest dosar, instanţa a luat act de renunţarea la judecată a reclamanţilor C.N. şi A.T.C.

Examinând criticile de apel formulate de reclamantă, curtea a reţinut că aceasta a invocat faptul că în analiza comparativă a titlurilor de proprietate, nu s-a avut în vedere de către prima instanţă că titlul său de proprietate este contractul de rentă viageră din 31 iulie 1935, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 şi că decizia civilă nr. 23/A/1999 a Curţii de apel Bucureşti are efect declarativ de drepturi; în schimb pârâta a cumpărat suprafaţa de teren în litigiu de la persoane care nu au titluri de proprietate asupra celor 600 m.p., întrucât autorilor pârâtei li s-au emis titluri de proprietate, în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea fondului funciar, numai pentru suprafaţa de 743 m.p. din totalul suprafeţei de 1.286 m.p. (în prezent, din măsurători, 1355 m.p.), restul suprafeţei de teren fiind cea menţionată în decizia civilă nr. 23/A/1999 a Curţii de apel Bucureşti, revendicată în dosarul de faţă.

Aceste critici au fost apreciate ca întemeiate deoarece reclamanta invocă drept titlu asupra terenului revendicat o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, ce are caracter declarativ de drept de proprietate, în sensul că recunoaşte preexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei ca efect al contractului de rentă viageră din 31 iulie 1935 şi transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 (act juridic translativ de proprietate) şi ca efect al transmisiunii succesorale.

S-a considerat că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că această hotărâre judecătorească (respectiv decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti) nu ar putea fi opusă pârâtei deoarece efectul acestui act jurisdicţional este acela al generării unei prezumţii de existenţă a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul reclamantei, prezumţie care poate fi răsturnată de pârâtă prin proba contrară, care, într-o acţiune în revendicare, ar putea consta în exhibarea de către pârâtă a unui titlu propriu, de natură să genereze o prezumţie de proprietate mai puternică.

Or, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă nu a făcut proba contrară cu privire la existenţa şi apartenenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, deoarece titlurile de proprietate exhibate de aceasta (respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 şi y/1994) provin de la un non dominus.

Explicând această concluzie, s-a arătat că autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul de proprietate în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 numai asupra suprafeţei de 743 m.p., respectiv asupra unei suprafeţe de 100 m.p. lui N.P. conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993 şi asupra unei suprafeţe de 643 m.p. lui R.A. şi R.D.I., conform Ordinului Prefectului nr. 173 din 8 decembrie 1993.

Raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză de expert M.F. a identificat suprafaţa de teren revendicată, de 606 m.p., în punctele 5-6-7-8-9-10-11-12-13, ca fiind suprafaţa de teren menţionată în actele de proprietate exhibate de reclamantă, respectiv în decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, şi în anexa 8 a raportului de expertiză ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 138/2000 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Aceeaşi expertiză a identificat suprafaţa de teren pe care se află construcţia din str. Piaţa Gh. Cantacuzino nr. 6, în punctele 1-2-3-4-5-6-13, în suprafaţă de 1355 m.p. - 606 m.p. = 749 m.p., adică exact suprafaţa de teren asupra căreia autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 prin Ordinele Prefectului nr. 164/1993 şi nr. 173/1993.

Din coroborarea titlurilor de proprietate ale autorilor apelantei-pârâte, respectiv Ordinele Prefectului emise în procedura legii fondului funciar, cu raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat de expert M.F. şi cu anexa 8 a raportului de expertiză ce a stat la baza lămuririi dispozitivului deciziei civile nr. 23/A/1999 a Curţii de apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 138/2000, instanţa de apel a constatat că asupra terenului revendicat autorii apelantei-pârâte nu au niciun titlu de proprietate, singura care exhibă un titlu de proprietate fiind reclamanta.

Instanţa de apel a arătat că nu s-ar putea da preferabilitate titlurilor exhibate de pârâtă, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 şi nr. y/1994, dat fiind că vânzătorii de la care aceasta a cumpărat - chemaţii în garanţie R.A., R.D.I. (ai cărui moştenitori sunt R.A., R.M.P. şi R.I.M., conform certificatului de moştenitor nr. x/1996) şi N.P. (a cărui unică moştenitoare este R.A., potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2005) nu au un titlu de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu, de 606 m.p., dovedindu-se că apelanta-pârâtă a cumpărat de la persoane non dominus, care nu au avut în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu şi nici nu au dobândit dreptul de proprietate asupra acestui teren în procedura reglementată de legea fondului funciar.

Instanţa de apel a identificat ipoteza cauzei ca fiind aceea a acţiunii în revendicare în care titlurile invocate de părţi provin de la autori diferiţi, situaţie în care se compară titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, urmând să se dea câştig de cauză acelui autor care are un drept preferabil.

În această privinţă, a arătat că apelanta-reclamantă A.T.C. invocă transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, pe cale succesorală de la autorul C.N., dovada dreptului de proprietate făcându-se printr-un act jurisdicţional cu caracter declarativ (decizia civilă nr. 23/A/1999 lămurită prin decizia civilă nr. 138/2000 ale Curţii de apel Bucureşti), coroborat cu contractul de rentă viageră din 31 iulie 1935 şi transcris sub nr. 16855/1936, act juridic translativ de proprietate.

În schimb, apelanta-pârâtă invocă transmisiunea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu pe cale convenţională, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 şi nr. y/1994, de la chemaţii în garanţie R.A., R.M.P. şi R.I.M., în condiţiile în care autorii apelantei-pârâte nu au dovedit existenţa vreunui act de proprietate cu privire la suprafaţa de 606 m.p. în litigiu.

În această situaţie, principiul nemo dat quod non habet impunea instanţei de fond să constate că dreptul autorului reclamantei este preferabil dreptului autorilor pârâtei, astfel că acţiunea în revendicare era întemeiată.

Au fost înlăturate ca neîntemeiate susţinerile apelantei-pârâte, conform cărora autorii săi erau îndreptăţiţi ca, în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare de la data emiterii titlurilor de proprietate), să dobândească dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de 1286 m.p., deoarece instanţa nu a fost sesizată cu analiza corectitudinii şi legalităţii emiterii titlurilor de proprietate ale chemaţilor în garanţie, constând în Ordinele Prefectului nr. 164/1994 şi nr. 17371994. În plus, prin art. 53-54 din Legea nr. 18/1991 a fost reglementată o procedură specială de contestare a unor atare acte juridice, potrivit cărora persoana interesată poate formula plângere împotriva ordinului prefectului la judecătoria în a cărei rază teritorială se află situat terenul.

Tot neîntemeiată a fost apreciată şi susţinerea apelantei-pârâte conform căreia titlul de proprietate ce se emite în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 (în prezent art. 36 alin. (3)) este reprezentat de decizia prefecturii, iar nu de ordinul prefectului, certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituind decizia prefecturii. S-a arătat că dispoziţiile art. 35 alin. (6) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare de la data emiterii Ordinelor nr. 164/1994 şi 173/1994) au fost modificate prin Legea nr. 169/1997 tocmai pentru a fi puse de acord cu dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale, potrivit cărora „pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, prefectul emite ordine, în condiţiile legii”.

Prin urmare, chiar dacă forma în vigoare a art. 35 alin. (6) de la data emiterii Ordinelor prevedea că atribuirea în proprietate se face prin decizia prefecturii, legea care reglementa activitatea prefectului prevedea că actele emise de acesta în exercitarea atribuţiilor sale se numesc „ordine”. Având în vedere că în Ordinele nr. 164/1994 şi nr. 173/1994 se menţionează în mod expres temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate ca fiind art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 şi întrucât acestea au fost emise de autoritatea învestită prin lege, s-a apreciat ca nerelevantă apărarea pârâtei relativă la legalitatea emiterii ordinelor ori cu privire la întinderea dreptului de proprietate ce a fost constituit în favoarea chemaţilor în garanţie.

Certificatele de atestare a dreptului de proprietate nr. din 19 mai 1994 cuprind menţiunea expresă că ele doar certifică faptul că dreptul de proprietate a fost atribuit anumitor persoane şi se şi indică titlul de proprietate, care este chiar Ordinul Prefectului, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat că aceste înscrisuri nu reprezintă titlu de proprietate, acesta fiind reprezentat de ordinul prefectului, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 18/1991 şi art. 113 din Legea nr. 61/1991, în forma în vigoare la data emiterii ordinelor. Pentru acest motiv, aceste înscrisuri de certificare trebuiau să şi respecte menţiunile din Ordinele prefectului cu privire la întinderea dreptului de proprietate.

Susţinerea în sensul că CGMB, chemat în judecată în acţiunea ce a făcut obiectul dosarului 1747/1997, finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 23/A/1999 a Curţii de apel Bucureşti, nu avea calitate procesuală pasivă, a fost înlăturată ca nefondată, instanţa de apel arătând că, plecând de la dispoziţiile deciziei nr. 1167/1982 a Consiliului Popular al Sectorului 2, singura suprafaţă de teren ce a fost atribuită în folosinţă cumpărătoarei R.A., a fost de 100 m.p. aferentă construcţiei cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1982 şi nr. y/1982. Terenul în suprafaţă de 1286 m.p. trecuse în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, astfel că, din punct de vedere legal, „posesorul neproprietar” pe care reclamanta trebuia să îl cheme în judecată pentru revendicarea suprafeţei de teren de 600 m.p. (care nu este cea pe care se află construcţia) nu era decât Statul, prin reprezentanţii săi legali, în speţă CGMB.

Referindu-se la motivele pentru care prima instanţă a acordat preferabilitate titlurilor de proprietate exhibate de apelanta pârâtă, anume întrucât acestea ar fi fost verificate sub aspectul legalităţii prin decizia civilă nr. 982/2007 a Tribunalului Bucureşti şi menţinute, instanţa de apel a precizat că motivul avut în vedere de acea instanţă (Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă) pentru menţinerea soluţiei de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare - potrivit considerentelor deciziei, pag.8, par. 5, 6, 7 - a fost acela că „indiferent de soluţia ce s-ar pronunţa în cauză cu privire la constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate eliberate vânzătorilor, sancţiunea nulităţii absolute a contractului subsecvent este exclusă ab initio în cazul în care actul juridic de înstrăinare a fost încheiat cu bună-credinţă”. Aşadar, instanţele care au pronunţat în Dosarul nr. 2810/300/2006 soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al apelantei-pârâte au subliniat faptul că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 600 m.p. - al reclamanţilor în baza deciziei civile nr. 23/A/1999 şi al pârâtei în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 şi y/1994 - va fi stabilit doar prin promovarea unei acţiuni în revendicare în care se va proceda la o comparare a titlurilor de proprietate, adică exact operaţiunea efectuată în prezenta cauză, urmare a promovării acţiunii pendinte.

A fost înlăturată şi teza apelantei-pârâte privitoare la reprezentarea avută de autorii cumpărătorilor R.A. şi Ionel, la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, în privinţa pierderii dreptului de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren, odată cu înstrăinarea construcţiei, arătându-se că nu este susţinută de probele administrate în cauză şi făcându-se aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 1/1997 a CSJ (nepublicată în M. Of.), decizie de interpretare ce a fost invocată de ambele părţi.

Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) (actual art. 36 alin. (4)) cu trimitere la art. 23 din Legea nr. 18/1991, că „întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1994 poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate”.

Or, văzând clauzele stipulate de părţi în contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1982 şi nr. y/1982, decizia de atribuire în folosinţă a terenului, situaţia juridică comunicată de Primărie ce a fost avută în vedere de Prefectură la emiterea titlurilor de proprietate şi concluziile raportului de expertiză topografie efectuat în cauză, scopul fiind acela de a se determina întinderea suprafeţei de teren ce s-a avut în vedere de părţile convenţiei de înstrăinare şi a suprafeţei de teren deţinută în fapt de dobânditori, s-a apreciat că nu se susţine afirmaţia potrivit căreia intenţia părţilor din aceste contacte ar fi privit întregul imobil, în ansamblul său, aşadar inclusiv terenul în suprafaţă de 1.286 m.p.

În contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 încheiat între A.D. şi R.A., părţile convenţiei au stipulat, referitor la situaţia juridică a terenului proprietatea vânzătorilor, următoarele clauze: „în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota indiviză de ½ din suprafaţa totală de teren de 1286 m.p. trece în proprietatea statului, dobânditoarea apartamentului având dreptul de a i se atribui teren în folosinţă, în limitele prevăzute de aceeaşi lege”; cumpărătoarea R.A. s-a obligat să îndeplinească „formalităţile de atribuire de teren în folosinţă în limitele prevăzute de art. 8 şi 17 din Legea nr. 58/1974” iar părţile contractante au arătat că li s-a pus în vedere dispoziţiile Legii nr. 4/1973 republicată, Decretul nr. 189/1977 şi Legii nr. 4/1980 şi că sunt de acord cu conţinutul actului.

Dobânditoarea construcţiei, R.A., a vândut dreptul de proprietate asupra construcţiei către N.P., în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 făcându-se menţiunea că se transmite şi „dreptul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra cotei indivize de teren de 100 m.p. din suprafaţa totală de 1286 m.p.”.

Clauze similare au fost stipulate şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y/1982.

Aceste clauze contractuale sunt clare, neechivoce, lipsite de ambiguitate, nefiind susceptibile de mai multe înţelesuri, astfel că devin aplicabile principiile de interpretare a actului juridic referitoare la interpretarea după voinţa concordantă a părţilor şi la interpretarea sistematică. Examinând clauzele enunţate mai sus unele prin altele şi dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, instanţa de apel a constatat că intenţia comună a părţilor convenţiilor de înstrăinare nr. x/1982 şi nr. y/1982 a fost aceea ca dobânditorilor construcţiei să le fie acordat un drept de folosinţă în limitele prevăzute de actele normative în vigoare la data încheierii contractului, iar nu asupra întregii suprafeţe ce a fost proprietatea vânzătorilor, de 1286 m.p.

Prin referirea expresă în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare la „limitele” impuse prin art. 8 şi 17 din Legea nr. 58/1974 şi de Legea nr. 4/1973, părţile convenţiei au avut în vedere că potrivit Legii nr. 4/1973, republicată, privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe şi vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie (art. 48) „Titlul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra terenului atribuit se dobândeşte pe baza deciziei de atribuire emisă individual sau în comun de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare”, scopul avut în vedere de ambele părţi fiind acela ca dobânditorul construcţiei să facă ulterior demersurile în vederea acordării dreptului de folosinţă asupra suprafeţei de teren standard din acea perioadă, adică strict suprafaţa avută în vedere de actele normative în vigoare la momentul încheierii contractelor.

Că acesta a fost şi voinţa internă a dobânditoarei R.A. reiese şi din Decizia nr. 1167 din 15 noiembrie 1982 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular sector 2, care la art. 2 prevede că acesteia i s-a atribuit dreptul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra unei suprafeţe de teren de 100 m.p. „aferente construcţiei” cumpărate; iar la art. 3 se menţionează că restul suprafeţei de teren de 1186 m.p. se poate închiria proprietarului construcţiei sau, în caz de refuz, altor persoane, cu plată, fără ca apelanta-pârâtă să facă dovada existenţei vreunui astfel de contract de închiriere cu privire la suprafaţa de 1186 m.p. Dimpotrivă, din probele administrate în cauză instanţa a reţinut inexistenţa unui contract de închiriere pentru restul suprafeţei de teren până la 1286 m.p. (100 m.p. fiind acordaţi ca drept de folosinţă, în baza legii), având în vedere situaţia juridică comunicată de Primăria sectorului 2 către Prefectura mun. Bucureşti în vedere emiterii Ordinelor Prefectului şi având în vedere faptul că chemaţii în garanţie nu au contestat Ordinele Prefectului ce le-au fost emise în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, sub aspectul întinderii suprafeţei de teren asupra cărora le-a fost constituit dreptul de proprietate.

Pe baza intenţiei comune a părţilor şi a ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că părţile convenţiilor nr. x/1982 şi nr. y/1982 nu au intenţionat nici atribuirea în proprietate a terenului de 1286 m.p., nici acordarea unui drept de folosinţă asupra întregii suprafeţe de teren, ci doar în limitele prevăzute de actele normative în vigoare la acel moment.

Reclamanţii din cererea iniţială de chemare în judecată nu erau ţinuţi să parcurgă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, după cum greşit a pretins apelanta-pârâtă, deoarece prevederile art. 35 (actualmente art. 36) din Legea nr. 18/1991 recunosc calitatea de persoane îndreptăţite la constituirea dreptului de proprietate asupra „terenurilor atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale” doar actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor.

Prin urmare, calea procedurală de urmat pentru recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafeţei de teren trecută în titlul de proprietate al pârâtei este cea a acţiunii în revendicare, şi nu procedura administrativă prevăzută de legea fondului funciar.

Având în vedere faptul că prin decizia civilă nr. 23/A/1999, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, dreptul de proprietate al apelantei-reclamante a fost recunoscut în dreptul intern după ratificarea Convenţiei, instanţa de apel a mai arătat că apelanta-reclamantă are un bun actual asupra terenului revendicat, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, pe când apelanta-pârâtă a cumpărat acest teren de la persoane care nu aveau calitatea de proprietari.

Apreciindu-se că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare a principiilor degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care sunt direct aplicabile în dreptul intern şi au o valoare interpretativă constituţională şi forţă supra-legislativă, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie, întrucât apelanta-reclamantă invocă o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil şi cu efect retroactiv, în accepţiunea conferită prin hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României, pe când contractele de vânzare-cumpărare ale apelantei-pârâte sunt lipsite de eficacitate juridică prin aplicarea principiului nemo dat quod non habet, s-a arătat că se impune admiterea apelului declarat de reclamantă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanta A.T.C. în contradictoriu cu pârâta SC A.B.R. SA şi obligării pârâtei SC A.B.R. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 606 m.p. situat în Bucureşti, Piaţa Ghe. Cantacuzino nr. 6, sector 2.

Întrucât pârâta SC A.B.R. SA a căzut în pretenţii în acţiunea în revendicare îndreptată împotriva sa, a fost respinsă cererea sa de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Nefiind atacată dezlegarea dată de prima instanţă excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, a fost menţinută dispoziţia sentinţei privind respingerea acestei excepţii.

În temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. - în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 - şi având în vedere că cererea de chemare în garanţie a fost respinsă de tribunal ca rămasă fără obiect, deci fără a se intra în judecarea fondului, a fost desfiinţată sentinţa apelată în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie şi a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC A.B.R. SA împotriva chemaţilor în garanţie R.A., R.M. şi R.M.P., precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferentă acestei cereri.

Cu referire la apelul declarat de apelanta pârâtă, s-a reţinut că a vizat exclusiv soluţia adoptată de prima instanţă în privinţa cheltuielilor de judecată efectuate şi solicitate pentru judecata în fond.

La baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care aparţine în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „părţii care a căzut în pretenţii”.

Cum prin admiterea acţiunii în revendicare îndreptate împotriva sa, apelanta-pârâtă a căzut în pretenţii, în accepţiunea textului legal, acesteia în revine sarcina suportării cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, această parte neavând obligaţia legală de a achita cheltuielile de judecată constând în onorarii de avocat şi onorarii de expertiză efectuate de pârâtă în primă instanţă. Pe cale de consecinţă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a respins cererea apelantei-pârâte SC A.B.R. SA de obligare a apelantei-reclamante A.T.C. la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată, având în vedere că apelanta-pârâtă „a căzut în pretenţii” şi în faza de apel prin respingerea apelului său şi admiterea apelului părţii adverse.

Cererea apelantei-reclamante A.T.C. SA, de obligare a apelantei-pârâte SC A.B. România la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, a fost respinsă pentru motivul nedovedirii acestora.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC A.B.R. SA şi chemaţii în garanţie R.A., R.M. şi R.M.P.

Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.B.R. SA s-a solicitat, în temeiul art. 300 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., suspendarea executării şi/sau suspendarea efectelor executorii ale deciziei civile nr. 171/ A din 10 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, până la soluţionarea recursului formulat împotriva acestei hotărâri.

În motivarea recursurilor declarate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au invocat următoarele critici de nelegalitate comune:

- Decizia recurată este vădit contrară principiilor afirmate recent de jurisprudenţa CEDO, precum şi principiului garantării proprietăţii private şi celui al siguranţei şi securităţii circuitului civil, având in vedere că a dat preferinţă unei părţi care nu deţine un drept de proprietate, în detrimentul unui cumpărător de bună-credinţă, cu titlu oneros, prin act autentic.

A.B. nu face parte din categoria proprietarilor care au dobândit bunul disputat de la Statul Român sau de la una din entităţile sale reorganizate după anul 1990, autorii săi fiind persoane fizice care au dobândit, la rândul lor, dreptul de proprietate asupra construcţiei direct de la reclamanţi, iar cel asupra terenului revendicat prin constituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Recurenta a cumpărat terenul revendicat în anul 1994 de la aceste persoane fizice, prin act autentic, cu verificarea titlurilor autorilor săi şi a registrelor de publicitate imobiliară, fără ca folosinţa asupra terenului - destinat folosirii ca parcare, fiind supus unor lucrări peisagistice şi de amenajare - să fi fost tulburată de reclamanţi până la data introducerii prezentei cereri, adică la mai mult de 10 ani de la data la care A. a dobândit dreptul de proprietate.

Soluţia netemeinică şi nelegală a instanţei de apel afectează un drept de proprietate dobândit cu bună-credinţă şi cu titlu oneros cu aproape 20 de ani în urmă, fiind implicit afectată siguranţa şi securitatea circuitului civil.

Ceea ce ignoră soluţia nelegală a instanţei de apel este faptul că recurenta pârâtă a dobândit terenul prin acte autentice, a căror valabilitate a fost confirmată în mod irevocabil de instanţele judecătoreşti, fiind deţinătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (cauza M. Atanasiu). Prin admiterea acţiunii în revendicare, instanţa de apel a cauzat acesteia o ingerinţă în sensul prevederilor europene, cu toate că soluţia de respingere a cererii se impunea deoarece nu cauzează o ingerinţă reclamantei, având în vedere înstrăinarea ce a avut loc prin vânzare a terenului şi obţinerea unui preţ de către cumpărător la data vânzării.

Instanţa de apel a nesocotit astfel siguranţa şi securitatea circuitului civil, cărora, în repetate rânduri CEDO le-a dat prioritate, statuând preferabilitatea titlurilor de proprietate ale cumpărătorilor cu bună-credinţă faţă de proprietarii din epocă, arătând că pentru aceştia din urmă Stalul Român trebuie să creeze şi să reglementeze o procedură de despăgubire reală şi eficientă.

Se înţelege că prin soluţia sa, Curtea de Apel a ignorat şi decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Secţiile Unite ale I.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanţa de apel potrivit art. 330⁷alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a reţinut că, în mod excepţional, persoana care deţinea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, poate introduce o acţiune în revendicare, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţii de bună-credinţă. Î.C.C.J. a stabilit că o astfel de acţiune în revendicare nu mai poate fi admisibilă, iar revendicatorului nu îi mai poate fi dat câştig de cauză, în situaţia în care bunul revendicat a fost dobândit ulterior anului 1989 de un cumpărător de buna-credinţă, aceasta fiind şi ipoteza de soluţionat în prezenta cauză.

În plus, în cauza Păduraru contra României, CEDO a reţinut: „Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. ”

Recurenţii au precizat că autorii băncii fac parte din categoria celor care au beneficiat de legile de reparaţii ce fac parte din soluţia adoptată de stat, iar prin tranzitivitate, societatea recurentă a devenit şi ea beneficiară a acestei politici.

Contrar acestor principii din jurisprudenţa CEDO, decizia instanţei de apel nu face decât să încalce principiile Curţii privind evitarea insecurităţii şi incertitudinii juridice pentru subiecţii de drept la care se referă legislaţia de retrocedare a bunurilor preluate de Stat înainte de 1989 întrucât, în pofida faptului că, în urmă cu aproape 20 de ani, autorii băncii au redobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra întregii curţi de 1286 mp, în prezent, decizia recurată nu face decât să tulbure în mod nejustificat şi nelegal o situaţie juridică certă şi, implicit, siguranţa şi securitatea circuitului civil.

Nu numai statul, ca autoritate legislativă şi executivă, este cel care trebuie să vegheze asupra securităţii şi previzibilităţii juridice, ci şi instanţele judecătoreşti care, prin hotărârile pronunţate, nu pot modifica o situaţie juridică stabilită de lege pentru recurentă şi autorii săi în detrimentul reclamantei, care a renunţat la dreptul de proprietate odată cu vânzarea imobilului în anul 1982.

- Decizia apelată este vădit netemeinică şi nelegală întrucât reclamanta nu deţine un drept de proprietate asupra terenului revendicat.

Reamintind că titlul de proprietate al societăţii pârâte este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x şi y din 14 iunie 1994 încheiate cu R.A., R. Ionel şi N.P., în timp ce titlurile acestora din urmă sunt reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate privată din 19 mai 1994, recurenţii au susţinut că hotărârea judecătorească invocată de reclamantă drept titlul său de proprietate nu are această valoare în sine, putând fi considerată, cel mult, un act declarativ de drepturi, iar nu unul constitutiv.

În primul rând, au cerut să se observe că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fiind inopozabilă recurentei-pârâte. Cauza soluţionată prin hotărârea menţionată a avut drept obiect o acţiune în constatarea dreptului de proprietate a reclamanţilor iniţiali (din prezenta cauză) asupra unei suprafeţe de 600 mp din terenul aferent imobilului din Piaţa Alexandru Sahia, sector 2, aflat la data introducerii acţiunii în proprietatea băncii.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, pricina s-a judecat cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, CGMB nefiind nici măcar autoritatea emitentă a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată emise pe numele autorilor băncii. În plus, decizia dată în apel este nemotivată, din conţinutul acesteia nerezultând analiza fondului supus judecăţii întrucât hotărârii îi lipsesc argumentele juridice care au servit deciziei instanţei de apel, mai ales că instanţa de fond respinsese acţiunea.

Prin urmare, această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat în contradictoriu cu recurenta-pârâtă.

Recurenţii admit că hotărârea exhibată de reclamanţi creează doar o prezumţie simplă de existenţă a dreptului acestora, care însă poate fi răsturnată prin proba contrară, probă contrară pe care susţin că banca a făcut-o în speţă prin întreaga demonstraţie a existenţei dreptului său asupra terenului în litigiu, bazată pe probele de la dosar.

De asemenea, evidenţiază că principala probă administrată în Dosarul nr. 149/1994, soluţionat prin decizia invocată de reclamanţi drept titlu de proprietate, este un raport de expertiză tehnică judiciară, care menţionează că a fost efectuat în urma convocării părţilor la locul situării imobilului. Recurenţii neagă realitatea acestei situaţii, precizând că, la acea dată, imobilul se afla în proprietatea băncii, fiind delimitat cu un gard de beton de aproximativ 2 metri înălţime, accesul în imobil fiind sever restricţionat. Susţin că, din acest motiv, era imposibil pentru expert să fi făcut măsurători topografice terenului, raportul acestuia bazându-se strict pe documentele aflate la dosar, în care banca nu era parte, şi pe cele furnizate de reclamanţi.

- în mod greşit instanţa de apel a considerat că decizia 23/A/1999 recunoaşte preexistenta dreptului de proprietate în patrimoniul intimatei-reclamante, în considerarea contractului de rentă viageră din 31 iulie 1935 transcris la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 şi a efectelor transmisiunii succesorale, având în vedere că acest drept de proprietate a fost transferat în totalitate prin contractele de vânzare - cumpărare nr. x şi y din 12 iunie 1982 încheiate între reclamanţi şi chemaţii în garanţie. În plus, recurenţii-chemaţi în garanţie au susţinut că actul de rentă viageră din 31 iulie 1935, al cărui titular apare ca fiind A.N.C., a devenit chiar titlul lor de proprietate, ca urmare a înstrăinării imobilului care a avut loc în anul 1982 către recurenta R.A. şi, prin urmare, nu mai putea fi considerat ca titlu al reclamantei.

Se reţine greşit faptul că reclamanta deţine un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului deoarece are o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, mai ales că această hotărâre a fost dată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, proba expertizei nu a fost administrată în mod real, iar terenul revendicat se afla, cel puţin, în posesia A.B.

- Contrar celor reţinute de instanţa de apel, autorii recurentei-pârâte au deţinut titluri de proprietate asupra terenului revendicat, dobândite în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Subsumat acestei critici, recurenţii au reamintit că reclamanta nu a obţinut anularea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise chemaţilor în garanţie. Valabilitatea acestor certificate a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă - sentinţa civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 982 din 08 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, chiar dacă prin efectul renunţării reclamantei din prezenta cauză la judecată, chiar această manifestare de voinţă a reclamantei fiind cea care confirmă valabilitatea acestor titluri.

Instanţa de apel a reţinut în mod vădit greşit că persoanelor chemate în garanţie li s-a reconstituit dreptul de proprietate doar asupra unei suprafeţe de teren de 743 mp din totalul de 1355 mp, iar nu asupra întregii curţi prin Ordinele Prefectului nr. 173 din 08 decembrie 1993 şi 164 din 02 decembrie 1993, refuzând să ia în considerare certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise de Prefectura Municipiului Bucureşti şi Sectorului Agricol Ilfov.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine, alături de recurenţii chemaţi în garanţie, că autorii săi au folosit întreaga suprafaţă de teren a imobilului, o suprafaţă de 100 mp din teren fiindu-le atribuită în folosinţă, prin efectul Legii nr. 58/1974, în calitatea lor de cumpărători, iar restul suprafeţei de teren (1186 mp) fiindu-le atribuită tot în folosinţa, în schimbul unei chirii, plata chiriei fiind dovedită de înscrisurile aflate la fila 116 din dosarul de apel (rezultând că închirierea viza întreaga suprafaţă de teren de 1286 mp).

Faptul că în anexa Ordinului Prefectului nr. 164 din 02 decembrie 1993 se menţionează că suprafaţa atribuită în proprietatea lui N.P. este de doar 100 mp constituie o eroare pe care instituţia Prefecturii Municipiului Bucureşti a rectificat-o prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 114/2 din 19 mai 1994 ce reprezintă titlul de proprietate al autorilor recurentei-pârâte asupra terenului, singurul act care produce astfel de efecte juridice.

În opinia lor, este esenţial de reţinut că, potrivit alin. (6) al art. 35 din Legea nr. 18/1991 în forma în vigoare la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată, atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5) urma a se face prin decizia prefecturii, la propunerea primăriilor, pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor, iar nu prin ordinul prefectului. Potrivit recurenţilor, incontestabil, certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie decizia Prefecturii, iar nu ordinul Prefectului (instituţie publică diferită de cea a Prefecturii).

Legea nr. 169/1998 nu a modificat Legea nr. 18/1991 în sensul că atribuirea în proprietatea a terenurilor urma a se face pe baza ordinului prefectului, după cum eronat arată instanţe de apel, o astfel de modificare a Legii nr. 18/1991, 4 ani mai târziu faţă de data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, neavând nicio relevanţă în cauză faţă de principiul tempus regit actum şi cel al neretroactivităţii legii în timp.

Natura juridică a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în baza prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 este aceea a unui act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens, astfel că certificatele în cauză reprezintă însuşi titlul de proprietate al chemaţilor în garanţie asupra terenului revendicat. Sunt, deci, greşite aprecierile instanţei de apel potrivit cărora recunoaşterea dreptului de proprietate se făcea prin ordine ale prefectului, iar nu prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise de Prefectura Municipiului Bucureşti.

- Instanţa de apel nu a dat relevanţă efectelor juridice ale Legii nr. 58/1974 şi a interpretat în mod greşit adevărata voinţă contractuală a părţilor la momentul încheierii contractelor x şi y din 12 iunie 1982 între reclamanţi şi autorii recurentei-pârâte.

În opinia recurenţilor, la momentul vânzării imobilelor către chemaţii în garanţie, vânzătorii au înţeles să înstrăineze atât construcţia, cât şi întregul teren aferent, cunoscând faptul că dreptul de proprietate asupra acestuia va trece în patrimoniul Statului, cumpărătorii urmând să dobândească folosinţa întregului teren care constituia curtea aferentă construcţiei vândute.

Vânzătorii, autori ai reclamantei, au avut de la început reprezentarea, cuprinsă în consimţământul lor de a contracta, privind pierderea dreptului de proprietate atât asupra construcţiei, cât şi asupra terenului, iar această pierdere s-a reflectat chiar în preţul plătit de autorii recurentei-pârâte.

Tot urmare a acestei reprezentări se explică şi faptul că reclamanţii prezentei cauze nu au înţeles să parcurgă procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991, prin care legiuitorul postdecembrist a creat cadrul legal ce oferă posibilitatea foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora de a li se constitui dreptul de proprietate asupra terenurilor preluate de Stat anterior anului 1989.

Cum reclamanţii nu au făcut dovada depunerii în termen a unei cereri în temeiul Legii fondului funciar, este evident că promovarea prezentei acţiuni în revendicare a fost făcută cu eludarea dispoziţiilor legale aplicabile (se încearcă, pentru atingerea aceluiaşi rezultat, folosirea unei căi alternative nepermise de lege), ceea ce atrage sancţiunea respingerii cererii ca nefondată/inadmisibilă prin raportare la prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 coroborat cu art. 35 (fost art. 36) alin. (5) din Legea nr. 18/1991.

- Teoria potrivit căreia intimata-reclamantă are un drept de proprietate valabil asupra terenului revendicat, având în vedere că odată cu abrogarea Legii nr. 58/1974, terenurile preluate în patrimoniul statului revin în patrimoniul vânzătorilor imobilelor, este fundamental greşită.

Interpretarea instanţei de apel conduce la ideea ca terenul care a trecut în proprietatea statului la data înstrăinării construcţiei, în temeiul prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, să revină în proprietate fostului proprietar, deci vânzătorului cu excepţia suprafeţei stricte care a fost atribuită în folosinţă, ca teren necesar, la data înstrăinării, cumpărătorului construcţiei.

Dar această interpretare este vădit eronată, având în vedere că terenul aferent construcţiei trece în proprietatea titularului dreptului de folosinţă şi nu revine fostului proprietar.

Decretul-lege nr. 42/1990 şi Legea nr. 18/1991 nu au făcut altceva decât să înlăture situaţia nefirească ca proprietarul locuinţei, care de cele mai multe ori o achiziţiona şi în vederea terenului, plătind în cazul vânzării-cumpărării şi un preţ ce reflectă, de regulă, existenţa terenului, să fie doar titularul unui drept real, de folosinţă, şi au transformat acest drept real de folosinţă în drept de proprietate.

În determinarea voinţei reale a părţilor contractante, în mod greşit instanţa de apel nu s-a raportat la voinţa reclamaţiilor-vânzători, ci, doar a înţeles să aprecieze asupra voinţei chemaţilor în garanţie-cumpărători, voinţă pe care a interpretat-o în mod greşit şi contradictoriu faţă de probele administrare în cauză.

Recurenţii susţin că voinţa reală a vânzătorilor A.D. şi R.A. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 12 iunie 1982 a fost în sensul înstrăinării terenului aferent construcţiei aşa cum rezultă din clauza contractuală în care se specifică: „cota indiviză de 1/2 din suprafaţa totală de teren de 1286 mp trece în proprietatea statului", în contract făcându-se asocierea în mod constant între apartament şi teren în sensul unui tot unitar ce urmează a se vinde.

Voinţa vânzătorilor în sensul înstrăinării atât a construcţiei, cât şi a terenului rezultă şi din cuprinsul Autorizaţiei de înstrăinare din 02 octombrie 1971 (emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1974, într-un moment în care vânzătorii nu erau sub presiunea ideii trecerii la stat a terenului aferent construcţiei) prin care au fost autorizaţi C.N.Ş. şi A.M. să înstrăineze construcţia şi terenul situat în Bucureşti, sectorul 2, str. Piaţa Alexandru Sahia. Există, deci, o prezumţie puternică, nerăsturnată de reclamanţi, în sensul că, şi la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cei doi aveau aceeaşi intenţie.

În plus, la trei zile după semnarea contractului, vânzătorul A.D. a părăsit România pentru a se stabili în Elveţia, unde s-a căsătorit cu reclamanta A.T.C. şi unde a şi decedat la 26 septembrie 2000.

Recurenţii au mai indicat ca relevante în determinarea voinţei reale a părţilor şi aspecte precum cele că ambele apartamente au fost cumpărate în aceeaşi zi de aceeaşi persoană, pârâta R.A., fiind astfel evidentă intenţia părţilor contractante de a înstrăina, respectiv achiziţiona şi întregul teren aferent clădirii. Era necesară achiziţionarea ambelor apartamente pentru că se viza şi terenul aferent, atât timp cât cei doi vânzători erau în indiviziune în privinţa acestui teren.

Predarea către cumpărătoarea R.A. a autorizaţiei pentru executare de lucrări din 16 iunie 1975, obţinută de N.C.Ş. pentru construirea unei magazii de zidărie pe teren, conţinutul autorizaţiilor de înstrăinare din 19 mai 1982, fiecare dintre autorizaţii menţionând la rubrica imobilului care se înstrăinează şi cota de jumătate din terenul de 1286 mp aferent construcţiei, starea avansată de degradare a construcţiei şi preţul plătit de cumpărători, vădit superior valorii reale a construcţiei, au fost considerate indicii în acelaşi sens.

Susţin recurenţii că, în cazul în care vânzătorii ar fi dorit să păstreze dreptul de proprietate asupra porţiunii de teren revendicate în prezenta cauză, ar fi avut posibilitatea să înstrăineze doar o parte din suprafaţa totală a curţii, însă nu au făcut-o tocmai întrucât au dorit să înstrăineze atât construcţia, cât şi întreaga suprafaţă de teren de 1286 mp în vederea maximizării preţului obţinut.

Valoarea terenului a fost inclusă în preţul vânzării, iar vânzătorii ştiau că la momentul încheierii contractului vor pierde proprietatea asupra terenului.

Pe de altă parte, voinţa autorilor A.B. SA a fost în sensul de a folosi întreaga curte aferentă construcţiei, adică toţi cei 1286 mp, pe care au folosit-o în întregime, fără nici o tulburare din partea reclamanţilor. Chemaţii în garanţie au achitat chirie ICRAL pentru folosirea întregii suprafeţe de teren de 1286 mp, fapt dovedit prin chitanţele depuse la fila 106 din dosarul de fond, volumul I al Judecătoriei Sectorului 2 (Dosar nr. 6058/300/2004)

Deşi din interpretarea strictă a dispoziţiilor art. 35 alin. (3) ale Legii nr. 18/1991 s-ar putea concluziona că actualii proprietari ai construcţiilor vândute dobândesc în temeiul acestor dispoziţii legale doar terenul atribuit strict în folosinţă, care în majoritatea cazurilor are o suprafaţă mai mică decât terenul ce iniţial deservea construcţia, doctrina şi practica judiciară au statuat în sensul dobândirii întregii suprafeţe de teren delimitate de îngrădirile proprietăţii pe care se află construcţia la momentul vânzării.

Prin decizia nr. 1/1997 adoptată în interesul legii, obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti din România în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanţa supremă a decis că intenţia legiuitorului nu s-a rezumat la suprafeţele care rezultă din interpretarea literală a textului legal, întrucât „dacă s-ar fi urmărit acordarea dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren restrânse la limitele arătate, legiuitorul ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv dacă rămâne în proprietatea statului şi deţinătorul îl poate cumpăra sau primi şi folosinţă şi în ce condiţii, ori dacă se restituie vânzătorului”.

Prin urmare, este eronată interpretarea conform căreia autorii băncii, cumpărători ai imobilului în 1982, erau îndreptăţiţi conform Legii nr. 18/1991 doar la terenul care li s-a atribuit în folosinţă, argumentele prezentate fiind în sensul că ei erau îndreptăţiţi la dobândirea întregii suprafeţe de teren de 1286 mp pe care au folosit-o neîntrerupt de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare şi pe care pârâta o deţine în proprietate în prezent.

- Instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7185/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 982/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, întrucât, contrar celor reţinute prin decizia recurată, cele două instanţe anterioare nu au concluzionat în sensul că dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în prezenta cauză urmează a fi stabilit prin promovarea de către reclamanţii C. şi A. a unei acţiuni în revendicare în contradictoriu cu pârâta.

Din considerentele celor două hotărâri, intrate în puterea de lucru judecat, rezultă că cererea reclamanţilor privind anularea titlurilor de proprietate ale A.B. a fost respinsă ca neîntemeiată, consecinţa fiind aceea că titlurile de proprietate ale băncii, şi, implicit dreptul acesteia de proprietate asupra terenului revendicat în prezenta cauză, nu mai pot fi contestate.

Recurenta-pârâtă a justificat în finalul recursului său necesitatea suspendării deciziei recurate până la soluţionarea recursului, motivând urgenţa luării acestei măsuri prin raportare la prejudiciul semnificativ ce i-ar putea fi cauzat printr-o eventuală executare silită, arătând că a efectuat lucrări de amenajare a terenului revendicat, în valoare de 40.942,32 euro, prin crearea unei parcări care deserveşte activitatea desfăşurată în clădirea de la aceeaşi adresă (cea cumpărată de A.B. de la chemaţii în garanţie).

În plus, pe terenul revendicat, sunt situate unele instalaţii aferente clădirii în care îşi desfăşoară activitatea banca, anume racordul de gaz, reţeaua de canalizare care deserveşte construcţia - punctul de lucru al Băncii.

Recurenta-pârâtă a solicitat şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 25 septembrie 2013, Înalta Curte a respins cererea recurentei-pârâte de suspendare a executării deciziei pronunţate în apel.

În recurs s-a încuviinţat administrarea de către recurenţii-chemaţi în garanţie a adresei nr. 25 iulie 2013, iar intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Litigiul pendinte are ca obiect soluţionarea acţiunii în revendicarea terenului în suprafaţă de 600 mp, situat în Bucureşti, str. P-ţa Gheorghe Cantacuzino, sector 2, asupra căruia reclamanta a invocat un drept de proprietate justificat în primul rând prin contractul de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935, prin transmisiunea pe cale succesorală a dreptului şi prin decizia nr. 23/A/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, în timp ce pârâta (actuala recurentă) a opus acesteia dreptul său de proprietate justificat prin dobândirea sa pe cale convenţională, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că ipoteza litigiului este aceea în care titlurile de proprietate exhibate de pârâţi asupra bunului litigios provin de la autori diferiţi, având a se observa şi compara titlurile autorilor şi a se da câştig de cauză părţii al cărui drept se dovedeşte a fi justificat printr-un titlu mai bine caracterizat, prin vechime, origine, provenienţă.

Ipoteza de analiză a prezentei acţiuni în revendicare a fost exact determinată, chiar dacă în istoricul juridic al bunului se regăseşte şi o situaţie de preluare a acestuia în proprietatea Statului în temeiul Legii nr. 58/1974, iar modul de redobândire/ dobândire a proprietăţii sale de către persoanele interesate a fost factorul cauzator al situaţiei litigioase a dosarului, neputându-se reţine, aşa cum au susţinut recurenţii - chemaţi în garanţie, că ipoteza ar fi aceea a comparării titlurilor ce provin de la acelaşi autor, de vreme ce dreptul reclamantei a fost justificat în primul rând prin transmisiunea sa pe cale succesorală, din autor în autor, până la dobândirea sa de către A.N.C. în temeiul contractului de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935.

Motivul pentru care, procedând la această analiză, instanţa de apel a dat câştig de cauză reclamantei, a fost acela că, refăcând istoricul juridic al bunului şi succesiunea actelor juridice încheiate cu privire la acesta, s-a concluzionat că titlurile de proprietate exhibate de pârâtă (actuala recurentă) - contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994 - provin de la un non dominus. Aceasta întrucât s-a reţinut că autorilor pârâtei li s-a constituit dreptul de proprietate în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 numai asupra suprafeţei de 743 mp teren din totalul de 1286 mp (1355 mp, potrivit măsurătorilor), respectiv asupra unei suprafeţe de 100 mp lui N.P., conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993, şi asupra unei suprafeţe de 643 mp numiţilor R.A. şi D.I., conform Ordinului Prefectului nr. 173 din 8 decembrie 1993.

Contestând această concluzie, recurenţii au susţinut că decizia recurată este vădit nelegală deoarece acordă câştig de cauză reclamantei care nu deţine un drept de proprietate asupra terenului revendicat. Susţinând aceasta, recurenţii au arătat că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti nu are în sine valoarea unui titlu de proprietate, fiind un act declarativ de drepturi care, în plus, îi este inopozabilă recurentei-pârâte, fiind pronunţată într-o procedură în care banca nu a fost parte, dar care s-a judecat cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, respectiv C.G.M.B. De asemenea, hotărârea în cauză nu este motivată şi are la bază o probă a cărei administrare era imposibilă sau care, în mod real nu s-a administrat.

Niciuna din aceste obiecţii, ridicate de recurenţi în legătură cu unul din actele juridice prin care reclamanta şi-a justificat dreptul revendicat, nu este întemeiată.

Într-adevăr, decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti dată în Dosar nr. 1747/1996 este o hotărâre pronunţată într-o acţiune în constatare, în dispozitivul căreia se constată că reclamanţii C.N. şi A.D. (autorii ai actualei intimate - reclamante) sunt proprietari ai terenului în suprafaţă de 600 mp situat în Bucureşti, Piaţa Alex. Sahia (actuala str. Piaţa Ghe. Cantacuzino) sector 2, aspect reţinut, de altfel explicit şi de către instanţa de apel care afirmă că această hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ce are caracter declarativ, recunoaşte preexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ca efect al contractului de rentă viageră din 31 iulie 1935 (act juridic translativ de proprietate) şi ca efect al transmisiunii succesorale.

Această hotărâre nu reprezintă însă singurul act juridic prin care reclamanta şi-a justificat dreptul a cărui recunoaştere şi protecţie a solicitat-o, ci a fost invocat alături de certificatele de moştenitor, ce au dovedit transmiterea succesorală a dreptului până în patrimoniul autorului iniţial A.N.C., şi de titlul de dobândire a bunului de către acesta, respectiv contractul de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935 şi transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855 din 24 august 1936.

Înalta Curte consideră eronată şi lipsită de orice bază legală susţinerea recurenţilor chemaţi în garanţie care au pretins că actul de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935, ce îl indică drept titular al dreptului de proprietate asupra imobilului pe A.N.C. (autorul reclamantei), ar fi devenit titlul lor de proprietate, prin înstrăinarea imobilului ce a avut loc în 1982 către R.A., aşa încât, actul juridic analizat nu ar mai putea fi considerat titlul reclamantei de care aceasta să se poată prevala în prezenta acţiune în revendicare.

Susţinerea este, de altfel, contrazisă chiar de aceiaşi recurenţi care, atunci când prezintă efectele vânzării-cumpărării ce a avut loc sub imperiul Legii nr. 58/1974, recunosc situaţia exactă, în sensul că în patrimoniul cumpărătoarei R.A. a trecut doar dreptul de proprietate asupra construcţiei, în timp ce dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1286 mp a trecut în patrimoniul statului prin efectul legii.

Aşadar, recurenţii-chemaţi în garanţie s-ar putea prevala de contractul de rentă viageră din 31 iulie 1935, invocându-l ca titlu propriu, doar în limita drepturilor transferate direct în patrimoniul lor prin convenţiile de vânzare-cumpărare încheiate în 1982 de către R.A., drepturi care au privit construcţia şi nicidecum terenul ce face obiectul prezentului litigiu.

Acceptând ca reală susţinerea că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti constituie o hotărârea declarativă de drepturi, care nu are în sine valoarea unui titlu de proprietate, Înalta Curte reţine că aceasta nici nu a fost invocată singură, cu această valoare, de către reclamantă şi nici reţinută astfel în considerentele deciziei atacate, ci prin corelare cu celelalte categorii de acte juridice evocate.

Dar împrejurarea că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti constituie o hotărârea declarativă de drepturi nu-i scade acesteia valoarea juridică şi forţa probantă în proces, după cum nici nu justifică nesocotirea dezlegării jurisdicţionale pe care o conţine.

Aceasta întrucât hotărârea declarativă nu este un act pur constatator, de înregistrare automată şi nefiltrată a unor drepturi preexistente, ci este tot rezultat al verificării jurisdicţionale a instanţei, care pune capăt unui litigiu după administrarea de probe şi dezbateri contradictorii ale părţilor.

Şi hotărârile declarative de drepturi se bucură de puterea lucrului judecat, efectele lor fiind obligatorii faţă de părţi şi opozabile terţilor. Prin urmare este inexactă susţinerea recurenţilor în sensul că hotărârea în cauză îi este inopozabilă recurentei-pârâte deoarece nu a fost parte în procedura litigioasă finalizată prin pronunţarea acesteia, în calitatea sa de terţ faţă de acel litigiu putându-se afirma, cel mult, că decizia nr. 23/A/1999 nu are efecte obligatorii faţă de bancă, aceasta fiindu-i însă opozabilă ca realitatea juridică.

De altfel, instanţa de recurs constată că această împrejurare a fost deja avută în vedere de către instanţa de apel, care a valorificat în mod corect hotărârea judecătorească în discuţie, despre care a afirmat just - contrazicând prima instanţă - că se opune pârâtei cu puterea unei prezumţii simple de existenţă a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul reclamantei, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrară, care - în acţiunea în revendicare - presupune exhibarea de către pârâtă a unui titlu de proprietate propriu, de natură să genereze o prezumţie de proprietate mai puternică, dar pe care a constatat că pârâta nu a administrat-o, deoarece nu o deţine.

În alte cuvinte, instanţa de apel nu a făcut decât să valorifice puterea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, de care se bucură neîndoielnic decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, în litigiul pendinte, întrucât a folosit ceea ce s-a tranşat jurisdicţional în litigiul anterior fără a contrazice constatările şi dezlegările instanţei ce a pronunţat respectiva hotărâre.

Tot puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti este cea care se opune luării în discuţie şi a acelor apărări ale recurenţilor prin care aceştia, negând forţa probantă a deciziei nr. 23/A/1999, au susţinut că aceasta a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă - C.G.M.B. şi pe baza unor probe a căror realitate au considerat-o îndoielnică. Or, calitatea părţilor sau probatoriile administrate într-un litigiu soluţionat irevocabil nu ar mai putea fi rediscutate şi analizate într-un alt litigiu de o manieră cât să contrazică dezlegările jurisdicţionale anterioare, intrate în puterea lucrului judecat.

În plus, după cum corect afirmă instanţa de apel, susţinerea potrivit căreia C.G.M.B. nu-şi justifică legitimarea procesuală pasivă în respectivul litigiu este nefondată, pentru mai multe considerente.

În primul rând, întrucât, ca efect al încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 12 iunie 1982 (între A.D., C.N.Ş. şi R.A.) şi în baza dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, terenul în suprafaţă de 1286 mp a fost trecut în proprietatea statului, iar C.G.M.B., ca autoritate exponentă a Statului, figura în mod uzual ca parte pârâtă, chemată în judecată în litigiile de drept comun, în realizarea ori în constatarea dreptului de proprietate, promovate de foştii proprietari ai bunurilor preluate în mod abuziv de către Statul român.

În al doilea rând, întrucât, după cum corect a sesizat instanţa de apel şi se va argumenta în cele ce urmează, în procedura de constituie a dreptului de proprietate privată realizată în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, Statul român prin autorităţile administraţiei publice locale şi a celei centrale la nivel local (Primăria sector 2 şi Prefectura Municipiului Bucureşti), a transferat în beneficiul „actualilor titulari ai dreptului de proprietate asupra construcţiilor”din str. Piaţa Ghe. Cantacuzino, sector 2, Bucureşti - numiţii R.A., R.I.D. şi N.P. - doar dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 743 mp teren din totalul de 1286 mp cât existau la adresa menţionată, rămânând mai departe proprietar asupra terenului în suprafaţă de 606 mp, ce a făcut obiectul material al litigiului soluţionat irevocabil prin pronunţarea deciziei nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, este inexactă afirmaţia recurenţilor în sensul că, la data introducerii acţiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1747/1996 şi care a fost soluţionată prin această hotărâre judecătorească, terenul în suprafaţă de 606 mp (obiect material şi al litigiului pendinte) se afla în proprietatea băncii, litigiul respectiv fiind purtat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă (C.G.M.B.), această situaţie constituind doar o aparenţă generată de menţiunile din contractele de vânzare-cumpărare încheiate între bancă şi soţii R., respectiv între bancă şi N.P. (autentificate din 14 iunie 1994) - potrivit cărora, odată cu apartamentele de la parter, respectiv etajul clădirii şi cotele părţi indivize corespunzătoare din părţile şi dependinţele comune ale clădirii, s-au vândut cumpărătoarei SC B.B. SA şi cotele indivize de câte ½ din terenul aferent clădirii, în suprafaţă de 1286 mp - fără însă ca aceasta să se regăsească în mod real şi în titlurile de dobândire a dreptului autorilor băncii (cu referire specifică la suprafaţa de 606 mp teren).

Pentru aceleaşi considerente, apare ca inexactă şi critica potrivit căreia greşit instanţa de apel ar fi interpretat că decizia nr. 23/A/1999 recunoaşte preexistenţa dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, în considerarea contractului de rentă viageră din 31 iulie 1936 şi a transmisiunii succesorale, greşeală de interpretare pe care recurenţii au pus-o pe seama neobservării faptului că, la data pronunţării deciziei 23/A/1999, dreptul de proprietate asupra întregului teren al imobilului, fusese transferat recurentei-pârâte prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu recurenţii-chemaţi în garanţie.

Deciziei nr. 23/ A din 10 februarie 1999 nu-i poate fi negată valoarea juridică ori forţa probantă nici pentru motivul că acesteia îi lipsesc considerentele, după cum au pretins recurenţii, deoarece această împrejurare nu este consecinţa manifestării abuzive ori nelegale a judecătorilor care au pronunţat-o, ci chiar a unei dispoziţii de lege, în vigoare la epoca respectivă, şi care impunea exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti doar sub condiţia declarării căii de atac exercitată împotriva acesteia de către oricare din părţile litigiului (potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 18/1998).

Printr-o altă serie de critici, prin care au contestat concluzia instanţei de apel în sensul că pârâta nu a furnizat în cauză proba contrară prezumţiei de existenţă a dreptului de proprietate asupra terenului litigios în patrimoniul reclamantei, izvorâtă din decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta-pârâta (alături de recurenţii-chemaţi în garanţie) a susţinut că autorii săi au deţinut titluri de proprietate asupra terenului revendicat, acestea fiind reprezentate, pe de o parte, de actele de vânzare-cumpărare încheiate între reclamanţi şi chemaţii în garanţie, iar pe de altă parte, de certificatele de atestare a dreptului de proprietate privată emise la data de 19 mai 1994, în urma parcurgerii procedurii prevăzută de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Nici această susţinere nu este întemeiată, observându-se înainte de toate, că niciunul dintre cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate din 12 iunie 1982 (având ca părţi pe A.D. şi R.A.) şi din 12 iunie 1982 (având ca părţi pe C.N.Ş. şi R.A.) nu valorează titlu de proprietate raportat la obiectul bunului imobil aflat în dispută, respectiv terenul liber de construcţii în suprafaţă de 606 mp, întrucât, aşa cum au reţinut în mod necontestat instanţele de fond, la momentul încheierii celor două contracte menţionate, dreptul de proprietate asupra întregului teren al imobilului situat în Piaţa Ghe. Cantacuzino, sector 2 a trecut în proprietatea statului în baza dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, în procedura de constituire a dreptului de proprietate derulată în cadrul legal oferit de dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 de către dobânditorii construcţiei de la adresa menţionată - numiţii R.A., R.D.I. şi N.P. - Statul a transferat către aceştia dreptul de proprietate exclusiv asupra suprafeţei de 743 mp teren, astfel cum o atestă Ordinele Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993 - în privinţa a 100 mp teren parte indiviză, în favoarea lui N.P. şi din 8 decembrie 1993 - în privinţa a 643 mp teren parte indiviză, în favoarea soţilor R.

În reţinerea acestei situaţii, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la conţinutul şi efectele juridice ale celor două Ordine ale Prefectului, ca fiind actele juridice de autoritate prin care, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, a luat naştere, pentru prima oară, în patrimoniul numiţilor R.A., R.D.I. şi N.P. un drept de proprietate asupra terenului de la adresa imobilului, în suprafaţă de 743 mp, refuzând în mod justificat şi legitim să recunoască o atare valoare juridică certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată din 19 mai 1994 care, deşi au fost emise de aceeaşi instituţie publică (Prefectura Municipiului Bucureşti şi S.A.I.) pe baza celor două Ordine ale Prefectului, atestă o cu totul altă situaţie juridică decât cea a ordinelor, respectiv trecerea în proprietatea familiei R. a unei suprafeţe de 643 mp parte indiviză teren şi trecerea în proprietatea lui N.P. a unei suprafeţe similare, de 643 mp parte indiviză teren.

Această diferenţă, atât la nivelul suprafeţei de teren menţionată ca atribuită în proprietate (de la 743 mp, cât s-a constituit potrivit Ordinelor, la 1286 mp, cât rezultă din însumarea suprafeţelor menţionate în certificate) cât şi în privinţa modului de repartizare între cele două familii a suprafeţei de teren (de 100 mp, respectiv 643 mp, potrivit Ordinelor, şi de câte 643 mp fiecăreia dintre acestea, potrivit certificatelor) a fost explicată de către recurenţi ca rezultat al unei simple erori materiale.

Înalta Curte apreciază că teza erorii materiale nu ar putea fi reţinută în lipsa unor minime indicii probatorii provenite de la autoritatea emitentă a înscrisurilor supuse analizei, care să constate existenţa eventualelor erori şi să denote voinţa îndreptării acestora. Or, astfel de elemente lipsesc cu desăvârşire cazului, teza erorii materiale rămânând doar o afirmaţie neplauzibilă a recurenţilor. În tot cazul, constată că teza erorii materiale pretins a fi fost remediată prin eliberarea certificatelor din 19 mai 1994 în conţinutul arătat, este cu totul exclusă, observându-se că prin cererea formulată în procedura art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 N.P. nici nu şi-a manifestat voinţa de a dobândi mai mult teren decât îi fusese atribuit în folosinţă, respectiv 100 mp, suprafaţă de teren cu care s-a reţinut că a şi fost înscris în anexele Ordinului nr. 164 din 2 decembrie 1993 şi care a fost dedusă pe baza Deciziei nr. 1167/1982.

S-a precizat anterior că în mod justificat instanţa de apel nu a recunoscut valoarea de titlu constitutiv al dreptului de proprietate asupra terenului celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Evidenţiind existenţa unor necorelări legislative, instanţa de apel a arătat că, deşi dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data emiterii Ordinelor Prefectului, menţionau că atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute la alin. (2)-(5) din lege urma a se face prin decizia prefecturii, totuşi legea specifică ce reglementa activitatea prefectului - Legea nr. 69/1991, prin art. 113 - prevedea că actele emise de prefect în exercitarea atribuţiilor sale se numesc „ordine”.

Doar pentru a-şi întări raţionamentul instanţa de apel a evidenţiat că, tocmai spre a se înlătura necorelarea legislativă a celor două norme legale, prin Legea nr. 169/1997 au fost modificate dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, republicată (art. 35 alin. (6) din forma iniţială a legii), care prevăd şi în prezent că atribuirea în proprietate a terenurilor de la alin. (2)-(5) se va face prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor.

Desigur, modificarea legislativă în cauză a avut loc la 4 ani ulterior emiterii celor două Ordine ale Prefectului însă aceasta nu a făcut decât să coreleze norma Legii nr. 18/1991 cu cea a Legii nr. 69/1991 care stabilea că, în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, prefectul emite ordine.

Fără a-şi argumenta în nici un fel susţinerea, recurenţii afirmă că, incontestabil, certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie „decizia Prefecturii” la care făcea trimitere art. 35 alin. (6) din forma iniţială a Legii nr. 18/991, iar nu Ordinul Prefectului.

În mod evident, o atare susţinere nu poate fi primită deoarece nu se înţelege de ce, într-un astfel de caz, respectivul înscris nu poartă titulatura chiar de „decizie a Prefecturii”, ci se numeşte „certificat de atestare a dreptului de proprietate privată” şi, mai ales, nu se înţelege de ce nu se întemeiază, după cum prevede legea (art. 35 alin. final) pe propunerea primăriei, ci acest document are la bază chiar un ordin al prefectului, adică acel act de autoritate prin care prefectul îşi îndeplineşte atribuţiile ce îi revin, potrivit legii.

Dar, mai mult decât atât, despre valoarea juridică şi efectele celor două categorii de acte supuse analizei - certificat de atestare a dreptului de proprietate privată şi ordin al prefectului - vorbesc înscrisurile însele, instanţa de apel reţinând în mod pertinent că ordinul prefectului reprezintă actul juridic de constituire a dreptului de proprietate privată deoarece este emis în baza legii - art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, la propunerea primăriei, de către autoritatea cu atribuţii legale în domeniu, respectiv prefectul. Spre deosebire de acesta, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată emis de Prefectură, care atestă suprafaţa de teren atribuită în proprietate, pe titularul dreptului şi temeiul legal al constituirii dreptului, pe baza ordinului emis de prefect, are, cel mult, valoarea unei adeverinţe, rolul său fiind restrâns la acela al instrumentului probator.

Ca act juridic secundar, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nu poate să confere drepturi mai largi decât actul juridic primar pe baza căruia a fost emis, iar ca instrument probator, care atestă întinderea dreptului, temeiul legal al acestuia şi pe titularul său, certificatul nici nu poate remedia fie chiar şi erori materiale ale actului juridic primar, după cum fără nici un temei au pretins recurenţii că s-ar fi întâmplat în cazul de faţă.

Prin urmare, a procedat în mod corect instanţa de apel atunci când, având a analiza titlurile autorilor pârâtei, s-a raportat la cele două Ordine ale Prefectului din 2 decembrie 1993 şi din 8 decembrie 1993 pe baza cărora a operat constituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 743 mp, în beneficiul familiei R. şi a lui N.P., iar nu la certificatele de atestare a dreptului de proprietate privată din 19 mai 1994 care atestă o cu totul altă situaţie a dreptului cât cea a ordinelor pe baza cărora au fost emise.

Este adevărat că în litigiul soluţionat într-un prin ciclu procesual prin decizia Tribunalului Bucureşti nr. 982 din 8 iunie 2007, reclamanta, alături de C.N.Ş., a învestit instanţele judecătoreşti, printre altele, şi cu soluţionarea unei cereri în constatarea nulităţii absolute a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x/1994 şi nr. y/1994, cerere la judecata căreia aceştia au renunţat.

Această împrejurare nu a produs consecinţa confirmării valabilităţii certificatelor, după cum eronat afirmă recurenţii, ci pe aceea a menţinerii lor în circuitul civil, în forma şi conţinutul în care au fost emise, fără ca această împrejurare să împiedice instanţele de a observa inaptitudinea acestor înscrisuri de a conferi drepturi mai largi decât actele juridice pe baza cărora au fost emise, respectiv ordinele prefectului, şi, pe cale de consecinţă, de a observa că titlurile exhibate de pârâtă asupra terenului revendicat provin de la un non dominus.

Înalta Curte mai reţine că sunt absolut nerelevante cauzei acele critici ale recurenţilor prin care au cerut să se aibă în vedere că reclamanţii iniţiali ai prezentei cauze nu au urmat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991 care a creat cadrul legal ce a permis foştilor proprietari sau moştenitorilor lor reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de stat anterior anului 1989, invocându-se chiar că termenul pentru formularea cererilor, introdus prin Legea nr. 545/2001, s-a împlinit la 1 noiembrie 2001.

Critica dovedeşte şi profunda confuzie în care se află recurenţii în ceea ce priveşte sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, şi, în particular a celor ale art. 35 alin. (3) şi (5), în ipotezele cărora cazul reclamantei nu se situează, în ceea ce priveşte conceptul de constituire a dreptului - care nu-i poate viza pe foştii proprietari ci pe aceia care, întocmai ca şi familia R. ori N.P., au dobândit pentru prima oară un nou drept de proprietate chiar în baza dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, asupra posibilităţilor foştilor proprietari ai terenurilor preluate de stat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, aflaţi în situaţia reclamantei, de a-şi recupera proprietăţile, aceştia nefiind niciodată destinatari ori beneficiari ai Legii nr. 18/1991 şi ale căror pretenţii s-au rezolvat exclusiv pe tărâmul dreptului comun (până la apariţia Legii nr. 10/2001, care oferă soluţii de dezdăunare a foştilor proprietari, pentru ipoteza specifică a demolării construcţiei de către stat, ulterior vânzării-cumpărării acesteia de către particulari), astfel cum s-a întâmplat şi în cazul reclamantei.

Prin urmare, critica în sensul că, prin nedovedirea depunerii în termen a unei cereri în temeiul Legii fondului funciar, acţiunea în revendicare de faţă este inadmisibilă în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 coroborate cu cele ale art. 35 (actual art. 36) alin. (5) din Legea 18/1991, întrucât a fost făcută cu eludarea dispoziţiilor legii aplicabile, apare ca străină cauzei şi, în tot cazul ca formulată omisso medio în condiţiile în care respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii de către prima instanţă nu a fost criticată de în apel nici de către pârâtă, nici de către chemaţii în garanţie.

Tot străină cauzei este şi critica potrivit căreia greşit s-ar fi reţinut că reclamanta are un drept de proprietate valabil asupra terenului revendicat, ca urmare a abrogării Legii nr. 58/1974, care ar fi produs efectul automat al revenirii terenurilor preluate de stat în patrimoniul vânzătorilor imobilelor, o astfel de aserţiune neregăsindu-se în considerentele deciziei atacate.

Printr-o serie de alte critici comune ambelor categorii de recurenţi, aceştia au criticat concluzia instanţei de apel asupra voinţei comune a părţilor contractelor de vânzare-cumpărare nr. x şi nr. y din 12 iunie 1982, susţinând că, în realitate, acestea au tranzacţionat în mod conştient atât asupra construcţiei, cât şi asupra terenului imobilului de la adresa menţionată, voinţa reală a vânzătorilor fiind aceea de a transmite proprietatea, şi, în tot cazul, folosinţa terenului deodată cu construcţia, iar cea a cumpărătorilor de a dobândi folosinţa întregului teren, pentru care au şi plătit un preţ corespunzător. În continuare, prevalându-se şi de Decizia nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, au susţinut că, oricum în virtutea legii, autorii SC A.B. SA ar fi fost îndreptăţiţi să obţină constituirea dreptului de proprietate asupra întregului teren în suprafaţă de 1.286 mp.

Înalta Curte nu împărtăşeşte nici această opinie a recurenţilor, observând că ceea ce se propune, este o speculare asupra drepturilor pretins cuvenite dobânditorilor construcţiei din str. P-ţa Ghe. Cantacuzino, familia R. şi N.P., peste limitele drepturilor atribuite acestora în baza actelor constitutive emise în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, respectiv Ordinele Prefectului nr. 164 şi 173 din 1993.

Întrucât reinterpretarea tuturor probatoriilor la care aceştia fac referire în dezvoltarea criticii, spre a deduce voinţa reală corectă, în opinia lor, a părţilor contractante, excede atribuţiilor în exercitarea unui control de legalitate ale instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că potrivit legii în vigoare la data emiterii celor două Ordine - art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 - constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea dobânditorilor construcţiilor era limitată la suprafaţa de teren atribuită în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, ceea ce, în cazul de faţă însemna 100 mp teren, potrivit Deciziei nr. 1167 din 15 noiembrie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular sector 2.

De asemenea, se reţine că prin decizia nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, dată în interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, s-a admis ca „întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1994 poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate, acceptându-se implicit că atribuirea în proprietate a terenurilor putea depăşi, în anumite cazuri (ce trebuiau dovedite) suprafeţele atribuite în folosinţă la care se referea art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

În cererile cu care recurenta R.A. şi numitul N.P. s-au adresat Primăriei sector 2 în vederea constituirii dreptului de proprietate asupra terenului, aceştia nu şi-au justificat în nici un fel pretenţiile care au vizat, într-adevăr, atribuirea în proprietate a întregii suprafeţe de 1.286 mp teren, nici prin invocarea deţinerii folosinţei acestuia pe baza unui contract de închiriere şi nici pe alte eventuale înţelegeri pe care le-ar fi avut cu fostul proprietar, ci doar prin prezentarea contractelor de vânzare - cumpărare intervenite în anul 1982 care, aşa după cum au reţinut instanţele de fond, nu au transmis cumpărătorilor nici proprietatea şi nici folosinţa terenului aferent celor două apartamente cumpărate.

A pretinde însă, aşa cum au făcut-o recurenţii, că în mod cert vânzătorii din contractele nr. x şi y din 12 iunie 1982 au intenţionat să vândă atât construcţia, cât şi întreaga suprafaţă de teren de 1.286 mp, întrucât aceştia cunoşteau că vor pierde, odată cu înstrăinarea construcţiei, şi dreptul de proprietate asupra terenului, înseamnă a denatura sensul şi scopul atât al prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, cât şi al Deciziei nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, întrucât toţi cei care îşi înstrăinau construcţiile la acea vreme cunoşteau că nu aveau opţiunea de a-şi păstra terenurile în proprietate ori pe aceea de a le vinde în schimbul unui preţ, astfel că despre toţi s-ar fi putut afirma că au intenţionat să-şi înstrăineze, odată cu construcţia, şi terenurile aferente, nemaifiind nevoie de deducerea intenţiei comune a părţilor din convenţie şi din alte probe, cum a îndrumat Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa, de vreme ce toţi corespundeau aceluiaşi tipar.

Şi argumentul urmăririi de către vânzători a maximizării preţului prin înstrăinarea construcţiei şi a întregului teren aferent acesteia este complet denaturat şi nerealist, recurenţii contrazicându-se singuri atunci când afirmă - de data aceasta o realitate - anume că, dat fiind regimul juridic de reglementare din epocă, terenul nu avea nicio valoare economică în sine, valoarea sa fiind dată de valoarea construcţiei.

Instanţa de apel a stabilit în mod corect că părţile prezentei cauze, prin autorii lor, nu se află în posesia acelor probe care să-i fi plasat pe dobânditorii construcţiei din 1982 în ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, aspect care a fost, de altfel, reţinut în acelaşi sens şi de instanţa de recurs ce a pronunţat Decizia nr. 982/2007 a Tribunalului Bucureşti (dată în soluţionarea acţiunii privind nulitatea celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 şi a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de societatea bancară nr. x şi y din 14 iunie 1994) care a casat sentinţa civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei sector 2 ce primise punctul de vedere al actualilor recurenţi (părţi şi în acea judecată), sprijinit pe exact acelaşi argumente reluate şi în judecata de faţă, în sensul că părţile convenţiilor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1982 ar fi urmărit tranzacţionarea nu doar a construcţiei, dar şi a terenului de 1286 mp.

Astfel, pronunţându-se asupra acestei chestiuni, Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de recurs, a arătat că „împrejurările invocate de prima instanţă pentru a reţine că, în fapt, s-a înstrăinat întregul teren aferent construcţiei - aceleaşi cu cele invocate în faţa instanţei de apel şi a prezentei instanţe de recurs - nu sunt suficiente pentru a contura, în afara oricărui dubiu, că la momentul perfectării contractelor, vânzătorii au urmărit în mod expres şi transmiterea dreptului asupra terenului, fiind necesar ca această manifestare de voinţă să rezulte fără echivoc din probele administrate în cauză.”

Îndrumând la administrarea unor probatorii suplimentare pe acest aspect, instanţa de recurs ce a pronunţat decizia nr. 982/2007, a mai arătat că „este necesar ca probatoriul ce se va administra să releve faptul că voinţa părţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a fost aceea de a înstrăina, respectiv de a dobândi întreaga suprafaţă de 1286 mp teren, simpla desistare a vânzătorilor în privinţa proprietăţii asupra terenului în cauză, pe considerentul că acesta oricum trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri, fără a exista o înţelegere concomitentă a părţilor contractante, nefiind suficientă sub acest aspect.”

Este adevărat că rejudecarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate privată (în rezolvarea căruia au fost emise considerentele redate anterior) dispusă de această instanţă de recurs nu a mai avut loc, urmare a renunţării reclamanţilor la judecată, însă se constată că în faţa instanţelor de fond ce au judecat prezentul litigiu, recurenţii de astăzi s-au folosit de exact aceleaşi argumente şi elemente probatorii spre a-şi susţine teza, care au fost deja apreciate ca nerelevante total sau insuficiente pentru a le susţine apărarea. Din acest motiv, se apreciază că dezlegările date prin Decizia nr. 982/2007 asupra aspectelor analizate se impun prezentei cauze cu puterea lucrului judecat.

Nefondată este şi critica recurentei-pârâte care pretinde că instanţa de apel ar fi încălcat puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, atunci când a reprodus considerentele instanţei care indicau calea acţiunii în revendicare drept remediul procesual necesar al înlăturării contradicţiilor dintre titlurile de proprietate şi pretenţiile de proprietari asupra terenului în suprafaţă de 606 mp, deţinute, respectiv afirmate de reclamanţi şi de pârâta SC A.B. SA.

Separat de împrejurarea că respectivele considerente chiar se regăsesc în cuprinsul Deciziei nr. 982/2007 a Tribunalului Bucureşti (fila 7, par. 4) şi că invocarea acestora de către instanţa de apel nu ar avea aptitudinea încălcării puterii lucrului judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte reţine că, dimpotrivă, instanţa de apel a ţinut seama în soluţia adoptată de dezlegarea jurisdicţională dată acţiunii vizând constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare deţinute de bancă, întrucât analiza dezvoltată în prezenta cauză a avut în vedere premisa valabilităţii acestora, aspect care însă, cum s-a arătat, nu o putea împiedica de a nu le recunoaşte preferabilitatea acestora în concursul cu titlul exhibat de reclamantă, observând corect că acestea provin de la un non dominus, potrivit explicaţiilor anterioare.

Constatarea jurisdicţională a valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare deţinute de recurenta-pârâtă nu împiedică supunerea dreptului şi titlurilor acesteia unei analize comparative pe calea unei acţiuni în revendicare ulterioare şi nu o pune pe aceasta la adăpost de riscurile evicţiunii, ştiut fiind că, cel mai adesea, ipoteza acţiunii în revendicare este aceea a concursului dintre două titluri de proprietate deopotrivă valabile.

Atât recurenta-pârâtă, cât şi recurenţii-chemaţi în garanţie au mai pretins că prin soluţia adoptată, instanţa de apel a înfrânt principiile regăsite în Decizia nr. 33/2008, în cauza M. Atanasiu ş.a. contra României şi, în general, întreaga jurisprudenţă CEDO care pledează pentru ocrotirea şi garantarea siguranţei şi securităţii circuitului civil, pentru ocrotirea subdobânditorilor de bună-credinţă.

Instanţa de recurs apreciază că Decizia nr. 33/2008 nu îşi are incidentă în prezenta cauză, aceasta propunându-şi să rezolve în mod unitar problematica generată de introducerea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi care au fost formulate după intrarea în vigoare a acesteia.

Or, după cum rezultă din datele cauzei, terenul revendicat nu a făcut obiectul de reglementare al acestei legi, situaţia juridică a dreptului de proprietate asupra sa, atât în ceea ce o priveşte pe reclamantă, dar şi pe chemaţii în garanţie fiind definitivată la intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Decizia nr. 33/2008 nu ar putea fi aplicabilă prezentei judecăţi nici prin analogie deoarece raţiunea ce a stat la baza ocrotirii dreptului legal dobândit şi cu bună-credinţă de către terţul achizitor şi a principiului securităţii juridice în astfel de cazuri a fost aceea ca prin implementarea legilor reparatorii să nu se ajungă la crearea unor nedreptăţi de aceeaşi măsură celor produse cu ocazia preluărilor abuzive dispuse de stat, simţindu-se nevoia protejării acelora care, cu bună-credinţă s-au încrezut în calitatea statului de proprietar şi în voinţa politică a acestuia, concretizată în Legea nr. 112/1995, de a le vinde în această calitate locuinţele pe care le ocupau, în unele cazuri de zeci de ani, cu titlu de chiriaşi.

Or, speţa dedusă judecăţii nu deţine, în istoricul său o atare cazuistică şi, prin urmare, nu se regăseşte aici nici raţiunea ce a dictat principiile Deciziei nr. 33/2008.

Aceasta nu înseamnă că, în afara ipotezelor de aplicare a Deciziei nr. 33/2008, principiul ocrotirii securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice nu funcţionează, însă aplicarea sa nu poate merge într-atât de departe cât să justifice singur, într-o acţiune în revendicare de drept comun, recunoaşterea preferabilităţii celui al cărui titlu provine de la un non dominus (şi care nu e statul român), în detrimentul celui ce exhibă un titlu de proprietate valabil asupra bunului revendicat, fie el şi de puterea unei prezumţii simple de proprietate.

Nu trebuie uitat că acţiunea de faţă este una în revendicare clasică, ce se judecă potrivit dreptului comun, iar nu precum acelea, a căror cazuistică a făcut obiectul Deciziei nr. 33/2008, a căror soluţionare trebuie să aibă loc, în mod necesar, prin aplicarea efectelor generate de dispoziţiile legii speciale reparatorii. Prin urmare, cel ce a dobândit de la un non dominus, chiar cu bună credinţă nu va fi preferat celui ce exhibă un titlu valabil de proprietate asupra bunului, sub argumentul că este titularul unui bun, după cum au pretins recurenţii.

Pentru aceleaşi raţiuni care nu permit aplicarea în cauză a Deciziei 33/2008 a Î.C.C.J., instanţa de recurs apreciază că nu sunt incidente speţei nici dezlegările instanţei de contencios european din cauza M. Atanasiu ş.a. împotriva României, decizie prin care s-a statuat asupra dreptului la restituire al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, diferenţiat în funcţie de situaţia pe care o prezintă fiecare, în raport de demersurile efectuate în temeiul legislaţiei reparatorii adoptate succesiv în materie, respectiv după cum aceştia beneficiază de o simplă constatare jurisdicţională asupra naţionalizării abuzive a imobilului sau după cum sunt în posesia unei dezlegări jurisdicţionale prin care li s-a recunoscut, în mod definitiv şi executoriu, calitatea de proprietar şi s-a dispus în mod expres restituirea. Această decizie a Curţii Europene a căutat să dea un sens şi să găsească o compatibilizare între rezultatele demersurilor anterioare ale foştilor proprietari derulate fie în baza dreptului comun, fie în baza altor legi reparatorii (Legea nr. 112/1995), cu noile proceduri pe care aceiaşi subiecţi erau obligaţi să le parcurgă în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi, mai ales, cu drepturile pe care noul act normativ îl recunoştea acestora, în multe cazuri noua reglementare vădind optici diferite ori contrare opţiunilor politice de până atunci ale statului român.

Litigiul de faţă nu a avut ca substrat o atare cazuistică, recurenta-pârâtă dobândind un titlu în legătură cu imobilul de la adresa menţionată, prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare cu nişte particulari, în condiţiile dreptului comun. Prin acţiunea sa în revendicare, intimata-reclamantă nu a tins să obţină o recunoaştere şi întoarcere în patrimoniu a dreptului de proprietate asupra întregului teren ce i-a fost preluat de stat la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x şi y din 12 iunie 1982, contestând legitimitatea dreptului cumpărătorilor construcţiei de a-l dobândi în proprietate şi opţiunea politică a Statului Român, concretizată în dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea 18/1991, de a-l transfera acestei categorii de subiecţi. Obiectul material al acţiunii reclamantei constă în acea parte din terenul imobilului în privinţa căreia aceasta a susţinut şi demonstrat, separat de faptul că îi aparţine în proprietate, că nu a făcut obiectul constituirii în favoarea chemaţilor în garanţie, în baza dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, şi prin urmare, că nu putea fi mai departe transmis şi dobândit de către recurenta-pârâtă, problematică specifică acţiunii în revendicare de drept comun a cărei rezolvare are loc prin aplicarea regulilor acestuia, fără a necesita recurgerea la dezlegările de principiu date de Curtea Europeană în decizia amintită, care statuează asupra dreptului la restituire al subiecţilor Legii nr. 10/2001, în contextul dispoziţiilor speciale ale acestui act normativ.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că instanţa de apel a dat o dezlegare legală cauzei deduse judecăţii, cu respectarea cadrului normativ de soluţionare a acesteia în raport de temeiul legal al învestirii sale şi de situaţia juridică a bunului revendicat, în majoritate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Dată fiind soluţia adoptată în privinţa recursurilor declarate, în virtutea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se apreciază că recurenta-pârâtă nici nu poate fi îndreptăţită la obţinerea cheltuielilor de judecată pe care a dovedit că le-a efectuat în susţinerea prezentului litigiu şi a căror restituire a solicitat-o.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către pârâta SC A.B.R. SA şi de către chemaţii în garanţie R.A., R.M. şi R.M.P., împotriva Deciziei nr. 171/ A din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2014.

Opinia separată

Admite recursurile declarate de către pârâta SC A.B.R. SA şi de către chemaţii în garanţie R.A., R.M. şi R.M.P., împotriva deciziei nr. 171/ A din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia civilă recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta A.T.C. împotriva sentinţei civile nr. 593 din 13 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de pârâta SC A.B.R. SA

Obligă pe intimata reclamantă A.T.C. la 36.639 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă SC A.B.R. SA

Opinia separată este în sensul admiterii recursurilor declarate de pârâta S.C. A.B. România S.A, şi de chemaţii în garanţie R.A., R.M. şi R.M.P., modificării în parte a Deciziei nr. 171/ A din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta A.T.C. împotriva sentinţei civile nr. 593 din 13 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, menţinerii dispoziţiilor deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de pârâta SC A.B.R. SA, cu obligarea intimatei reclamante A.T.C. la 36.639 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă SC A.B.R. SA, pentru următoarele considerente:

Argumentele pentru care instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantă au fost, în esenţă, acelea că reclamanta are un titlu mai caracterizat, fiind reprezentat de contractul de rentă viageră al autorului său din 31 iulie 1935 coroborat cu hotărârea judecătorească declarativă a dreptului de proprietate nr. 23/A/1999, în baza cărora deţine un bun actual, potrivit principiilor CEDO. S-a reţinut că titlul autorilor pârâtei este reprezentat de Ordinele Prefectului nr. 164 din 12 decembrie 1993 şi 173 din 8 decembrie 1993 în care este menţionată o suprafaţă de teren mai mică, respectiv de 743 m.p., faţă de cea de 1286 m.p. cuprinsă în certificatele de atestare a dreptului de proprietate eliberate pe numele acestora, certificate înlăturate, ca element probatoriu, de către instanţa de apel. în consecinţă s-a apreciat că, pentru această diferenţă de teren, pârâta nu deţine un titlu de proprietate valabil.

A mai constatat instanţa de apel, în aplicarea disp. art. 35 din Legea nr. 18/1991, interpretat prin prisma deciziei nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, că intenţia vânzătorilor nu a fost să înstrăineze întreaga suprafaţă de teren ci doar cea recunoscută prin lege ca aferentă construcţiei.

In opinie separată, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile comune ale recurenţilor referitoare la greşita interpretare a legii în soluţionarea, de către instanţa de apel, a acţiunii în revendicare, critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, contrar celor susţinute de instanţa de apel şi în concordanţă cu soluţia instanţei de fond, înalta Curte reţine, în primul rând că, prin probele administrate, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui bun actual în patrimoniul său, cu care să justifice temeinicia acţiunii promovate.

Astfel, cu privire la situaţia juridică a imobilului, se reţine că, la momentul înstrăinării acestuia către cumpărătorul iniţial, R.A., chemată în garanţie în prezenta cauză, 12 iunie 1982, terenul aferent construcţiei de 1286 mp a trecut în proprietatea statului, ca efect al art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Faptul că vânzătorii nu au încasat despăgubiri pentru acest teren, potrivit art. 30 alin. (2) din lege, nu reprezenta, în accepţiunea legii aplicabile la acel moment, un impediment în transferul dreptului de proprietate asupra terenului din patrimoniul vânzătorilor în cel al statului.

Greşit, instanţa de apel, aplicând decizia nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, în interpretarea art. 35 din Legea nr. 18/1991, a concluzionat cu privire la atitudinea subiectivă a părţilor faţă de întinderea obiectului vândut, în condiţiile în care nu a identificat, în mod concret, nicio manifestare de voinţă de natură a crea convingerea că vânzătorii nu au intenţionat să înstrăineze întreaga proprietate.

Este corectă afirmaţia recurenţilor în sensul că, din atitudinea vânzătorilor, poate fi dedusă intenţia de înstrăinare a întregii suprafeţe de teren ce a constituit obiectul dreptului de proprietate, în condiţiile în care aceştia aveau libertatea de a păstra, în patrimoniu, suprafaţa ce reprezenta excedentul celei strict necesare utilizării construcţiei.

Prin urmare, nu se poate aprecia că terenul revendicat a rămas în patrimoniul autorului reclamantei, întrucât, dacă nu ar fi existat dispoziţia Legii nr. 58/1974 de scoatere din circuitul civil a terenurilor la încheierea unui act translativ de proprietate, acesta ar fi trecut oricum în patrimoniul cumpărătorilor.

Consecinţa reţinerii acestei împrejurări este aceea că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieşit în totalitate din patrimoniul vânzătorilor, iar cumpărătorii, ca succesori în drepturi ai acestora, au fost îndreptăţiţi să se prevaleze de procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 în vederea constituirii dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren ce reprezenta curtea imobilului.

În mecanismul de verificare a titlurilor, în cadrul acţiunii în revendicare, prioritar înlăturării titlului posesorului terenului, trebuie ca proprietarul neposesor să facă dovada propriului său drept de proprietate asupra bunului.

Or, în cauză reclamanta nu au făcut o astfel de dovadă.

Aceasta a exhibat, alături de titlul autorului său-contractul de rentă viageră din anul 1935, o hotărâre judecătorească declarativă de drepturi, respectiv Decizia nr. 23/A/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu o persoană juridică, reprezentantă a statului, şi anume Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care, la acea dată, nu deţinea nici posesia, nici aparenţa de proprietar al bunului.

Hotărârea judecătorească menţionată, neavând un efect constitutiv de drepturi, poate reprezenta, cum corect s-a apreciat în cauza, o prezumţie simplă de proprietate, care, însă, nefiind unită eu nici un alt element prin care se dispune asupra restituirii posesiei bunului către persoana recunoscută ca proprietar, nu poate înfrânge drepturile întemeiate pe un titlu valid de proprietate, ale actualului posesor.

Greşit a apreciat instanţa de apel că hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu eu posesorul neproprietar, în condiţiile în care, avea a analiza efectele juridice ale admiterii unei acţiuni în constatare şi nu în revendicare, iar în acest tip de acţiuni, calitatea procesuală pasivă nu aparţine unui simplu posesor ci, dimpotrivă, revine persoanei care ar putea pretinde un drept similar sau care se opune dreptului exercitat de reclamantul ce tinde, pe calea acestui demers procesual, la a-şi conserva posesia imobilului. Pe perioada soluţionării acelui litigiu (1996-2000), atât aparenţa dreptului, pentru care s-au efectuat formele de publicitate imobiliară, cu efect de opozabilitate pentru terţi, cât şi posesia imobilului, aparţineau pârâtei şi nu CGMB.

În speţă, acţiunea în revendicare nu are ca obiect un imobil care s-a aflat în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice de drept comun şi care îşi dispută dreptul de proprietate asupra lui, ci un imobil din categoria celor preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, a cărui regim juridic a fost reglementat printr-o lege specială.

În acest context, analizând principiile incidente în materia acţiunilor în revendicare, din perspectiva jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului în hotărârea pilot Măria Atanasiu ş.a., contra României, aplicabilă, pentru identitate de raţiune, în toate situaţiile în care bunul în litigiu îl reprezintă un imobil preluat abuziv de stat, Înalta Curte reţine că reclamanta nu deţine în patrimoniu un bun actual, de care să se prevaleze în acţiunea pendinte.

După finalizarea procesului de adoptare a legislaţiei speciale de reparaţie la data de 14 februarie 2001, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480 C. civ.), pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut, anterior, un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

Jurisprudenţa actuala a Curţii Europene, a redefinit conţinutul conceptual al noţiunii de „bun ” . Astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, situaţie în care se află şi reclamanta, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, susceptibil de a fi pretins într-o acţiune în revendicare împotriva unui terţ, care a dobândit chiar de la stat dreptul de proprietate asupra bunului preluat abuziv, nu este suficientă promovarea unei acţiuni împotriva statului în constatarea dreptului de proprietate, ci este necesară obţinerea, în prealabil, a unei decizii administrative sau hotărâri judecătoreşti în care să se ii dispus expres restituirea bunului.

În speţă, reclamanta nu se poate legitima ca titular actual al dreptului a cărui protecţie a solicitat-o prin acţiunea în revendicare de drept comun promovată, având în vedere că, deşi deţine o hotărâre declarativă a dreptului de proprietate, nu o poate uni cu un drept preexistent, titlul vechi al antecesorului nemaiavând forţă juridică în dovedirea dreptului de proprietate, întrucât s-a stins la data preluării imobilului de către stat, prin efectul Legii nr. 58/1974.

Faţă de statuările Curţii Europene în decizia pilot, se reţine că, atâta vreme cât nu deţine o astfel de dispoziţie de restituire expresă a bunului preluat abuziv de stat, reclamanta nu poate fi identificată ca titular al dreptului de proprietate în baza căruia să se poată prevala de un „bun actual" care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei.

Pe cale de consecinţă, criticile recurenţilor vizând nedovedirea de către reclamantă a calităţii de titular actual al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie sunt fondate.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare reţinând că reclamanta nu are un drept de proprietate actual asupra imobilului revendicat, de care să se prevaleze în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

În ceea ce priveşte titlul chemaţilor în garanţie, autorii pârâtei, Înalta Curte reţine că terenul în litigiu a fost preluat de stat, direct din patrimoniul autorilor reclamantei, vânzătorii construcţiei, în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974.

Situaţia juridică a terenurilor preluate de stat în baza Legii nr. 58/1974 a fost reglementată de legiuitorul român prin Legea nr. 18/1991.

In adoptarea legislaţiei speciale de reparaţie, referitor la situaţia acestor imobile, s-a apreciat de către legiuitor că cel prejudiciat prin preluarea proprietăţii de către stat nu este fostul vânzător, ci proprietarul actual al construcţiei, în măsura în care aceasta există.

Art. 35 alin. (3) al Legii nr. 18/1991 (devenit art. 36 după republicare) a recunoscut proprietarului construcţiei dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei. Prin urmare, întrucât la momentul vânzării, întreg terenul curţii, considerat aferent construcţiei şi parte din bunul înstrăinat, a trecut din patrimoniul vânzătorilor în proprietatea statului, sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 care prevăd că „Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor ” .

Analizând textul de lege menţionat, se constată că recunoaşterea dreptului de proprietate nu este limitată ia o suprafaţă de 100 mp pentru fiecare apartament vândut din imobilul în litigiu, întrucât, dacă legiuitorul urmărea să realizeze o asemenea limitare a dreptului astfel constituit, ar fi reglementat expres regimul juridic aplicabil terenului ce excede acestei suprafeţe, în favoarea foştilor înstrăinători. Prin urmare, din aceste dispoziţii legale rezultă că terenurile din categoria celui revendicat de reclamantă (curţi, grădini) trec în prezent în proprietatea titularilor dreptului de proprietate asupra construcţiilor, indiferent de titlul cu care au fost folosite, ca drept real sau personal, gratuit sau oneros, respectiv cu plata unei chirii către stat, cu condiţia să fi făcut obiectul unui drept de folosinţa de către proprietarul construcţiei.

În speţă, chemaţii in garanţie au primit în folosinţă gratuită suprafeţe de câte 100 mp şi au deţinut cu chirie diferenţa de teren până la concurenţa suprafeţei totale de 1286 mp, raportul juridic de locaţiune fiind dovedit cu chitanţele de plată a chiriei.

Astfel, faţă de împrejurarea că au deţinut cu titlu de locaţiune suprafaţa de teren excedentară celei aferentă locuinţei ce le fusese transferată în proprietate prin efectul Legii nr. 58/1974, de câte 100 mp fiecare, până la limita de 1286 mp, iar art. 35 din Legea nr. 18/1991 nu limitează întinderea suprafeţei de teren, deţinută în folosinţă, aferent unităţii locative, care trece în proprietatea persoanei îndreptăţite la atribuire, în mod corect chemaţii în garanţie au urmat procedura administrativă pentru a beneficia de constituirea dreptului de proprietate pentru întreg terenul.

În opinia separată, Înalta Curte apreciază că neconcordanţa, speculată de reclamantă, dintre suprafaţa de 100 m/p. atribuită lui N.P. prin Ordinul prefectului nr. 164/1993 şi cea de 643 m.p. din certificatul de atestare a dreptului său de proprietate, nu este de natură a determina concluzia inexistenţei unui drept de proprietate cu privire la diferenţa de teren, având în vedere că titlul constatator al dreptului de proprietate, opozabil terţilor, este certificatul de atestare din 19 mai 1994 emis de Prefectura muri. Bucureşti.

Însumând suprafaţa înscrisă în cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate, emise pe numele chemaţilor în garanţie R.A. şi N.P., rezultă că, în patrimoniul chemaţilor în garanţie, a fost constituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 1286 mp (643+643), proporţional cu cota de 1/2 deţinută de fiecare din construcţie.

Verificând procedura de constituire a dreptului de proprietate, se reţine că, potrivit art. 35 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la momentul la care cererile chemaţilor în garanţie au fost soluţionate, atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5) se făcea printr-o decizie a prefecturii, la propunerea primăriilor, pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor.

S-a afirmat că Ordinul Prefectului reprezintă titlul de proprietate pentru chemaţii în garanţie şi acesta le dă dreptul la a pretinde doar 743 m.p., respectiv 100 m.p., în limita solicitării, pentru N.P. şi 643 m.p. pentru R.A.

Contrar acestei afirmaţii, se constată, în primul rând, că terenul în litigiu a tăcut obiectul procedurii de constituire a dreptului de proprietate în baza art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Astfel, numita R.A. a solicitat, prin cererea sa din 13 martie 1991, constituirea dreptului de proprietate pentru toată suprafaţa de 1186 m.p., diferenţa de 100 m.p. fiind solicitată de N.P. Această cerere este justificată prin faptul că R.A. este cea care a cumpărat iniţial, la data de 12 iunie 1982, întreg imobilul, decizia administrativă de preluare nr. 1167/1982 recunoscându-i ei dreptul de locaţiune pentru terenul de 1186 m.p. Dreptul de folosinţă aferent construcţiei s-a transmis către N.P., ulterior, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de la etaj, 7 septembrie 1982.

Pe de altă parte, analizând dispoziţiile art. 35 alin. (6) din Legea nr. 38/1991, rezultă că atribuirea efectivă în proprietate a terenului s-a tăcut cu respectarea legii, şi anume prin decizia prefecturii la propunerea Primăriei Sectorului 2, căreia, prin adresa nr. 9896 din 2 decembrie 1993 i-a fost comunicat Ordinul Prefectului în vederea completării certificatelor de atestare, ce urmau a fi semnate de Directorul general al Prefecturii.

Prin urmare, emiterea Ordinului Prefectului, nu a avut ca efect direct constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul solicitantului, nefiindu-i comunicat acestuia ca act administrativ individual, ci reprezenta o etapă intermediară în procesul respectiv, urmată de completarea, de către primărie, cea căreia îi fusese atribuită sarcina verificării situaţiei juridice a terenurilor, a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, certificate semnate, în final, de Directorul general al Prefecturii.

Modalitatea de atribuire în proprietate a terenurilor direct prin Ordinul Prefectului a fost adoptată prin modificarea legislativă survenită ia republicarea Legii nr. 18/1991, în anul 1998, ulterior epuizării faptelor ce fac obiectul analizei în prezenta cauză.

De altfel, suprafaţa totală cuprinsă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Prefectură a fost în concordanţă cu cea solicitată prin cererea celor doi proprietari ai construcţiei, avându-se în vedere cotele deţinute din construcţie. Acest act administrativ constituie înscrisul reglementat de Legea nr. 18/1991, respectiv o decizie a prefecturii cu efect de atribuire a terenului, act juridic ce a intrat în circuitul civil, fiind considerat titlul de proprietate al chemaţilor în garanţie, dovadă deplină a dreptului lor de proprietate la momentul vânzării imobilului către pârâtă.

În concluzie, Înalta Curte apreciază ca hotărârea judecătoreasă declarativă de drepturi, pronunţată în contradictoriu cu o persoană care nu avea nici posesia şi nici aparenţa calităţii de proprietar, nu poate fi unită cu un drept anterior de care reclamanta să se poată prevala, în dovedirea preferabilităţii dreptului pretins şi a existenţei unui bun actual în patrimoniul său.

Dimpotrivă, pârâta este proprietarul bunului, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu chemaţii în garanţie, cărora li s-a constituit dreptul de proprietate, conform certificatului de atestare, pe întreaga suprafaţă deţinută în folosinţă, potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Pentru aceste considerente, în opinie separată, Înalta Curte apreciază că se impunea admiterea ambelor recursuri, modificarea deciziei recurate în parte şi respingerea apelului reclamantei.

Sunt de menţinut dispoziţiile referitoare la respingerea apelului pârâtei A.B. privind modul în care instanţa de fond a procedat la acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că acestea nu au făcut obiectul unor critici în recurs, cu caracter accesoriu eventualei admiteri a căii de atac şi modificării situaţiei reţinute de instanţa de apel privind culpa procesuală a părţilor.

Urmare a admiterii căii de atac promovată de recurenta A.B., sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., cu privire la obligarea reclamantei de a suporta cheltuielile de judecată efectuate în această fază procesuală de către recurentă.

← ICCJ. Decizia nr. 247/2014. Civil. Excludere asociat. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 149/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 430/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 431/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 451/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 453/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 454/2014. Civil