ICCJ. Decizia nr. 483/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 483 /2014

Dosar nr. 1331/2/2011*

Şedinţa publică din 13 februarie 2014

Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 28 noiembrie 2007, contestatorii A.G.S., H.N.G., I.G.E.O. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să dispună restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, precum şi a terenului în suprafaţă de 356 m.p. situat la aceeaşi adresă, şi a dependinţelor (garaj), care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995; obligarea la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele din imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, precum şi a terenului în suprafaţă de 356 m.p., situat la aceeaşi adresă, şi care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fără cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi completată ulterior, s-au solicitat următoarele: să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General, restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, împreună cu părţile indivize comune a terenului situat la aceeaşi adresă, precum şi a dependinţelor (garaj) care nu au făcut obiectul înstrăinării în favoarea unor terţe persoane; să se dispună obligarea Statului Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire, prin care să stabilească în favoarea reclamanţilor contravaloarea pretenţiilor de restituire în echivalent; în cazul în care se va considera capătul 2 al cererii de chemare în judecată, ca inadmisibil sau ca prematur introdus, să se pronunţe o hotărâre judecătorească, prin care să se constate în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, reprezentată prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentată prin preşedintele acesteia şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Prefectul Municipiului Bucureşti, că reclamanţii au dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele de la adresa indicată; în subsidiar, s-a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie de restituire în natură/acordare de despăgubiri a apartamentelor, împreună cu părţile indivize comune pentru motivele arătate în cuprinsul cererii introductive.

Reclamanţii au arătat că înţeleg să nu beneficieze de măsura compensării cu alte bunuri sau servicii, optând exclusiv pentru acordarea de despăgubiri ce urmează a fi stabilite şi valorificate în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu modificările şi completările ulterioare.

Introducerea în proces, alături de pârâtul din cererea introductivă de instanţă, a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi a Statului Român, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se justifică pe considerentul atribuţiilor conferite acestor entităţi în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor.

Prin sentinţa civilă nr. 632 din 02 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a tribunalului de soluţionare a capetelor 2 şi 3 ale cererii completatoare, a fost declinată competenţa de soluţionare a acestora în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi s-a disjuns judecata capetelor 1 şi 4 ale cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 12 mai 2008, sub nr. 17625/3/2008, în vederea continuării judecăţii capetelor de cerere disjunse.

La data de 27 octombrie 2008, prin Serviciul Registratură şi prin raportare la proba cu înscrisuri administrată, contestatorii au formulat o nouă cerere precizatoare, prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 2 al imobilului în suprafaţă de 94,21 m.p. situat în str. Z.L.E. (fost N.I.), sector 1, compus din 3 camere, hol, bucătărie, cămară (două), baie, oficiu (trei) şi vestibul - culoar (ce face obiectul contractelor de închiriere din 05 august 1999, respectiv din 24 septembrie 1999); garaj în suprafaţă totală de 22 m.p. (ce face obiectul contractului de închiriere din 11 noiembrie 2004); teren liber de construcţii (curte) în proprietate exclusivă, în suprafaţă de 206,01 m.p.; o cotă parte de 45,57% din spaţiile comune ale imobilului, precum şi din terenul de sub construcţie reprezentând 64,96 m.p. în indiviziune cu ceilalţi coproprietari.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1698 din 12 noiembrie 2008 a admis în parte cererea precizată. A dispus restituirea în natură către reclamanţi a următoarelor spaţii din imobilul situat în Bucureşti, str. Z.L.E., sector 1: apartamentul nr. 2, identificat conform fişelor suprafeţelor locative anexe contractelor de închiriere din 05 august 1999 şi din 24 septembrie 1999, compus din cameră în suprafaţă de 12,80 m.p., cameră în suprafaţă de 13,20 m.p., hol în suprafaţă de 23,91 m.p., cameră în suprafaţă de 4,77 m.p., baie în suprafaţă de 5,01 m.p., oficiu în suprafaţă de 6,00 m.p., bucătărie în suprafaţă de 8,82 m.p., vestibul în suprafaţă de 5,10 m.p. şi garaj, identificat conform fişei de calcul a chiriei anexa contractului de închiriere din 11 noiembrie 2004, în suprafaţă de 22,00 m.p. A respins restul pretenţiilor ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare, modificat prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 12 noiembrie 1928, S.C. (împreună cu alte persoane fizice) a cumpărat o suprafaţă de teren viran de 6.500 m.p. situat pe str. N.I., iar conform partajului intervenit între cumpărători, a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 354 m.p. teren.

Ulterior, pe acest teren s-a construit de către S.C. un imobil compus din 4 apartamente, aspect care a rezultat din adresele din 05 aprilie 1995 şi din 08 iunie 2001, acesta figurând, potrivit adresei din 03 decembrie 2001, ca titular de rol fiscal până în 1950, dată la care imobilul compus din teren în suprafaţă de 354 m.p. şi construcția edificată a fost naţionalizat de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, moştenitoarea lui S.C., H.A. (ai cărei moştenitori sunt reclamanţii), a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului, rămasă nesoluţionată.

Prin raportare la situaţia de fapt reţinută, tribunalul a constatat, faţă de prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 lit. a) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv.

Totodată, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) şi (4) din legea specială de reparaţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite, în sensul actului normativ.

A făcut aplicarea deciziei în interesul legii nr. 20/2007, motivat de faptul că notificarea nu a fost soluţionată, constatând, cu privire la primele două capete ale cererii precizate, că apartamentul nr. 2 face obiectul contractelor de închiriere din 05 august 1999 şi din 24 septembrie 1999, iar garajul face obiectul contractului de închiriere din 11 noiembrie 2004.

În ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a terenului liber de construcţii (curte), în proprietate exclusivă, în suprafaţă de 206,01 m.p. şi a unei cote părţi de 45,57% din spaţiile comune ale imobilului, precum şi din terenul de sub construcţie reprezentând 64,96 m.p., în indiviziune cu ceilalţi coproprietari, tribunalul a apreciat că pentru identificarea corectă şi actuală a terenului liber de construcţii este necesară administrarea probei cu expertiză, calculele propuse de reclamanţi prin cererea precizatoare raportându-se scriptic la înscrisurile de la dosar, însă reclamanţii au învederat că nu mai insistă în administrarea respectivei probe.

Referitor la cererea de acordare de despăgubiri pentru restul imobilului, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că există o procedură distinctă, reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabileşte competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin decizia nr. 349 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul reclamantelor A.G.S. şi I.G.E.O., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a reclamantului H.N.G., împotriva aceleaşi sentinţe, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut de către Curtea de Apel, referitor la apelul declarat de pârât, că în mod corect s-a dat eficienţă deciziei nr. 20/2007 şi că invocarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 nu are relevanţă juridică în cauză.

În ceea ce priveşte critica vizând preluarea cu titlu valabil a imobilului de către stat, s-a constatat că tribunalul s-a raportat corect la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la apelul reclamantelor, s-a reţinut, în raport de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că instanţa de fond în mod greşit s-a limitat a lua act de susţinerile apărătorului reclamanţilor, potrivit cărora administrarea probei cu expertiză tehnică nu este utilă cauzei, fără a pune în dezbaterea părţilor împrejurarea că se impunea a fi clarificată situaţia actuală a terenului liber de construcţii, respectiv a cotei părţi din spaţiile comune ale imobilului, precum şi a terenului de sub construcţie.

A fost constatată, de asemenea, eronat respinsă şi cererea privind obligarea pârâtului să emită o dispoziţie de acordare a despăgubirilor pentru apartamentele înstrăinate unor terţe persoane, pe considerentul că există o procedură distinctă reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

S-a reţinut că, procedând astfel, tribunalul a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii, ceea ce a făcut incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 8 din 11 ianuarie 2010 a admis recursul reclamantelor, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că apelul este devolutiv, potrivit art. 295 C. proc. civ., părţile putând produce în această fază, probe pe care le-au socotit inutile la prima instanţă.

Mai mult, s-a constatat că în condiţiile deciziei nr. 20/2007 şi în virtutea dreptului său la plenitudine de jurisdicţie ce i-a fost acordată de lege, instanţa de apel putea analiza pe fondul cauzei greşelile primei instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 1331/2/2011.

Prin decizia civilă nr. 697/A din 08 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1698 din 12 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 17625/3/2008, s-a admis apelul declarat de contestatoarele A.G.S. şi I.G.E.O. împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost schimbată în parte sentinţa apelată. A fost admisă în tot cererea formulată de către contestatoare, astfel cum a fost precizată. S-a dispus restituirea în natură inclusiv a terenului liber de construcţie, în suprafaţă de 203,02 m.p., a terenului situat sub magazie, în suprafaţă de 11,02 m.p.; a terenului de sub construcţie în suprafaţă de 61,96 m.p.; a cotei părţi de 45,56% din spaţiile comune ale imobilului situat în str. N.I., sector 1, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic inginer I.I.D. A fost obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii nr. 112/1995, şi anume pentru: apartamentul nr. 1 în suprafaţă de 34,70 m.p. situat la parter; apartamentul fără număr situat la subsolul clădirii în suprafaţă de 9,29 m.p.; apartamentul nr. 4 situat la mansarda construcţiei în suprafaţă de 33,61 m.p.; pentru cota de 54,44% din spaţiile comune vândute, situate în str. N.I., sector 1; pentru suprafaţa de teren de 77,60 m.p., de sub locuinţă, vândută aşa cum au fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert I.I.D. Au fost păstrate dispoziţiile sentinţei cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 şi a garajului şi a fost obligat pârâtul la 2.200 RON cheltuieli de judecată către reclamanţii apelanţi.

Pentru a se pronunţa astfel, au fost avute în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, Curtea de Apel a constatat că acesta este nefondat şi l-a respins ca atare.

Conform deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţându-se recursul în interesul legii s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

În speţa dedusă judecăţii contestatorii au înregistrat o notificare în mai 2001, care a rămas nesoluţionată vreme de 8 ani, până la formularea cererii de chemare în judecată. Faţă de acest aspect, apare lipsit de importanţă conţinutul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, referitor la termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii şi la faptul că depăşirea acestuia nu poate fi sancţionată decât cel mult cu despăgubiri în anumite condiţii.

Contestatorii au depus la dosar înscrisuri, prin care au dovedit atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea de moştenitori, motiv pentru care unitatea deţinătoare era obligată a se pronunţa cu privire la notificarea înregistrată.

S-a făcut dovada că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către stat prin Decretul nr. 92/1950, însuşi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, statuând că imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, pentru naţionalizarea unor imobile, sunt considerate a fi preluate în mod abuziv de către Statul Român.

S-a făcut, de asemenea, dovada că petenţii au calitate de persoane îndreptăţite în sensul dispus de Legea nr. 10/2001 republicată, autorul acestora figurând cu 4 apartamente naţionalizate şi un teren de 354 m.p. în Bucureşti, str. N.I., sector 1.

De altfel, Municipiul Bucureşti nici nu a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 349/2009 prin care i s-a respins apelul, iar urmare a admiterii recursului reclamanţilor, cauza s-a trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către contestatori, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Urmare a deciziei de casare, prin administrarea probei cu expertiza tehnică imobiliară s-a clarificat situaţia imobilului în litigiu, stabilindu-se atât terenul liber de construcţii, cota parte din spaţiile comune ale imobilului, cât şi terenul de sub construcţie.

Având în vedere faptul că petenţii au fost, în mod corect, consideraţi persoane îndreptăţite în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi, cât timp s-a stabilit restul suprafeţelor care pot fi restituite, Curtea de Apel, admiţând apelul petentelor şi schimbând în parte sentinţa apelată, a admis în tot cererea acestora aşa cum a fost precizată, a dispus restituirea în natură a terenului liber de construcţie în suprafaţă de 203,02 m.p., a terenului situat sub magazie în suprafaţă de 11,02 m.p., a terenului de sub construcţie în suprafaţă de 61,96 m.p., suprafaţă aferentă spaţiilor nevândute, cât şi a cotei părţi de 45,56% din spaţiile comune ale imobilului situat în str. N.I., sector 1, aşa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic inginer I.I.D.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului să emită dispoziţie cu propunere de acordare a despăgubirilor, pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii nr. 112/1995, această cerere este, de asemenea, întemeiată, ea vizând apartamentul nr. 1 în suprafaţă de 34,70 m.p. situat la parter, apartamentul fără număr situat la mansarda construcţiei în suprafaţă de 33,61 m.p, cât şi cota de 54,44% din spaţiile comune vândute şi pentru suprafaţa de teren de 77,60 m.p. de sub locuinţă, aferentă spaţiilor vândute, ce nu pot fi restituite în natură, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Curtea de Apel Bucureşti a păstrat, de asemenea, dispoziţiile sentinţei cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 şi a garajului din imobilul în cauză.

Conform art. 274 C. proc. civ., intimatul Municipiul Bucureşti a fost obligat la cheltuieli de judecată în sumă de 2.200 RON către reclamanţii apelanţi, având în vedere că au căzut în pretenţii şi au făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, reprezentând onorarii de expert.

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, conform art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi a admis apelul contestatoarelor pentru motivele mai sus arătate.

Prin decizia nr. 5435 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 697/A din 08 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Recursul a fost declarat fondat în ceea ce priveşte criticile referitoare la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 203,02 m.p., reprezentând curtea imobilului litigios.

Astfel, cu privire la respectiva suprafaţă de teren, instanţa de apel a plecat de la concluziile raportului de expertiză pe care le-a preluat integral şi, ca atare, a apreciat că aceasta poate fi restituită în natură, atâta timp cât este liberă de construcţie şi a fost individualizată prin proba administrată în cauză.

Procedând în acest mod, Curtea de Apel, în mod eronat, s-a rezumat la preluarea necritică a concluziilor expertizei, ignorând celelalte elemente din dosar, într-o determinare insuficientă a stării de fapt.

Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P., în concluziile referitoare la determinarea terenului aferent unităţilor locative restituite în natură prin sentinţa apelată şi determinarea suprafeţei de teren care nu a făcut obiectul înstrăinării în favoarea unor terţe persoane, a reieşit că nu au făcut obiectul înstrăinării suprafeţele de teren de sub construcţie de 65 m.p. şi teren curte de 206 m.p.

Aceste dimensiuni au rezultat pe bază de calcul, prin scăderea inclusiv a suprafeţelor aferente unităţilor locative din imobil înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, care au fost determinate având în vedere terenul aflat sub construcţie şi cotele din părţile de folosinţă comună.

Ulterior, potrivit raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de I.I.D. prin deplasarea şi măsurarea efectivă a imobilului, terenul liber de construcţii (nevândut) a fost determinat ca având suprafaţa de 203,03 m.p.

S-a constatat, însă, că instanţa nu a determinat ce înseamnă, în speţă, sintagma de „teren aferent”.

În legătură cu această noţiune, deşi nu există o definiţie legală, s-a reţinut că sensul respectivei instituţii juridice se regăseşte în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 923/2010 (de modificare şi completare a Normelor aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Astfel, potrivit art. 7.3 alin. (2), „prin noţiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face motivat (…)”.

Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să pornească de la premisa că acesta presupune asigurarea unei bune utilizări, exploatări normale a locuinţei, fără a reduce noţiunea la terenul efectiv ocupat de construcţie, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării normale, nici măcar asigurării accesului la locuinţă.

Cum aceste elemente de fapt nu au fost lămurite, în baza art. 314 C. proc. civ., a fost casată decizia şi a fost trimisă cauza spre rejudecare sub aspectul determinării terenului aferent şi, în mod corespunzător, a terenului liber - care nu poate fi înţeles în sensul de teren liber de construcţii, ci liber din punct de vedere juridic, pentru a-l face apt restituirii în natură.

La reluarea judecăţii, au fost administrate probele necesare pentru determinarea terenului aferent care, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, trebuie considerat ca înstrăinat odată cu înstrăinarea construcţiei, ţinându-se seama de accepţiunea dată acestuia, ca reprezentând terenul necesar bunei exploatări a construcţiei, potrivit art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010.

Referitor la motivele de recurs privind incidenţa dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că acestea nu pot fi primite, nefiind relevante cauzei.

Nu au fost primite nici criticile privitoare la cheltuielile de judecată, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., constatându-se faptul că instanţa de apel a specificat în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerii recurentului, că acestea reprezintă onorarii expert.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 1331/2/2011*.

Prin decizia civilă nr. 143/A din 19 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1698 din 12 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 17625/3/2008.

A admis apelul declarat de către contestatoarele A.G.S. şi I.G.E.O.

A schimbat în parte sentinţa apelată.

A constatat că au intrat sub puterea lucrului judecat, prin nerecurarea deciziei civile nr. 679/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, următoarele:

Dispune restituirea în natură a:

- terenului situat sub magazie, în suprafaţă de 11,02 m.p.;

- terenului de sub construcţie în suprafaţă de 61,96 m.p.;

- cotei părţi de 45,56 % din spaţiile comune ale imobilului situat în str. N.I., sector 1, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic inginer I.I.D.

A obligat pe pârât să emită dispoziţie cu propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii nr. 112/1995, şi anume pentru:

- apartamentul nr. 1, cu terenul aferent aflat sub construcţie în suprafaţă de 34,70 m.p., situat la parter;

- apartamentul fără număr, cu terenul aferent aflat sub construcţie în suprafaţă de 9,29 m.p., situat la subsolul clădirii;

- apartamentul nr. 4, cu terenul aferent aflat sub construcţie în suprafaţă de 33,61 m.p., situat la mansarda construcţiei;

- pentru cota de 54,44 % din spaţiile comune vândute, situate în str. N.I., sector 1;

- pentru suprafaţa de teren de 77,60 m.p. de sub locuinţă, vândută aşa cum au fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert I.I.D.

Au fost păstrate dispoziţiile sentinţei cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 şi a garajului.

În rejudecare, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 160,37 m.p., reprezentând teren liber curte, conform suplimentului la raportul de expertiză efectuat de către I.I.D., conform variantei 2 la raportul de expertiză.

A fost omologat suplimentul la raportul de expertiză cu anexa 2.

A obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de teren de 42,65 m.p. - curte, imposibil de restituit în natură.

A obligat pârâtul la 3.200 RON cheltuieli de judecată către reclamanţii apelanţi.

Cu privire la apelul declarat de către reclamantele A.G.S. şi I.G.E.O., s-a constatat că au intrat sub puterea lucrului judecat o serie de dispoziţii ale deciziei civile nr. 679/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Împotriva acestei hotărâri a fost exercitat recursul de către Municipiul Bucureşti numai sub aspectul nerespectării dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul restituirii în natură a terenului liber de construcţie-curte, în suprafaţă de 203,02 m.p., şi cu privire la cheltuielile de judecată.

Celelalte dispoziţii privind restituirea în natură a magaziei, a terenului de sub construcţie, a cotei de 45,56% din spaţiile comune, dar şi restituirea în natură a apartamentului nr. 2 şi a garajului (dispuse prin sentinţa primei instanţe), precum şi dispoziţiile privind acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 1, apartamentul fără număr de la subsol, apartamentul nr. 4 de la mansardă, pentru cota de 54,44% din spaţiile comune vândute, pentru suprafaţa de teren de 77,60 m.p. de sub locuinţă vândută, nu au fost recurate de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Pe cale de consecinţă, prin neexercitarea căii de atac a recursului, aceste dispoziţii au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel, în rejudecare, are obligaţia de a ţine cont de aceste împrejurări.

Prin exercitarea căii de atac a recursului numai sub aspectul nerespectării dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, pe aspectul restituirii în natură a terenului liber de construcţie-curte, în suprafaţă de 203,02 m.p. şi cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată să se pronunţe în limitele motivelor de recurs declarate.

Astfel, chiar dacă prin decizia civilă nr. 5435 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a dispus casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, şi nu casarea parţială a deciziei recurate, Curtea de Apel a avut în vedere, în rejudecare, decizia de casare prin raportare la considerentele acesteia, care lămuresc soluţia pronunţată şi la limitele recursului declarat.

Pe cale de consecinţă, casarea vizează numai posibilitatea restituirii în natură a terenului liber de construcţie-curte, în suprafaţă de 203,02 m.p., în raport de dispoziţiile art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

În cadrul celei de-a treia rejudecări, s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză topografică, prin care i s-a pus în vedere expertului să identifice suprafaţa de teren-curte aferent imobilelor înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, în accepţiunea art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Conform suplimentului la raportul de expertiză topografică, pentru identificarea terenului necesar utilizării normale a apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a avut în vedere suprafaţa de teren necesară reparării zidurilor construcţiei, suprafaţa de teren necesară intervenţiei asupra conductelor de canalizare, de alimentare cu apă, precum şi suprafaţa de teren necesară accesului spre calea publică a locatarilor.

În raport de aceste criterii, prin raportul de expertiză au fost propuse 3 variante.

Curtea, în raport de variantele propuse de către expert, a apreciat că varianta 2 a suplimentului la raportul de expertiză topografică reprezintă cea mai bună variantă, ţinându-se cont de accepţiunea noţiunii de teren, aferent imobilelor înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, în accepţiunea art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Astfel, s-a constatat că suprafaţa de teren totală curte liberă de construcţii este de 203,02 m.p., aşa cum s-a reţinut de către experţi în cele două cicluri procesuale.

Având în vedere că apartamentul nr. 1, apartamentul fără număr de la subsol, apartamentul nr. 4 de la mansardă au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin decizia civilă nr. 679/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, intrată în puterea lucrului judecat pe acest aspect, instanţa de apel, în conformitate cu îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trebuit să stabilească care este terenul aferent imobilelor menţionate.

Potrivit art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010 „Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor, care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii. Prin noţiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face motivat de către entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor”.

În raport de dispoziţiile legale menţionate, expertul a apreciat că terenul aferent construcţiilor este reprezentat de o fâşie împrejmuitoare în jurul construcţiei utilă pentru montarea unei schele în vederea realizării de zugrăveli, reparaţii, etc. în suprafaţă totală de 41,05 m.p. şi suprafaţa aleii de acces pentru calea publică de 1,60 m.p.

Pe cale de consecinţă, din suprafaţa totală a curţii de 203,02 m.p. se scade 41,05 m.p. şi 1,60 m.p., rămânând suprafaţa de 160,37 m.p., care poate fi restituită în natură către A.G.S. şi I.G.E.O.

Curtea a reţinut că, pentru suprafaţa de teren de 77,60 m.p., de sub apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost acordate măsuri reparatorii prin decizia civilă nr. 679/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, nerecurată pe acest aspect şi intrată în puterea lucrului judecat.

Instanţa de apel nu a avut în vedere varianta 3 propusă de expert, din care se scădea şi suprafaţa de 13,33 m.p., pe lângă suprafaţa de 41,05 m.p. necesară zugrăvelilor şi suprafaţa de 1,60 m.p. calea de acces, deoarece a apreciat că varianta 2 corespunde accepţiunii de teren aferent construcţiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, conform art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Curtea a reţinut, totodată, că Municipiul Bucureşti, prin Primar General, nu a formulat obiecţiuni la suplimentul la raportul de expertiză.

Pe cale de consecinţă, s-a constatat că este întemeiat apelul declarat de către A.G.S. şi I.G.E.O. şi, în rejudecare, a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 160,37 m.p., reprezentând teren liber curte, conform suplimentului la raportul de expertiză efectuat de către I.I.D., conform variantei 2 la raport; a omologat suplimentul la raportul de expertiză cu anexa 2 şi a obligat pe pârât să emită dispoziţie prin care să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de teren de 42,65 m.p. - curte, imposibil de restituit în natură.

În ceea ce priveşte celelalte critici din apelul declarat, referitoare la faptul că prima instanţă nu a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nerestituit în natură, Curtea a reţinut că dispoziţiile deciziei civile nr. 679/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru: apartamentul nr. 1 în suprafaţă de 34,70 m.p., situat la parter; apartamentul fără număr situat la subsolul clădirii, în suprafaţă de 9,29 m.p; apartamentul nr. 4 situat la mansarda construcţiei, în suprafaţă de 33,61 m.p; pentru cota de 54,44% din spaţiile comune vândute, situate în str. N.I., sector 1 şi pentru suprafaţa de teren de 77,60 m.p. de sub locuinţă, vândută, au intrat sub puterea lucrului judecat, prin nerecurare.

Apelul declarat de către Municipiul Bucureşti, prin Primar General, este nefondat, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 5435 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a statuat că „motivele de recurs privind incidenţa dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite, nefiind relevante cauzei. De asemenea, nu pot fi primite nici criticile privitoare la cheltuielile de judecată, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., constatându-se şi faptul că instanţa de apel a specificat în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerii recurentului, că acestea reprezintă onorarii expert”.

Având în vedere că instanţa de control judiciar s-a pronunţat pe aspectele menţionate, instanţa de apel, în rejudecare, a acordat relevanţă juridică considerentelor instanţei de control judiciar.

În ceea ce priveşte obligarea la plata la cheltuielilor de judecată a apelantului-intimat, Curtea, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., având în vedere că se află în culpă procesuală, a dispus obligarea Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata sumei de 3.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile de expert din cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv 2.200 RON, stabilit prin decizia civilă nr. 679/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, la care se adaugă onorariul de expert de 1.000 RON, aferent expertizei efectuate în cea de-a treia rejudecare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima critică vizează soluţia de restituire în natură a suprafeţei de 160 m.p., măsură cu privire la care se susţine că a fost dispusă cu încălcarea legii. Terenul liber de construcţii reprezintă curtea imobilului, iar în acest sens H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dispune că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

După pct. 7.2. din Normele metodologice s-a introdus un nou punct, pct. 7.3., cu următorul cuprins:

„7.3. Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii. Prin noţiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării”.

Ori, terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat reprezintă în fapt curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi constituie un impediment la restituirea în natură, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri.

Un alt impediment concret la restituirea în natură în raport de dispoziţiile H.G. nr. 923/2010 îl constituie, inclusiv, menţiunile din varianta 2 a raportului de expertiză efectuat de expert I.I.D., variantă aleasă de către instanţă atunci când a dispus restituirea în natură. Această variantă presupune angajamentul beneficiarilor restituirii terenului liber de a permite în mod necondiţionat, intervenţia la conductele subterane de canalizare şi apă din curte, în cazul deteriorării acestora.

O altă critică vizează cheltuielile de judecată, cu privire la care se susţine că Municipiul Bucureşti nu se află în culpă, iar atitudinea sa procesuală nu poate declanşa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată se solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv micşorarea cheltuielilor de judecată, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care prevede că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancţiunea este reglementată de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi constă în dreptul suveran al instanţei de judecată de a micşora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Prima critică de nelegalitate formulată de recurentul pârât vizează încălcarea legii de către instanţa de apel atunci când a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 160 m.p., pe care l-a considerat ca fiind teren liber din punct de vedere juridic, apt de a fi restituit în natură.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a rejudecat cauza, în cel de-al treilea ciclu procesual, exclusiv în limitele casării dispuse de instanţa de control judiciar prin decizia nr. 5435 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, casare care a vizat, în concret, determinarea terenului aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, în mod corespunzător, a terenului liber din punct de vedere juridic, apt de a fi restituit în natură, în raport de dispoziţiile art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Potrivit art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010 „Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii. Prin noţiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor”.

În rejudecare s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză topografică, prin care s-a pus în vedere expertului să identifice suprafaţa de teren-curte aferent imobilelor înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, în accepţiunea art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Curtea de Apel a confirmat varianta 2 a suplimentului la raportul de expertiză topografică, ca fiind cea mai bună variantă, în care s-a apreciat că terenul aferent construcţiilor este reprezentat de o fâşie împrejmuitoare în jurul construcţiei utilă pentru montarea unei schele în vederea realizării de zugrăveli, reparaţii, etc. în suprafaţă totală de 41,05 m.p. şi suprafaţa aleii de acces pentru calea publică de 1,60 m.p.

Pe cale de consecinţă, din suprafaţa totală a curţii de 203,02 m.p. s-au scăzut 41,05 m.p. şi 1,60 m.p., rămânând suprafaţa de 160,37 m.p., teren liber care poate fi restituit în natură către reclamanţii A.G.S. şi I.G.E.O.

Curtea de Apel a reţinut, totodată, că Municipiul Bucureşti, prin Primar General, nu a formulat obiecţiuni la suplimentul la raportul de expertiză.

Stabilindu-se astfel situaţia de fapt a terenului în litigiu, Înalta Curte constată că în mod judicios, cu respectarea deciziei de casare, instanţa de rejudecare a determinat ce înseamnă, la speţă, sintagma „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” (amprenta construcţiei şi terenul din împrejurimi necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă) şi aceea de teren liber, apt restituirii în natură.

Susţinerea recurentului pârât în sensul că terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat reprezintă în fapt curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri pentru acesta, nu este fondată, fiind infirmată de dispoziţiile art. 7.3. alin. (2) din H.G. nr. 913/2010 care distinge între noţiunea de teren aferent şi cea de teren liber din punct de vedere juridic (nevândut), apt de a fi restituit în natură.

Recurentul pârât susţine, de asemenea, că un alt impediment la restituirea în natură în raport de dispoziţiile H.G. nr. 923/2010 îl constituie inclusiv menţiunile din varianta 2 a suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expert I.I.D., care presupune angajamentul beneficiarilor restituirii terenului liber de a permite în mod necondiţionat, intervenţia la conductele subterane de canalizare şi apă din curte, în cazul deteriorării acestora.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că această susţinere nu este o veritabilă critică formulată în sensul existenţei de utilităţi pe terenul restituit, ca impediment la restituire, iar pe de altă parte, în varianta 3 a suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expert I.I.D., terenul litigios nu este foarte bine delimitat în sensul îndrumărilor deciziei de casare.

O altă critică vizează cheltuielile de judecată, sens în care se susţine că Municipiul Bucureşti nu se află în culpă, iar atitudinea sa procesuală nu poate declanşa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată se solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv micşorarea cheltuielilor de judecată, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care reglementează dreptul suveran al instanţei de judecată de a micşora onorariul de avocat, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Critica este nefondată, deoarece obligarea la plata la cheltuielilor de judecată a apelantului-intimat Municipiul Bucureşti, prin Primar General, s-a făcut în conformitate cu art. 274 C. proc. civ. Având în vedere că apelul declarat de această parte a fost respins ca nefondat, Municipiul Bucureşti este partea care a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală în cauză.

În ceea ce priveşte natura cheltuielilor de judecată şi cuantumul acestora, plata sumei de 3.200 RON a reprezentat onorariile de expert din cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv 2.200 RON, stabilit prin decizia civilă nr. 679/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, la care se adaugă onorariul de expert de 1.000 RON, aferent expertizei efectuate în cea de-a treia rejudecare, şi nu onorarii de avocat, astfel cum în mod eronat susţine recurentul pârât.

Conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora plata experţilor, astfel încât nu îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care vizează exclusiv onorariile avocaţilor.

Faţă de cele ce preced, constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare sau casare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 143/A din 19 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 482/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 486/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 483/2014. Civil