ICCJ. Decizia nr. 504/2014. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 504/2014
Dosar nr. 8319/3/2012
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la data de 7 iulie 2011, reclamanta S.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. 3, situat în imobilul din Bucureşti, sector 2.
Reclamanta a formulat cerere precizatoare sub aspectul cadrului procesual, arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Sentinţa civilă nr. 979 din 25 ianuarie 2012, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare este mai mare de 500.000 RON, situaţie în care dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. prevăd competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului.
Prin Sentinţa civilă nr. 2336/2012.2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul la plata sumei de 865.550 RON, cu titlu de daune către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin Contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996 încheiat cu Municipiul Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 9160 din 24 noiembrie 2006, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul 13394/300/2006, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta D.E.S.M. în contradictoriu cu pârâta S.V. şi a fost obligată aceasta să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, sector 2, iar recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 618R din 25 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Deşi reclamanta a fost evinsă de către adevăratul proprietar, Contractul nr. AA/1996, ce a constituit titlu de proprietate, nu a fost anulat, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel că pretenţiile reclamantei se încadrează în ipoteza art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin Decizia civilă nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 865.550 RON către reclamantă, reprezentând preţul de piaţă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Critica pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice în sensul lipsei calităţii sale procesuale pasive s-a reţinut a fi întemeiată, având în vedere că, prin acţiunea formulată, precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv la data de 23 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter derogatoriu de la dreptul comun şi instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabileşte în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În ce priveşte aplicarea regulilor de drept comun în materia evicţiunii, instanţa a reţinut că acestea nu sunt incidente în soluţionarea procesului de faţă, în condiţiile existenţei dispoziţiilor legale menţionate mai sus cuprinse în Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că, în litigiul anterior, instanţele care au soluţionat acţiunea în revendicare au tranşat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de faţă, statuând că pârâta S.V. a fost de bună-credinţă la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996.
De altfel, atât timp cât nu s-a făcut dovada anulării pe cale judiciară a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, ca urmare a promovării unei acţiuni înăuntrul termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta este prezumat a fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Curtea a reţinut că este îndeplinită în cauză şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât actul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 a fost "desfiinţat", în sensul că a fost lipsit de efecte juridice, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare împotriva reclamantei.
Nici criticile formulate de către apelantul-pârât în sensul că suma stabilită de către expert este nejustificat de mare şi că, în cadrul metodelor de evaluare, expertul evaluator nu a ţinut cont de blocajul actual al tranzacţiilor imobiliare, nu au fost primite.
Instanţa a constatat că raportul de expertiză a fost comunicat în mod legal apelantului-pârât şi că acesta nu a formulat obiecţiuni la primul termen după comunicarea raportului de expertiză.
Expertul a folosit în scopul evaluării preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, metoda legală prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, a Standardelor Internaţionale de Evaluare, iar pârâtul, deşi avea posibilitatea să ceară refacerea probei cu expertiza tehnică de evaluare, invocând motive temeinice, în faţa tribunalului, în favoarea căruia Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi-a declinat competenţa materială, acesta nu a uzat de această posibilitate.
În apel, pârâtul a solicitat refacerea probei cu expertiza tehnică de evaluare, solicitare pe care instanţa a constatat-o neîntemeiată, deoarece expertiza a utilizat metoda de evaluare a stabilirii preţului de piaţă conform Standardelor internaţionale de evaluare, metodă care este prevăzută în mod expres la art. 501 din lege.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bucureşti, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a considerat că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, punând semnul egalităţii între cele două instituţii, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, instanţa a legitimat procesual o persoană care nu a deţinut calitatea de parte în dosar, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului disponibilităţii şi, deci, cu o evidentă şi gravă încălcare a legii.
În privinţa Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului reclamanţilor la obţinerea despăgubirii, şi cel care a stat în judecată, în calitate de pârât.
Prin urmare, instanţa de apel a greşit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că, în cauză, Ministerul Finanţelor Publice asigura numai reprezentarea Statului Român, situaţie în care nu poate fi obligat în nume propriu, şi nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligaţiile personale ale reprezentantului.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamantă, ci terţ, nu poate fi obligat pentru plata preţului.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei, Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
De asemenea, potrivit art. 1344 C. civ., "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a Ministerului Finanţelor Publice, şi să îi acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
În situaţia în care reclamanta a fost deposedată de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, atunci sunt întrunite condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului de piaţă pentru imobilul în cauză.
Mai mult decât atât, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează, în mod expres, situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în speţa de faţă, deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, astfel că nu sunt întrunite condiţiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamantă, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
S-a mai arătat că este criticabilă hotărârea atacată şi în ceea ce priveşte concluziile raportului de expertiză însuşite de către instanţă fără rezerve, suma stabilită de către expert, 865.550 RON, fiind nejustificat de mare şi reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.
În cadrul metodelor de evaluare nu s-a ţinut cont de blocajul actual al tranzacţiilor imobiliare, când cererea este mult mai mică decât oferta.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
O aplicare corectă a dispoziţiilor legale ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României). Invocă în acest sens şi hotărârea Pincova şi Pinc c. Republicii Cehe.
Solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat.
La termenul de judecată din 13 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia lipsei de interes în declararea recursului de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având a se pronunţa, cu prioritate, asupra acestei chestiuni.
Astfel, prin decizia atacată, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 865.550 RON către reclamantă, reprezentând preţul de piaţă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Una dintre condiţiile de exercitare ale acţiunii civile se referă la necesitatea existenţei unui interes, adică a unui folos practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea. Interesul juridic trebuie să fie născut şi actual, deci trebuie să existe la momentul în care se exercită acţiunea civilă, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, forma concretă de manifestare a acţiunii.
Potrivit opiniilor exprimate în doctrină şi jurisprudenţă, interesul judiciar este o condiţie necesară pentru dobândirea calităţii de parte în procesul civil şi se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obţine oricare dintre părţi de pe urma activităţii judiciare pe care intenţionează să o desfăşoare.
În procesul civil nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim, personal, adică propriu celui care promovează acţiunea civilă, născut şi actual, respectiv un interes care se află în fiinţă la data promovării acţiunii civile şi pe tot timpul exercitării acesteia.
În consecinţă, interesul promovării prezentei cereri de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, deoarece nu mai există niciun folos practic pentru recurent, din moment ce instanţa a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca lipsit de interes.
În ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că criticile formulate de acesta pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, prin substituirea greşită, de către instanţă, a pârâtului chemat în judecată de către reclamantă, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu Ministerul Finanţelor Publice, va fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice nu se justifică, faţă de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta va fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că nu sunt întrunite condiţiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Această critică va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
Criticile sunt neîntemeiate.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual la data de 23 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că înţelege să se judece Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceasta l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
Reclamanta a intenţionat să atragă în proces persoana care are obligaţia de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerului Finanţelor Publice.
Aşadar, nu se poate reţine nicio încălcare a principiului disponibilităţii, urmare a deciziei pronunţate, deoarece Curtea a soluţionat cauza în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamantă, astfel că nu sunt întrunite condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, pe care reclamanta a înţeles să-şi întemeieze acţiunea, "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
În cazul acestui tip de acţiune, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) - cazul cererii de faţă) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, statul este cel care a preluat în mod abuziv, în regimul politic trecut, imobilele aparţinând unor persoane fizice, pe care ulterior le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriaşi, care au plătit un preţ pentru bunul astfel dobândit.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii lui, urmează să recupereze preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obţină valoarea de piaţă a bunului.
Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de a sta în proces, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor, şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, constituie instituţia prevăzută de lege pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul.
Faţă de aceste aspecte, se constată justificată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea acestuia de a sta în proces rezultând ex lege.
Ca urmare, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Curtea stabilind, în mod corect, judecarea cauzei în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimare procesuală pasivă.
În mod greşit recurentul a susţinut că Primăria Municipiului Bucureşti trebuie să stea în proces, ca pârât, contrar celor reţinute de Curte.
Astfel, acţiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi întemeiată pe art. 501 din acest act normativ, al cărui conţinut a fost redat mai sus, iar nu pe dispoziţiile de drept comun în materia garanţiei vânzătorului pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.).
În cazul cererilor formulate în baza acestei dispoziţii legale, cum s-a arătat deja, restituirea preţului de circulaţie a imobilului, bineînţeles, în caz de admitere a acţiunii, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ în discuţie, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a sta în proces, ca pârât.
Nu se poate reţine nici încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, nu se justifică legitimarea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului Bucureşti, astfel cum au susţinut pârâţii.
În consecinţă, decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea formelor procedurale şi a dispoziţiilor din legea specială incidente în materie.
Recurenţii au mai criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, susţinând că nu sunt întrunite condiţiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Înalta Curte constată că, deşi neanulat, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei a rămas fără eficienţă juridică ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri a foştilor proprietari, reclamanta fiind obligată să cedeze în favoarea acestora deplina proprietate şi liniştita posesie a bunului.
Reclamanta se încadrează în ipoteza legii speciale, prin "desfiinţare" înţelegându-se nu doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi când s-a admis o acţiune în revendicare.
Că este aşa rezultă şi din dispoziţiile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (...)". Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009, este relevant în stabilirea sensului noţiunii de "desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare", deoarece prevede expres că "desfiinţarea" poate fi atât urmarea unei acţiuni în anularea contractului, cât şi a unei acţiuni în revendicare.
Faţă de Sentinţa civilă nr. 9160 din 24 noiembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra bunei-credinţe a cumpărătoarei, cât şi prezumţia respectării dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la contractare (având în vedere că acest contract nu a fost anulat), situaţia reclamantei se încadrează în ipoteza art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ce priveşte critica vizând cuantumul exagerat al evaluării imobilului, aceasta nu poate fi analizată de instanţa de recurs faţă de actuala reglementare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Modul în care prima instanţă şi instanţa de apel au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Mai mult, criticile relative la indicatorii ce trebuie luaţi în calcul la stabilirea valorii de piaţă a imobilului, sunt formulate direct în recurs, nefiind supuse analizei instanţei de apel.
Având în vedere considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 505/2014. Civil → |
|---|
