ICCJ. Decizia nr. 487/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 487 /2014
Dosar nr. 3761/84/2012
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3390/337 din 18 iunie 2010 la Judecătoria Zalău, reclamanţii I.I. şi I.A. l-au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Zalău, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 8.900 RON, reprezentând contravaloarea a 11 pruni şi a 200 m.p. teren situat în Aghireş, parcela din C.F. X, precum şi obligarea pârâtului să le asigure reclamanţilor accesul la restul de teren neocupat, de aproximativ 1.600 m.p., cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamanţii au precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtului la preluarea întregii suprafeţe de teren, pe motiv că, aşa cum rezultă din expertiza tehnică judiciară întocmită în dosar, accesul reclamanţilor la terenul rămas în proprietatea lor nu se mai poate face din şosea, datorită existenţei unui parapet şi a diferenţei mari de nivel. Drumul indicat de expert pe partea opusă, paralel cu valea, nu există nici în drept, nici în fapt, fiind vorba de terenuri proprietatea tabulară a altor persoane, la capătul cărora fiecare a lăsat câte o porţiune necultivată, dar asta nu înseamnă că există un drum de acces, împrejurare atestată şi prin adeverinţa eliberată de Primăria comunei Meseşenii de Jos.
Prin sentinţa civilă nr. 2834 din 28 iunie 2012, Judecătoria Zalău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj, având în vedere obiectul cauzei, care este expropriere, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. f) şi ale art. 158 alin. (3) C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Sălaj sub nr. 3761/84/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 590 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Sălaj, acţiunea a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se faptul că, din expertiza judiciară efectuată în cauză rezultă că reclamanţii au acces cu mijloace mecanizate pe drumul vecin cu valea, care este trecut în documentaţia lor de intabulare ca fiind vecin cu terenul lor, adeverinţa eliberată de primărie fiind în contradicţie cu realitatea din teren şi cu schiţele de la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Sălaj, nejustificându-se, astfel, preluarea întregii suprafeţe de către pârât.
Prin decizia civilă nr. 7 din 04 aprilie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, ce a fost casată, acţiunea fiind reţinută spre rejudecare, pe motiv că hotărârea este nulă pentru greşita constituire a completului de judecată, întrucât, fiind vorba de o cauză ce are ca obiect exproprierea, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, soluţionarea ei se face cu participarea obligatorie a procurorului.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de reclamanţii I.I. şi I.A. împotriva pârâtului Municipiul Zalău, prin Primar, având ca obiect expropriere.
Au fost obligaţi recurenţii să-i plătească intimatului Municipiul Zalău suma de 250,12 RON, cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte situaţia de fapt s-a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii terenului intravilan în suprafaţă de 1.778 m.p. înscris în C.F. X Aghireş, conform extrasului funciar depus la judecătorie.
În zonă, a fost realizată de către pârâtă o lucrare de utilitate publică, respectiv „Şosea ocolitoare cu acces din DN1F/E81 în DJ191” pentru devierea traficului din municipiul Zalău, motiv pentru care, prin hotărârea nr. 23 din 12 iunie 2006 a Consiliului Local al comunei Meseşenii de Jos, un teren în suprafaţă totală de 16.304 m.p. a trecut din domeniul public al comunei în domeniul privat al acesteia, fiind donat fără sarcini în patrimoniul privat al pârâtei, donaţia fiind acceptată prin hotărârea nr. 125 din 12 iunie 2006 a Consiliului Local al municipiului Zalău.
Terenurile au fost identificate printr-o documentaţie vizată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sălaj, pârâta intabulându-şi dreptul de proprietate în cartea funciară.
Întrucât există posibilitatea ca şoseaua să afecteze şi terenurile învecinate aparţinând unor particulari, printre care şi reclamanţii, pârâta a încheiat cu aceştia o convenţie înregistrată în 24 septembrie 2009, reclamantul dându-şi acordul în vederea construirii şoselei, iar pârâta obligându-se ca, în măsura în care acesta dovedeşte că este proprietar al unei porţiuni de teren ocupate de şosea, pe care, anterior construirii acesteia, existau 11 pruni, tăiaţi după ocupare, să-l despăgubească pe reclamant pentru teren şi pentru pruni.
Pentru a se stabili dacă şoseaua ocolitoare a ocupat sau nu vreo porţiune din terenul reclamanţilor, a fost efectuat raportul de expertiză tehnică judiciară de ing. expert D.G.
Conform acestui raport de expertiză, deşi în titlul de proprietate al reclamanţilor aceştia figurează cu o suprafaţă de 2.051 m.p. teren, probabil cât foloseau la data reconstituirii dreptului de proprietate, aceştia şi-au intabulat dreptul de proprietate doar pe o porţiune de 1.778 m.p., expertul concluzionând, iniţial, că şoseaua ocupă o suprafaţă de 256 m.p. din totalul de 2.051 m.p., respectiv de 210 m.p. din terenul intabulat de reclamanţi pe numele lor şi că aceştia au acces la terenul rămas în proprietatea lor, pentru că există un drum pe partea opusă, paralel cu valea, care se învecinează cu terenul în litigiu şi care a şi fost trecut ca vecin al acestui teren în documentaţia de intabulare. Ulterior, răspunzând la obiecţiunile formulate de părţi, expertul a concluzionat, răspunzând obiecţiunilor pârâtei, că făcând o suprapunere a schiţei din folosinţa actuală, având în vedere terenul intabulat în favoarea reclamanţilor, centura ocolitoare nu ocupă vreo porţiune din acest teren. În aceleaşi concluzii, răspunzând obiecţiunilor reclamantului, expertul concluzionează că 145 m.p. sunt ocupaţi de taluz şi 220 m.p. de şoseaua ocolitoare, rămânând 4 m.p. o suprafaţă dincolo de rigolă, reţinând, cu privire la acest aspect, că, potrivit schiţei de punere în posesie, figurează ca vecin vale, dar drumul există vecin cu valea şi a fost trecut ca vecin şi când a fost întocmită documentaţia de intabulare.
Analizând planul de situaţie - anexa 2 la raportul de expertiză, coroborându-l cu concluziile expertului raportat la obiecţiunile părţilor, Curtea a apreciat că centura ocolitoare nu afectează terenul reclamanţilor.
Aceasta, deoarece, inclusiv răspunzând obiecţiunilor reclamantului, expertul arată că dimensiunile terenului proprietatea acestuia sunt o lăţime de 25,4 m şi o lungime de 78,14 m pe o latură şi de 80,02 m pe altă latură, conform schiţei de punere în posesie, însă, în concret, reclamantul foloseşte un teren în lăţime de 17,99 m pe o parte, respectiv 17,56 m pe altă parte. Pentru stabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor trebuie avută în vedere schiţa de punere în posesie ce a stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate şi nu folosinţa faptică. Raportat la aceasta, porţiunea de teren ocupată de şoseaua ocolitoare nu se suprapune cu terenul proprietatea reclamanţilor. Având în vedere această stare de fapt, nu se impune despăgubirea acestora pentru vreo porţiune de teren.
În ceea ce priveşte prunii, temeiul despăgubirii invocat de reclamanţi îl constituie faptul că aceştia ar fi fost proprietari ai terenului pe care prunii au fost cultivaţi, ceea ce s-a constatat că nu corespunde realităţii, aceştia nesolicitând aplicarea regulilor privind accesiunea imobiliară artificială pentru a se verifica buna sau reaua lor credinţă, în sensul art. 494 din vechiul C. civ. De aceea, instanţa nu a acordat despăgubiri pentru prunii tăiaţi.
Referitor la accesul reclamanţilor la terenul lor, aceştia au susţinut că, anterior edificării şoselei ocolitoare, diferenţa de nivel era mai mică şi nu exista parapet, astfel că aveau acces la drumul ce exista la acea dată, ceea ce poate fi real. Nu este, însă, mai puţin adevărat că au acces la un drum şi la ora actuală, chiar dacă acest acces nu este la fel de comod cum era cel vechi, ei înşişi recunoscând că pot ajunge la şosea pe partea de jos a drumului vecin cu valea, partea de sus fiind blocată de curţi şi grădini din intravilan. Adeverinţa eliberată de Primăria comunei Meseşenii de Jos nu contrazice această stare de fapt, spune doar că nu este un drum public. Este adevărat că drumul a fost creat de proprietarii terenurilor vecine cu ale reclamantului, tocmai pentru a-şi crea acces la aceste terenuri, lăsând necultivate porţiuni în acest scop. Aceasta nu înseamnă, însă, că ar trebui expropriate toate terenurile de lângă şosea, inclusiv al reclamanţilor, pentru că aceştia, datorită diferenţei de nivel faţă de şosea, nu au acces direct la aceasta, trebuind să recurgă la o variantă ocolitoare, ci că s-ar putea pune, eventual, problema limitelor legale ale dreptului de proprietate.
Din toate aceste considerente, rejudecând acţiunea reclamanţilor, Curtea a respins-o în totalitate, ca nefondată.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 316 raportat la art. 274 C. proc. civ., aceştia au fost obligaţi să-i plătească intimatului Municipiul Zalău suma de 250,12 RON, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând cheltuieli de transport.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.I. şi I.A., criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., şi anume pentru că „instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”.
Noţiunea de alcătuire a instanţei priveşte şi compunerea acesteia. Greşita compunere a instanţei vizează printre altele şi alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători.
În speţa de faţă instanţa a calificat greşit calea de atac ca fiind recursul în loc de apel şi, astfel, a pronunţat o hotărâre în complet de 3 judecători şi nu 2 judecători, cum prevede art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Ca regulă, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”. Prin excepţie, art. 2821 C. proc. civ., exclude de la calea de atac a apelului anumite litigii, printre care şi „litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON, inclusiv”.
În speţă, nu se face aplicarea niciunuia dintre cazurile de excepţie limitativ prevăzute de art. 2821 C. proc. civ. În cadrul procesului pendinte nu s-a pus problema evaluării în bani a pretenţiilor reclamanţilor la niciun moment. Chestiunea pusă în discuţie a fost dacă în cauză se impune sau nu exproprierea terenului reclamanţilor. Mai mult, dacă instanţa ar fi considerat relevantă stabilirea valorii în bani a acestor pretenţii, ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor acest aspect.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar avea în vedere valoarea în bani a litigiului, suma aferentă despăgubirilor inerente exproprierii terenului în discuţie depăşeşte pragul de 100.000 RON. Astfel, într-o cauză similară privind exproprierea unui teren în aceeaşi zonă, Tribunalul Sălaj a stabilit o valoare a despăgubirilor de 16,80 euro/m.p., valoare pe care Curtea de Apel Cluj a menţinut-o în decizia sa (decizia civilă nr. 113/A/2010, care a şi fost depusă în probaţiune în prezentul dosar de către intimat). Având în vedere că terenul în litigiu are o suprafaţă de 1.778 m.p., despăgubirile aferente ar fi de 128.443 RON (la un curs al monedei euro de 4,3 RON).
Aşa cum se observă, cauza de faţă nu se subscrie niciunui caz de excepţie dintre cele prevăzute limitativ de art. 2821 C. proc. civ. Prin urmare, trebuia să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ. (vechi), şi anume „(…) hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.
Cu toate că prima instanţă a indicat în dispozitivul hotărârii calea de atac ca fiind recursul şi, în consecinţă, reclamanţii şi-au intitulat calea de atac drept recurs, instanţa învestită cu judecarea cauzei trebuia, din oficiu, să verifice ca încadrarea căii de atac să fie corectă şi să recalifice recursul în apel. Judecând cauza ca şi recurs, reclamanţii au fost privaţi de o cale legală de atac.
În concluzie, greşita compunere a instanţei cu un complet format din 3 judecători şi nu din 2 judecători, aşa cum prevede legea pentru apel, atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Ca urmare, se solicită admiterea recursului şi, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se dispună casarea deciziei civile nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel care să judece în compunere legală, calea de atac fiind apelul.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Principala critică formulată împotriva deciziei civile nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, este cea potrivit căreia instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, ceea ce determină incidenţa cazului de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Se susţine în acest sens că instanţa a calificat greşit calea de atac exercitată de reclamanţi drept recurs în loc de apel, şi a pronunţat astfel o hotărâre în complet format din trei judecători, în loc de doi, încălcând normele legale imperative privind compunerea instanţei.
Înalta Curte constată că, în speţă, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 590 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Sălaj, împotriva căreia reclamanţii I.I. şi I.A. au declarat recurs la Curtea de Apel Cluj.
Soluţionând recursul, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 7/R din 04 aprilie 2013, prin care a admis recursul împotriva sentinţei tribunalului, pe care a casat-o, şi a reţinut acţiunea spre rejudecare în fond, în temeiul art. 304 pct. 1 coroborat cu art. 312 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dispozitivului acestei hotărâri, decizia este irevocabilă.
Împotriva acestei hotărâri nu s-a exercitat nicio cale de atac.
Curtea de Apel a reţinut cu putere de lucru judecat în considerentele acestei decizii, că fiind vorba de o cauză ce are ca obiect exproprierea, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, soluţionarea ei se face cu participarea obligatorie a procurorului, astfel încât sentinţa tribunalului este nulă pentru greşita constituire a completului de judecată.
În rejudecarea cauzei în fond, prin decizia civilă nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de reclamanţi, având ca obiect expropriere.
Fiind vorba de o casare cu reţinere, în sensul dispoziţiilor art. 312 alin. (4) C. proc. civ., fondul a fost rejudecat tot de trei judecători câţi au soluţionat şi recursul, Curtea de Apel pronunţând o decizie irevocabilă, întrucât hotărârea a fost pronunţată tot de instanţa de recurs.
Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanţii au exercitat calea de atac a recursului, criticând-o din perspectiva art. 304 pct. 1 C. proc. civ., şi anume pentru că „instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”, calea de atac exercitată fiind apelul şi nu recursul astfel cum în mod greşit a calificat-o Curtea de Apel.
Argumentele aduse în susţinerea criticii de nelegalitate astfel formulate au fost următoarele: cauza de faţă nu se subscrie niciunui caz de excepţie dintre cele prevăzute limitativ de art. 2821 C. proc. civ., astfel încât trebuia să se aplice dispoziţiile art. 282 C. proc. civ., şi anume „(…) hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”, sau, cu toate că prima instanţă a indicat în dispozitivul hotărârii calea de atac ca fiind recursul şi, în consecinţă, reclamanţii şi-au intitulat calea de atac exercitată împotriva sentinţei tribunalului drept recurs, instanţa învestită cu judecarea cauzei trebuia, din oficiu, să verifice ca încadrarea căii de atac să fie corectă şi să recalifice recursul în apel. Judecând cauza ca şi recurs, reclamanţii au fost privaţi de o cale legală de atac.
În primul rând, se observă că motivul de recurs astfel argumentat nu putea fi formulat decât împotriva primei decizii a Curţii de Apel, respectiv decizia civilă nr. 7/R din 04 aprilie 2013, prin care instanţa a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, pe care a casat-o şi a reţinut acţiunea spre rejudecare în fond.
Cum împotriva acestei hotărâri nu s-a exercitat nicio cale de atac, procesul a fost rejudecat în primă instanţă de către Curtea de Apel, care prin decizia civilă nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a respins, ca nefondată, acţiunea civilă, având ca obiect expropriere.
Întrucât recursul a fost exercitat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 590 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Sălaj, a rămas statuat cu putere de lucru judecat soluţia dată implicit, calificării căii de atac, prin necontestarea acestei chestiuni pe calea controlului judiciar exercitat de reclamanţi, finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 7/R din 04 aprilie 2013.
Cu ocazia rejudecării procesului, Curtea de Apel s-a comportat ca o instanţă care judecă în primă instanţă, pronunţându-se în fond.
În acest context, recursul declarat împotriva celei de a doua decizii este, prin urmare admisibil, faţă de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., însă nu este fondat, deoarece prin neexercitarea căii de atac şi împotriva primei hotărâri a Curţii de Apel, recurenţii reclamanţi nu mai puteau pune în discuţie greşita calificare a căii de atac exercitate împotriva sentinţei tribunalului.
De altfel, această calificare a căii de atac a avut în vedere valoarea imobilului astfel cum a fost indicată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată (800 euro/ar; 200 RON/buc/pruni) şi prin precizarea de acţiune ulterioară referitoare la suprafaţa în litigiu, de 1.778 m.p., din care reiese un cuantum al pretenţiilor deduse judecăţii sub pragul prevăzut de dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ.
Raportarea la decizia civilă nr. 113/A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj nu are relevanţă în prezenta cauză, în condiţiile în care aceasta a fost pronunţată într-un alt dosar, iar nu în prezentul litigiu pentru a avea înrâurire asupra valorii obiectului material al litigiului.
Faţă de cele ce preced, constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare/casare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.I. şi I.A. împotriva deciziei civile nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 486/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 488/2014. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
