ICCJ. Decizia nr. 482/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 482 /2014
Dosar nr. 6157/2/2009*
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 13 septembrie 2005, contestatorii B.M., B.N., Ş.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I. şi B.V. au chemat în judecată pe intimata SC C. SA și au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de intimată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 05 septembrie 2006, tribunalul a luat act de renunţarea la judecată formulată de contestatorii B.M., Ş.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I. şi B.V., conform declaraţiei autentificate depuse la dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 1661 din 12 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanță a reţinut că notificarea din 13 august 2001 a fost formulată şi pentru contestatorul B.N., nefiind însă semnată de către acesta şi nefăcându-se dovada existenţei uni mandat dat de contestator celorlalţi notificatori pentru a formula notificare și în numele său. Prin urmare, a apreciat tribunalul, nu există manifestarea de voinţă a acestei părţi în sensul formulării notificării astfel încât, față de dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta este decăzut din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a mai reţinut că petentul nu a făcut nici dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, în sensul că există o hotărâre irevocabilă prin care s-a reţinut că autoarea contestatorului, B.E., nu a acceptat succesiunea defunctei M.E., astfel încât nu putea transmite contestatorului drepturile succesorale cu privire la această defunctă.
Tribunalul a apreciat că nu poate avea în vedere certificatul de moştenitor nr. X/2003 prin care se atestă că moştenitorii defunctei M.E. au fost B.M. şi B.E., întrucât pentru defuncta M.E. era deja eliberat certificatul de moştenitor nr. Y/1970, care stabilea alţi moştenitori ai defunctei şi care a fost menţinut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin urmare, nu se putea elibera un al doilea certificat de moştenitor cu privire la acelaşi defunct, certificatul nr. X/2003 fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995.
Prin urmare, prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile contestatorului B.N., deoarece aceste norme trebuie interpretate în raport cu principiile devoluţiunii legale a moştenirii în sensul că sunt repuşi în termenul de acceptare acei succesibili care nu sunt înlăturaţi de la moştenire de succesibilii în grad mai apropiat de cujus. În consecință, ar fi fost necesar ca petentul să aibă vocaţie concretă la succesiunea defunctei şi nu doar o vocaţie generală, pentru că, deşi prin efectul Legii nr. 10/2001, operează o repunere în termenul de acceptare a succesiunii, contestatorul este îndepărtat de la moştenire de B.M., în privinţa căreia s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că a acceptat succesiunea defunctului.
Cât priveşte pe autoarea contestatorului, B.E., aceasta a decedat la 17 iunie 1969, astfel încât nici în privinţa acesteia nu pot fi aplicate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, conform principiului aplicării imediate a legii civile noi, astfel încât pentru imobilul în cauză persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, situaţie în care măsurile reparatorii se propun de către instituţia publică ce a efectuat privatizarea.
Noua reglementare nu mai reia distincţia conţinută de art. 27 din Legea nr. 10/2001 între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele preluate abuziv, prevederile art. 29 aplicându-se tuturor imobilelor preluate abuziv.
A apreciat instanţa că preluarea imobilului în cauză s-a făcut fără un titlu valabil, însă acest aspect este irelevant în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ce prevăd aceleaşi măsuri reparatorii, indiferent de modalitatea preluării imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul B.N., iar prin decizia civilă nr. 298/A din 27 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat.
Prin decizia nr. 2240 din 27 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestatorul B.N., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
A reţinut instanţa de recurs că, fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor reclamantului privitoare la restituirea în natură a imobilului, Curtea de Apel a menţinut soluţia de respingere a acţiunii, pe considerentul că reclamantul B.N. nu are calitatea de notificator şi nici de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Prima statuare a instanţei este nelegală, în condiţiile în care, prin decizia atacată, SC C. SA a respins cererea de restituire în natură formulată de toate persoanele menţionate în notificare, inclusiv de reclamantul B.N.
Astfel, fără a invoca lipsa semnăturii numitului B.N. pe cererea transmisă prin executorul judecătoresc şi fără a cere, eventual, ca acesta să se prezinte şi să declare dacă a formulat sau nu notificare ori a mandatat pe ceilalţi notificatori să înainteze cererea şi în numele său, pârâta a soluţionat pe fond notificarea formulată de toate persoanele care s-au pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Calitatea procesuală activă a reclamantului este dată, în atare situaţie, chiar de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, reclamantul avea dreptul să continue procedura declanşată şi să conteste în instanţă decizia emisă de pârâtă şi în calitate de moştenitor al mamei sale, B.E., care a formulat notificare, dar a decedat la data de 18 ianuarie 2004.
În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, stabilind că acesta nu are calitatea de moştenitor al defunctei M.E., de la care a fost preluat abuziv imobilul în litigiu, şi nici nu beneficiază de repunerea în termen prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ambele instanţe au încălcat limitele în care au fost sesizate şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., agravând totodată situaţia reclamantului în propria cale de atac, respectiv în contestaţia formulată în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emisă de pârâtă.
Temeiul respingerii notificării nu a fost acela că persoanele care au formulat-o sau o parte din acestea nu ar avea calitate de moştenitori ai fostei proprietare deposedate abuziv de imobil, ci acela că vocaţia notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii prin echivalent pe care urmează să le propună Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituţie implicată în privatizare.
Astfel, ceea ce s-a contestat prin cererea de chemare în judecată a fost numai natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate potrivit legii pentru imobilul în litigiu, în aceste limite fiind obligată instanţa a se pronunţa.
Prin soluţia adoptată de tribunal şi menţinută de curtea de apel, s-a ajuns la situaţia în care vocaţia la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu să fie recunoscută - conform deciziei emise de pârâtă - numai reclamanţilor care au renunţat la judecată, nu şi reclamantului B.N., singurul care a continuat judecata şi căruia, prin acest fapt, i s-a agravat situaţia.
Prin decizia de casare, s-a stabilit totodată ca instanţa de trimitere, cu ocazia rejudecării, să aibă în vedere şi împrejurarea că, în legătură cu abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008.
Prin decizia civilă nr. 122/A din 11 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de apelantul B.N. și a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis contestaţia, a dispus anularea deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de SC C. SA şi a obligat pârâta la restituirea către apelantul contestator a imobilului ce face obiectul notificării din 13 august 2001, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 2.030 m.p. şi construcţia edificată, menționată în procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, instanța a reţinut că, faţă de considerentele deciziei de casare şi exigenţele impuse de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu mai pot fi puse în discuţie aspectele legate de calitatea de persoană îndreptăţită la reparaţie a contestatorului apelant B.N., deoarece instanţa de recurs a dezlegat această chestiune.
Procedând potrivit celor indicate de instanţa de casare, la examinarea chestiunilor legate de modalitatea de preluare a bunului imobil notificat, instanţa de apel a constatat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, ce face obiectul notificării, a fost preluat de Statul Român de la M.E., în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Imobilul a fost dat în administrarea I.C. A. Bucureşti, iar ulterior emiterii Legii nr. 15/1990, a intrat în patrimoniul SC C. SA, succesoarea în drepturi a fostei I.C.S. C.
Curtea de Apel a reţinut incidenţa art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat abuziv în sensul actului normativ citat, ceea ce atrage aplicarea legii reparatorii şi constatarea că apelantului contestator i se cuvine fie reparaţia în natură, fie reparaţia prin echivalent.
Totodată, instanța a constatat că, potrivit probatoriului administrat, societatea intimată era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privatizată integral, ceea ce atrage incidența art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În privinţa acestei din urmă dispoziţii legale, astfel cum a fost modificată, s-a pronunţat instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008.
Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., astfel încât actul normativ prin care imobilul a fost preluat de stat nu constituie un titlu valabil de proprietate. Ca o consecință a acestor constatări, instanța a reţinut inaplicabilitatea în speţă a art. 29 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27) în forma în vigoare după admiterea excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții Constituționale și a făcut aplicarea principiului general ce guvernează legea reparatorie, cel al restituirii în natură.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata SC C. SA., iar la data de 28 iunie 2011, intervenienții B.M., Ş.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. şi M.M. au formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei pârâte SC C. SA, cerere pe care instanţa de recurs a admis-o în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 01 iulie 2011.
Prin decizia nr. 5811 din 06 iulie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de recurenta SC C. SA și cererea de intervenţie accesorie, formulată în interesul recurentei și s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut că, prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, recurenta pârâtă a dispus revocarea deciziei contestate în speţă. Decizia astfel emisă a fost dată în recunoaşterea drepturilor persoanelor semnatare ale notificării şi a drepturilor SC C. SA cu privire la imobil, restituindu-se imobilul situat în sector 1, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2.019 m.p. şi o construcţie C1 în suprafaţă de 543 m.p., cu stabilirea cotelor aferente pentru beneficiari.
Prin această din urmă decizie, s-a recunoscut practic dreptul, contestându-se numai întinderea acestuia, întrucât nu s-au restituit o parte dintre construcţiile aflate pe teren, pe considerentul că s-au edificat ulterior preluării.
A mai reţinut instanţa de recurs că, deşi ceilalţi notificatori au renunţat numai la judecată, cauza a fost soluţionată numai în raport de pretenţiile contestatorului B.N., fără a se observa întinderea dreptului acestuia şi drepturile deja recunoscute celorlalţi prin decizia emisă ulterior de recurentă.
S-a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 atunci când a dispus restituirea în totalitate a imobilului către contestator, în condiţiile în care acesta a invocat chiar prin acţiune că i se cuvine numai o cotă parte din imobil, iar el nu poate fi beneficiarul dreptului de acrescământ întrucât ceilalţi moştenitori ai autoarei comune au urmat şi ei procedura Legii nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii.
A mai reţinut instanţa de casare că, la judecarea apelului, nu s-a ţinut seama de componenţa imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - acest act normativ cuprinzând dispoziţii speciale care vizează modificarea imobilului între data preluării şi data intrării în vigoare a legii, în unele cazuri excluzând restituirea terenului ocupat de construcţii noi.
În ce priveşte critica prin care recurenta a susţinut greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Decretul nr. 92/1950, instanța a reţinut că este nefondată, fiind legală aprecierea instanţei de apel în sensul că preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere modificările intervenite ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale, şi împrejurarea că raportul juridic dedus judecăţii nu a fost soluţionat în mod irevocabil. De altfel, preluarea abuzivă a imobilului şi incidenţa Legii nr. 10/2001, în sensul posibilităţii de restituire în natură, au fost recunoscute de recurentă prin emiterea noii decizii.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 12/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de contestatorul B.N. împotriva sentinței civile nr. 1661 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte contestaţia formulată de contestator împotriva deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de intimata SC C. SA.
A dispus anularea deciziei contestate în partea referitoare la respingerea cererii de restituire în natură formulată de contestatorul menţionat, cerere depusă în 13 august 2001.
A dispus restituirea în natură către contestator a cotei de 1/4 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din terenul în suprafaţă de 2.019 m.p. şi construcţia identificată prin procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, drept consecinţă a renunţării celorlalţi notificatori-contestatori la judecarea căii de atac exercitate în condiţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 astfel cum era în vigoare la data emiterii deciziei contestate [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum este în prezent în vigoare].
Pe parcursul rejudecării cauzei, la data de 14 octombrie 2008, a decedat Ş.I., calitatea procesuală a acesteia fiind preluată de succesorii ei, Ş.E.D. şi B.M.
Apelantul a invocat, în şedinţa publică din data de 24 mai 2012, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului care a formulat cererea de intervenţie în numele intervenienţilor accesorii B.M., Ş.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I. şi B.V.
Curtea de Apel a reţinut caracterul neîntemeiat al acesteia, pentru următoarele considerente:
Cererea de intervenţie accesorie a fost formulată în faţa instanţei de recurs, finalitatea cererii astfel promovate fiind aceea de sprijinire a recurentei SC C. SA în demersul procesual ce se afla în curs, respectiv recursul exercitat de aceasta împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel în precedentul ciclu procesual.
După admiterea ei în principiu, instanţa de recurs a soluţionat şi fondul acesteia, dispunând în sensul admiterii cererii formulate de intervenienţi prin mandatarul B.A.M.
În condiţiile în care instanţa de recurs a soluţionat respectiva cerere în coordonatele menţionate, instanţa de rejudecare nu are posibilitatea de a proceda la verificarea aptitudinii aceleaşi cereri de a investi instanţa superioară pentru că, într-o astfel de ipoteză, s-ar ajunge la pronunţarea unei soluţii de modificare a unei dispoziţii din decizia de casare de către instanţa de trimitere, ceea ce ar contraveni prevederilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Autoritatea de lucru judecat de care se bucură soluţia pronunţată de instanţa de casare pe aspectul privind primirea cererii de intervenţie în interesul recurentei SC C. SA şi soluţionarea ei pe fond impun instanţei de rejudecare concluzia că aceasta a fost formulată cu respectarea cerinţelor legale de formă, nefiind posibilă efectuarea unei analize asupra acestui aspect în rejudecarea apelului - corespunzător limitelor stabilite pentru această rejudecare.
În soluționarea fondului cauzei, instanța de apel a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ. și a reţinut că următoarele aspecte au fost dezlegate prin hotărârile de casare pronunţate în precedentele cicluri procesuale:
- raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, apelantul contestator B.N. are calitate de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile acestui act normativ, pentru imobilul pentru care a fost formulată notificarea din 13 august 2001, faţă de faptul că entitatea notificată a soluţionat notificarea pe fondul ei, iar temeiul respingerii acesteia (pe aspectul solicitării de restituire în natură) prin decizia contestată a fost acela că vocaţia notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii prin echivalent, iar nu acela că persoanele care au formulat notificarea, sau că unele dintre acestea nu ar avea calitate de moştenitor al fostului proprietar ori că nu au semnat notificarea.
- imobilul a cărui restituire în natură este solicitată de apelantul contestator a fost preluat fără titlu valabil de la fostul proprietar (autoarea comună a apelantului şi intervenienţilor).
- în speţă nu sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în raport cu modificările suferite de această normă ca efect al Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale - în sensul că această reglementare se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil.
- preluarea abuzivă a imobilului şi posibilitatea restituirii lui în natură a fost recunoscută de intimata SC C. SA prin emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011.
- în aplicarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apelantului i se cuvine numai o cotă parte din imobil, el neputând fi beneficiar al dreptului de acrescământ pentru că şi ceilalţi moştenitori ai fostei proprietare a imobilului au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin chiar decizia contestată.
Faţă de forţa obligatorie cu care se impun aceste constatări în rejudecarea apelului, Curtea de Apel a constatat că nu mai este necesară reluarea analizei asupra lor, chestiunile care trebuie lămurite în cadrul rejudecării fiind cele legate de: efectele deciziei nr. 1 emisă de societatea intimată la data de 23 mai 2011; întinderea cotei părţi de proprietate în privinţa căreia apelantul justifică dreptul la măsuri reparatorii; limitele în care imobilul la care se referă notificarea din 13 august 2001 poate face obiectul restituirii în natură raportat la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 inclusiv cele care exclud restituirea terenului ocupat de construcţii noi.
Conform prevederilor art. 21-24 din Legea nr. 10/2001 (în forma în care era în vigoare la data de 19 iulie 2005, când SC C. SA a emis decizia nr. 1 din 19 iulie 2005, contestată în speţă), învestirea intimatei cu soluţionarea cererii formulate de apelant (şi de ceilalţi succesori ai defunctei M.E.) pentru restituirea imobilului în litigiu s-a realizat odată cu primirea notificării pe care aceştia au transmis-o în termenul legal imperativ reglementat, prin intermediul executorului judecătoresc, iar odată cu emiterea deciziei prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea notificată s-a dezînvestit de soluţionarea aceleaşi cereri.
Atacarea în justiţie a actului de dezînvestire astfel emis a marcat momentul trecerii procedurii de soluţionare a notificării într-o etapă procedurală distinctă, în cadrul căreia se realizează un control judecătoresc al legalităţii şi temeinicei lui.
Prevederile art. 21-24 din Legea nr. 10/2001 menţionate anterior au caracter special, astfel că sunt de strictă aplicare şi interpretare atât în ce priveşte modalitatea de învestire, cât şi în ce priveşte modalitatea de dezînvestire de soluţionarea cererilor relative la măsurile reparatorii care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ.
Ca atare, odată ce entitatea notificată s-a dezînvestit de soluţionarea notificării şi a comunicat notificatorilor actul de dispoziţie emis, a luat naştere dreptul acestora de a-l contesta în justiţie şi de a formula în cadrul procedurii judiciare susţinerile, apărările şi probatoriile considerate utile pentru realizarea dreptului în coordonatele solicitate în notificare.
Având în vedere dreptul astfel dobândit de contestatorul apelant - care a înţeles să continue procedura contestaţiei judiciare, ce a fost iniţial formulată împreună cu ceilalţi notificatori - decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de societatea intimată, prin care a fost revocată decizia contestată, nu are aptitudinea de a produce vreun efect în privinţa drepturilor la a căror valorificare tinde acesta în speţă pentru că este emisă cu depăşirea atribuţiilor recunoscute de lege emitentului şi contrară menţionatului dreptul recunoscut notificatorului contestator.
Faţă de aceste considerente, apărarea de fond prin care intimata SC C. SA a susţinut că ar fi rămas fără obiect contestaţia pendinte ca urmare a emiterii deciziei nr. 1 din 23 mai 2011 apare ca vădit nefondată.
Reţinând că, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare, dreptul apelantului contestator la acordarea măsurilor reparatorii ce au format obiectul notificării din 13 august 2001 este justificat numai în limitele cotei părţi ce îi revine în concurs cu ceilalţi notificatori, din transmisiunile succesorale realizate după autoarea comună M.E., Curtea de Apel a apreciat că aspectele de ineficacitate astfel constatate în privinţa deciziei nr. 1 din 23 mai 2011 pot primi eficienţă numai în limitele dreptului apelantului la reparaţiile cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.
În privinţa întinderii acestui drept la măsuri reparatorii, instanța de apel a reţinut că apelantul este succesor pe ramura defunctei B.E., aceasta din urmă fiind cea a cărei vocaţie succesorală directă a avut ca efect transmisiunea dreptului litigios din patrimoniul defunctei M.E. - decedată la 19 ianuarie 1957 - în calitate de soră.
Alături de B.E., la moştenirea aceleaşi defuncte, a avut vocaţie şi numita B.M. - tot în calitate de soră - astfel că întinderea drepturilor acestor două moştenitoare este, corespunzător prevederilor art. 672 din vechiul C. civ. (care era în vigoare la data deschiderii moştenirii autoarei M.E.), de 1/2.
Aceeaşi situaţie rezultă şi din certificatul de moştenitor legal nr. X/2003 care a fost emis de B.N.P. M.S. cu menţiunea că privește constatarea calităţii succesorale iniţiale necesară în procedura Legii nr. 10/2001 pentru mai mulţi defuncți, printre care şi M.E.
În ce o priveşte pe numita B.E., decesul acesteia a survenit la data de 17 iunie 1969 - astfel cum reiese din certificatul de moştenitor - iar numitul B.T. a avut calitate de fiu - succesibil - faţă de această defunctă (alături de numitele C.E. şi S.E., aceasta din urmă fiind moştenitoarea acceptantă).
Defunctul B.T. (decedat la 22 ianuarie 1997) a fost moştenit de soţia supravieţuitoare B.E. în cotă de 2/8, şi de fiii B.M. şi B.N., cărora le-a revenit câte o cotă de 3/8 din masa succesorală a acestui defunct.
Numita B.E. a decedat la data de 18 ianuarie 2004 - conform certificatului de moştenitor nr. W/2004 -, moştenirea acesteia fiind culeasă în cote egale de fiii B.M. şi B.N., fiindu-le astfel transmisă moştenitorilor şi cota de 2/8 culeasă de defunctă din succesiunea lui B.T.
Având în vedere: succesiunile astfel deschise, vocaţiile pe care succesibilii menţionaţi le aveau în condiţiile legii la respectivele succesiuni, împrejurarea că dintre succesibilii defunctei B.E. numai apelantul şi fratele său, B.M., au formulat notificare pentru acordarea de reparaţii în condiţiile Legii nr. 10/2001, transmisiunile succesorale care s-au produs potrivit certificatelor de moştenitor eliberate de pe urma defuncţilor B.T. şi B.E., precum şi constatarea făcută de instanţa de casare (prin decizia nr. 2240 din 27 februarie 2009) în sensul că aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 impun concluzia că apelantul contestator are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul care a fost preluat de la defuncta M.E., Curtea de Apel a reţinut că dreptul contestatorului apelant la acordarea măsurilor astfel solicitate este justificat în limita a 1/4 din bunul preluat în mod abuziv de către stat de la autoarea menţionată.
În ce priveşte compunerea imobilului a cărui restituire este solicitată de apelantul contestator, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a dispus completarea probatoriului prin administrarea probei cu expertiză pentru lămurirea acestui aspect, şi totodată a stabilit în sarcina societăţii intimate obligaţia de a administra probe care să ateste efectuarea de construcţii/lucrări noi în perioada ulterioară datei la care imobilul a fost preluat de la autoarea apelantului.
Cât priveşte întinderea terenului ce este deţinut de intimată şi intră în compunerea imobilului în litigiu, Curtea de Apel a apreciat că urmează a se reţine dimensiunea ce rezultă din decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de această parte, acest act valorând o recunoaştere a aspectului menţionat, chiar dacă el este ineficace în ce priveşte efectele juridice pentru a căror producere a fost întocmit.
Suprafaţa de 2.030 m.p. care rezultă din „nota de reconstituire cu caracter informativ” întocmită de Primăria Municipiului Bucureşti poate constitui doar un reper orientativ ţinând seama de faptul că este stabilită în raport de baza de date a acestei instituţii, ce nu are vreun drept asupra imobilului, iar nu de constatări faptice - care ar fi presupus determinarea suprafeţei efectiv aflate în posesia entităţii deţinătoare - astfel că recunoaşterea intimatei, care atestă împrejurarea deţinerii în fapt a suprafeţei de 2.019 m.p. este de natură a lipsi de relevanţă respectivul reper.
Expertul desemnat de instanţă a concluzionat în sensul existenţei unor construcţii realizate ulterior preluării imobilului, identificate în raportul de expertiză prin indicativele C 2-9, precum şi a unor amenajări exterioare, precizând că nu i-au fost prezentate documente care să permită stabilirea momentului realizării acestora. În aceste condiţii, a estimat expertul că lucrările de construcţii au fost făcute în anul 1968, iar amenajările exterioare în perioada 1990-2000.
Societatea intimată nu a depus niciun înscris care să justifice caracterul autorizat al efectuării lucrărilor de construcţii şi amenajare pe care expertul le-a identificat în compunerea imobilului.
Instanța de apel a apreciat că se cuvine a fi menţionat - în raport de argumentul înfăţişat instanţei de rejudecare de apărătorul acestei intimate, în sensul că lucrările de construcţii au fost realizate de stat în perioada cuprinsă între data preluării bunului de la autoarea apelantului şi data transmiterii lui către întreprinderea antecesoare a societăţii intimate - că, prin întâmpinare depusă la data de 01 februarie 2006, a făcut precizarea că edificiul denumit Braseria T. este „o construcţie ridicată legal de I.C.S. C. pe terenul aferent magazinului, ulterior intrării acestuia în patrimoniul statului prin naţionalizare”, fiind astfel evidentă contrarietatea susţinerilor făcute de aceeaşi parte în derularea procesului.
Pe de altă parte, din adresa din 2004 emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe sector 1 București reiese că imobilul în litigiu a fost înregistrat ca aparţinând antecesoarei intimatei (fosta I.C.A. C.) începând din anul 1956.
Având în vedere faptul că prin expertiza efectuată în cauză a fost identificată în structura imobilului în litigiu, alături de construcţia preluată de la autoarea apelantului, construcţia-braserie (C2) estimat a fi edificată în anul 1968, că intimata a recunoscut prin întâmpinarea depusă faptul că ea a realizat această construcţie, dar nu a administrat vreo probă care să ateste caracterul autorizat al lucrării astfel efectuate, precum şi constatările expertizei (necontestate de intimată) în sensul că toate lucrările şi construcţiile realizate ulterior preluării de către stat în structura aceluiaşi imobil sunt abandonate şi într-o stare avansată de uzură, Curtea de Apel a apreciat că nu poate fi reţinută incidenţa vreuneia dintre situaţiile în care legiuitorul a permis derogarea de la regula potrivit căreia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.
Existenţa unor construcţii realizate de intimată, sau chiar de altă entitate de stat, fără autorizaţie în perioada ulterioară preluării imobilului în mod abuziv nu poate constitui o justificare pentru limitarea dreptului persoanelor îndreptăţite la restituirea bunului în coordonatele în care acestea îşi dovedesc dreptul.
Reglementările din cuprinsul Legii nr. 10/2011 referitoare la situaţiile în este exclusă restituirea în natură a terenului ocupat de construcţii noi sunt de strictă interpretare şi aplicare, prin acestea fiind instituite excepţii de la regula care se desprinde din art. 9 alin. (1) - conform căruia „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini”.
În condiţiile în care susţinerile intimatei relativ la modificarea structurii imobilului şi probatoriul administrat sub acest aspect nu reliefează existenţa unei situaţii susceptibile a atrage incidenţa vreuneia dintre excepţiile de la regula menţionată - astfel cum acestea sunt limitativ reglementate prin art. 10, 11, 16 şi 18 din Legea nr. 10/2001 - nu există temei spre a fi diminuată suprafaţa de teren în privinţa căreia apelantul şi-a justificat dreptul la reparaţia în natură.
Împotriva deciziei civile nr. 12/A din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamantul B.N., cât și pârâta SC C. SA şi intervenienţii B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. şi M.M.
1. Prin recursul declarat, reclamantul B.N. formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a. Instanţa de apel a încălcat dispozițiile art. 246 C. proc. civ., art. 129 C. proc. civ. și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru că a ignorat faptul că ceilalţi contestatori au renunţat la judecată, considerând greșit că recurentului, sigurul care a continuat judecata, nu i se poate restitui decât cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în sector 1, București.
Instanța confundă dreptul material, substanţial al recurentului, care este de 1/4 din întreaga masă succesorală, cu dreptul procesual al acestuia care, în calitate de contestator, a continuat toate litigiile, în timp ce toţi ceilalţi contestatori inițiali au renunţat la judecată.
Părțile care au calitatea de intimaţi intervenienți în interesul altei persoane au formulat în mod formal, pro causa, cererile de intervenţie accesorii în recurs. Practic, litigiul s-a desfășurat numai între recurent şi SC C. SA.
Prin urmare, numai recurentului i se poate restitui integral imobilul în litigiu. Intervenienții în interesul SC C. SA. nu îşi pierd drepturile lor de coproprietari, numai că restituirea fracțiunilor ce li se cuvin din dreptul de proprietate asupra imobilului nu se poate dispune prin admiterea contestaţiei recurentului, ci doar pe calea unui partaj voluntar sau a unei acţiuni de ieşire din indiviziune.
b. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ. și ale art. 315 C. proc. civ. atunci când a considerat că soluționarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 5811 din 06 iulie 2011 pronunţată în dosarul nr. 6157/2/2009.
Procura pe care ceilalți comoștenitori au dat-o numitului B.A.M., autentificată în 15 martie 2005 de B.N.P. I.M., era o procură specială, dată numai în vederea renunţării comoștenitorilor la judecată în fața Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4550/2005.
Deși aceasta procură nu putea fi utilizată în alt scop, B.A.M. a folosit-o pentru a formula cereri de intervenţie accesorie în Dosarul nr. 6157/2/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și în vederea angajării avocatului S.C., lucru care s-a repetat şi în fața instanței de apel.
Curtea de Apel avea îndatorirea de a verifica acest aspect, ca și pe acela că, în baza aceleiaşi procuri, în rejudecarea cauzei, a fost angajat un alt avocat, respectiv D.P.L.
Prin urmare, trebuia verificat dacă în faza de judecată în apel după casare, mandatarul B.A.M., mai putea reprezenta pe intervenienții accesorii şi dacă, în numele acestora, mai putea angaja un avocat, în baza aceleiaşi procuri, aspect pe care Curtea de Apel Bucureşti a omis să-l soluţioneze.
2. Recurenții SC C. SA, B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. şi M.M. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive, pe care le întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:
a. Instanța de apel, interpretând greșit decizia SC C. SA nr. 1 din 23 mai 2011, a schimbat natura acesteia, a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a principiului disponibilităţii în procesul civil.
În aplicarea Legii nr. 10/2001, recurenta SC C. SA a emis decizia nr. 1 din 23 mai 2011 prin care a dispus revocarea deciziei nr. 1 din 19 mai 2011 (contestată iniţial în cauză) şi restituirea imobilului din sector 1, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2.019 m.p. şi o construcţie C1 în suprafaţă de 543 m.p. către toţi notificatorii, în cote-părţi ideale, corespunzătoare cotelor de moştenire dovedite prin înscrisurile anexate notificării, contestatorului B.N. (singurul care a insistat în contestaţia introdusă în instanţă), revenindu-i o cotă de 1/4 din acest imobil.
Decizia nr. 1 din 23 mai 2011 nu a fost desființată, anulată sau modificată nici pe cale administrativă, nici prin vreo hotărâre judecătorească irevocabilă.
Instanţa de apel a dispus aceeaşi restituire în natură ca cea decisă de SC C. SA., în calitate de unitate deţinătoare prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, reţinând că Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte dreptul unităţii deţinătoare de a mai dispune restituirea în natură a imobilului către persoana îndreptăţită după momentul în care aceasta a formulat contestaţie împotriva deciziei prin care s-a respins iniţial cererea de restituire în natură.
Dând o asemenea interpretare Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a interpretat greşit şi decizia nr. 1 din 23 mai 2011 a SC C. SA., schimbând natura acestui act, despre care a reţinut în mod nelegal că nu are aptitudinea de produce vreun efect în privinţa drepturilor la a căror valorificare tinde contestatorul în speţă.
De vreme ce, la data soluţionării apelului, dreptul contestatorului urmărit a fi protejat pe calea contestaţiei formulate în anul 2005 în baza Legii nr. 10/2001 era deja recunoscut prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de recurenta SC C. SA., contestaţia formulată de acesta a rămas fără obiect. Or, instanţa de apel, refuzând să recunoască efectele deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, a făcut o interpretare greşită a acestui act, dar şi o interpretare şi aplicare greşită a Legii nr. 10/2001 şi de asemenea, a încălcat şi principiul disponibilităţii procesului civil, concretizat în speţă prin exercitarea dreptului recurentei SC C. SA. de a achiesa la pretenţiile contestatorului.
b. Instanţa de apel a interpretat greşit procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, raportat la expertiza specialitatea construcţii întocmită în cauză de expert R.B., atunci când a dispus restituirea în natură a construcţiei identificată prin acest proces-verbal.
În acest proces-verbal se menţionează, pe lângă construcţia principală (C1, conform raportului de expertiză) şi „o cameră mare de servitori în fundul curţii”, la care se adaugă o terasă, în continuarea construcţiei principale.
Instanţa de apel nu a observat şi nu a valorificat menţiunile făcute în raportul de expertiză conform cărora „camera mare de servitori în fundul curţii şi terasa către sud au fost demolate”, nemairegâsindu-se pe teren, numai actuala construcţie C1 în suprafaţă de 543 m.p. - clădire descrisă și în procesul-verbal de carte funciară din 1940 -, aflându-se actualmente pe teren.
Prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, SC C. SA a dispus restituirea în natură doar a construcţiei corp C1, în suprafaţă de 543 m.p., parte din construcţia descrisă în procesul-verbal nr. Z/1940, camera mare de servitori şi terasa din spatele C1 nemaiexistând pe teren la nivelul anului 2011, cu atât mai puţin la nivelul anului 2013, anul pronunţării deciziei recurate.
Rezultă că, interpretând greşit procesul-verbal nr. Z/1940, instanţa de apel a dispus prin formularea „construcţia identificată prin procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti” şi restituirea unor construcţii ce au fost demolate de statul comunist după naţionalizare, inexistente în prezent pe terenul din sector 1, Bucureşti.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
1.a. Recurentul B.N. susține că instanţa de apel a încălcat dispozițiile art. 246 C. proc. civ., ale art. 129 C. proc. civ. și ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a decis că reclamantului nu i se poate restitui decât cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1.
Argumentele recurentului vizează distincția drept material-drept procesual și caracterul formal, pro causa, al cererilor de intervenţie accesorii formulate în recurs.
Criticile formulate nu pot fi primite.
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Prin decizia nr. 5811 din 06 iulie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual, instanța de recurs a statuat că, în aplicarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamantului i se cuvine numai o cotă parte din imobil, el neputând fi beneficiar al dreptului de acrescământ pentru că şi ceilalţi moştenitori ai fostei proprietare a imobilului au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin chiar decizia contestată.
Faţă de conţinutul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemele de drept dezlegate prin decizia de casare vizând interpretarea normelor incidente sub aspectul cotei din imobil care poate fi restituită reclamantului nu mai puteau fi reanalizate de instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunţate după rejudecarea pricinii.
Prin urmare, în mod corect, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a soluţionat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare sub aspectul întinderii dreptului contestatorului B.N. asupra imobilului în litigiu.
b. Recurentul B.N. susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ. și ale art. 315 C. proc. civ. atunci când a considerat că soluționarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 5811 din 06 iulie 2011 și formulează argumente în susținerea acestei excepții legate de caracterul special al procurii autentificate în 15 martie 2005, care, deși viza doar renunțarea la judecată, a fost folosită de mandatar pentru formularea unor cereri de intervenție și angajarea unui avocat în fața instanței de recurs.
Cu aceleași argumente ce țin de caracterul special al procurii, recurentul susține că, în rejudecarea cauzei, mandatarul B.A.M. nu putea reprezenta intervenienții accesorii și nu putea angaja un avocat, iar instanța de apel trebuia să rezolve aceste aspecte.
Susținerile nu sunt fondate.
Pe parcursul rejudecării cauzei de către instanța de apel, contestatorul B.N. a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului care, în faza de judecată a recursului, în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual, a formulat cerere de intervenţie în numele intervenienţilor accesorii, susținând că această cerere a depășit limitele mandatului acordat prin procura specială, autentificată în 15 martie 2005.
În mod corect, prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut caracterul neîntemeiat al acestei excepții.
Lipsa dovezii calității de reprezentant convențional în formularea cererii de intervenție accesorie, excepție ridicată de contestator în fața instanței de apel, a vizat cererea de intervenţie accesorie care a fost formulată în faza de judecată a recursului și pe care, cerere pe care Înalta Curte a admis-o în principiu și apoi a soluţionat-o pe fond.
Excepția lipsei dovezii de reprezentant este o excepție de procedură, relativă, deoarece norma care o reglementează, protejează interesele părților, recunoscându-le posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. (1) C. proc. civ.].
Prin urmare, sancțiunea lipsei dovezii calității de reprezentant nu poate fi decât nulitatea relativă. Or, nulitatea relativă a unui act de procedură săvârșit în fața instanței de recurs - formularea unei cereri de intervenție accesorie cu depășirea limitelor unui mandat convențional - nu poate, față de dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., să fie invocată cu ocazia rejudecării pricinii de către instanța de apel.
Aceleași dispoziții legale împiedică partea să invoce, pentru prima dată în prezentul recurs, excepția lipsei calității de reprezentant legal necesară exercitării unui act de procedură efectuat în faza de judecată a apelului.
Acestea sunt considerentele pentru care, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului vizând lipsa calității de reprezentant convențional necesară mandatarului pentru angajarea unui avocat cu ocazia rejudecării cauzei de către instanța de apel, cât timp astfel de susțineri nu au fost formulate în fața curții de apel.
Pentru aceleași motive nu poate fi primită nici susținerea vizând lipsa calității de reprezentant convențional necesară mandatarului pentru angajarea unui avocat cu ocazia judecării recursului soluționat în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual și care a fost pentru prima dată formulată prin motivele de recurs care au învestit instanța cu soluționarea prezentului recurs.
2.a. Pârâta SC C. SA şi intervenienţii B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. şi M.M. susțin că instanța de apel, lipsind de efecte decizia SC C. SA nr. 1 din 23 mai 2011, a schimbat natura acesteia - ceea ce în opinia recurenților atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -, a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a principiului disponibilităţii în procesul civil.
Aceste critici sunt nefondate.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Pe de altă parte, respingând apărarea SC C. SA prin care această parte a susținut că, prin emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, contestația formulată împotriva deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 a rămas fără obiect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 incidente în cauză.
SC C. SA, entitate învestită prin notificarea din 13 august 2001 cu cererea de restituire în natură a imobilului situat în sector 1, Bucureşti, s-a dezînvestit prin emiterea deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 pe care a comunicat-o notificatorilor.
Câtă vreme aceștia au înțeles să declanșeze procedura judiciară prin contestarea în justiție a actului emis de entitatea notificată, decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de către societatea intimată ulterior declanșării acestei proceduri, nu poate duce la stingerea drepturilor pe care notificatorii au înțeles să și le valorifice în justiție, în condițiile permise de art. 26 și următoarele din Legea nr. 10/2001.
Tot astfel, pronunțarea hotărârii recurate nu constituie o încălcare a principiului disponibilității, rezultată din emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, decizie care, în opinia recurenților, ar concretiza dreptul SC C. SA. de a achiesa la pretenţiile contestatorului.
Achiesarea SC C. SA. ar fi dus la stingerea litigiului dacă și contestatorul era de acord cu conținutul ei. Or, cât timp, acesta a înțeles să continue judecata și după emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, în mod corect, instanța de apel, în respectarea principiului disponibilității, nu a primit apărarea SC C. SA vizând stingerea litigiului ca rămas fără obiect prin emiterii deciziei nr. 1 din 23 mai 2011.
b. Recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greşit procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, raportat la expertiza specialitatea construcţii întocmită în cauză, atunci când a dispus restituirea în natură a construcţiei identificată prin acest proces-verbal.
Critica astfel formulată vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate.
Aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor, faţă de natura controlului judiciar care poate fi exercitat pe calea recursului şi care nu poate cuprinde decât aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.
Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.N., respectiv de pârâta SC C. SA şi de intervenienţii B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. şi M.M. împotriva deciziei civile nr. 12/A din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 478/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 483/2014. Civil → |
|---|
