ICCJ. Decizia nr. 501/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 501/2014
Dosar nr. 37022/3/2008*
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 6 octombrie 2008, sub nr. 37022/3/208, reclamantul E.T.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la 130.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1, la data pronunţării hotărârii în prezenta cauza, iar în subsidiar obligarea pârâţilor să îi restituie preţul plătit pentru cumpărarea apartamentului, actualizat cu rata inflaţiei până la data efectuării plaţii efective; obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare adus prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate de reclamant după cumpărarea apartamentului, evaluat provizoriu la suma de 20.000 RON; obligarea pârâţilor la plata sumei estimate provizoriu la 100.000 euro cu titlu de daune interese, reprezentând diferenţa între valoarea de circulaţie a imobilului şi sumele acordate pe capetele 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată, respectiv preţul de cumpărare actualizat şi valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului actualizată şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1352 din 23 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 37022/3/2008 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul E.T.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătăţirilor necesare şi utile; a fost respins capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătăţirilor necesare şi utile formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; au fost respinse capetele de cerere privind plata valorii de circulaţie a imobilului şi restituirea preţului actualizat al imobilului, ca fiind prescrise; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind lipsită de obiect; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva chematei în garanţie SC H.N. SA, ca fiind lipsită de obiect.
Prin Decizia civilă nr. 555A din 28 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant E.T.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1352 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 5216 din 16 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant E.T.A. împotriva Deciziei civile nr. 555A din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fost modificată decizia, în sensul că a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 1352 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa înlăturării dispoziţiei referitoare la respingerea capetelor de cerere privind plata valorii de circulaţie a imobilului şi restituirea preţului actualizat şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea acestor capete de cerere la Tribunalul Bucureşti, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 5 octombrie 2011, sub nr. 37022/3/2008*, şi a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 2298 din 21 decembrie 2011, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul E.T.A., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 911,53 RON (9.115.303 ROL), reprezentând preţul plătit pentru apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, a fost respins atât capătul de cerere privind plata valorii de circulaţie a imobilului, ca neîntemeiat, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva chematei în garanţie, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător, a transmis reclamantului E.T.A., cumpărător, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din verandă, culoar, 2 camere, bucătărie, baie, boxă, în suprafaţă utilă de 55,25 mp şi 71,10 mp teren situat sub construcţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 a fost respinsă excepţia lipsei interesului în formularea cererii, a fost admisă cererea formulată de numitul K.R., în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză E.T.A., cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu SC H.N. SA şi s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi E.T.A., privind imobilul din Bucureşti, sector 1.
Prin Sentinţa civilă nr. 1639 din 7 martie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 12450/2002, a fost respinsă acţiunea formulată de numitul K.R. împotriva reclamantului din prezenta cauză E.T.A. privind obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1.
Prin Decizia civilă nr. 1168A din 5 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 1148/2003, au fost admise apelurile formulate de reclamantul din prezenta cauză E.T.A. şi de SC H.N. SA împotriva Sentinţei civile nr. 333 din 21 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 256472003, a fost admis recursul declarat de numitul K.R. împotriva Deciziei civile nr. 1168 din 5 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a fost modificată decizia, în sensul că au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamantul E.T.A., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA împotriva Sentinţei civile nr. 333 din 21 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
A reţinut tribunalul că din economia dispoziţiilor art. 501 şi 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă că legiuitorul a prevăzut dreptul chiriaşilor cumpărători la restituirea preţului de piaţă, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce pentru situaţia contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate şi care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea preţului plătit, actualizat în funcţie de indicele de inflaţie. În speţă, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamantul a dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 1, a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aspect reţinut cu putere de lucru judecat în Sentinţa civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi în Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (aspectul negativ), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (aspectul pozitiv). Având în vedere aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate, cu privire la faptul că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în Bucureşti, sector 1, nu pot fi contrazise cu ocazia unei alte judecăţi.
Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptăţit doar la restituirea preţului plătit pentru imobil, actualizat, conform art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, iar nu la plata preţului de piaţă al imobilului, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001. Pentru considerentele reţinute tribunalul a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 911,53 RON (9.115.303 ROL), reprezentând preţul plătit pentru ap. 1 situat în Bucureşti, sector 1, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind plata valorii de circulaţie a imobilului, ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanţie SC H.N. SA, tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată. A reţinut că SC H.N. SA a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 cu reclamantul, în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti. Conform prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, unităţile specializate care evaluează şi vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligaţia de a încasa contravaloarea acestora de la cumpărător, de a reţine comisionul de 1% potrivit art. 13 alin. (6) lit. a) din lege şi de a vira suma rămasă în termen de 3 zile lucrătoare în contul deschis la Trezoreria Statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul sau în contul deschis la unităţile B. SA, după caz.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că în virtutea prevederilor legale de mai sus, mandatul conferit SC H.N. SA este unul cu titlu oneros, comisionul de 1% prevăzut de art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 reprezentând tocmai contravaloarea remuneraţiei mandatarului pentru serviciul prestat către mandant. În caz de desfiinţare a actului juridic încheiat de mandatar în numele mandantului, mandatarul nu poate fi obligat la restituirea remuneraţiei primite, întrucât aceasta reprezintă echivalentul serviciului prestat de către acesta pentru mandant, neconfundându-se cu prestaţiile propriu-zise la care părţile s-au obligat. Faptul că prin lege s-a prevăzut dreptul unităţilor specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, cum este şi cazul chematei în garanţie, de a încasa un anumit procent din preţul de vânzare al acestora nu schimbă natura juridică a acestei reţineri, suma de 1% revenită chematei în garanţie reprezentând doar contravaloarea serviciului prestat de aceasta pentru mandantul Primăria Municipiului Bucureşti, constând în încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995. Prin urmare, apreciind că nu se poate reţine o culpă în sarcina chematei în garanţie în privinţa îndeplinirii mandatului său, iar aceasta nu şi-a asumat obligaţia de a garanta validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în numele mandantului, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 1% încasat în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 şi art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Astfel, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanţie SC H.N. SA.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul E.T.A., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 56A din 25 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant E.T.A. şi de către apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 2298 din 21 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 37022/3/2008*, în contradictoriu cu intimata chemată în garanţie SC H.N. SA.
Examinând sentinţa civilă apelată în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate, reţinând următoarele considerente:
Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea cererii fostului chiriaş al unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 al cărui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat printr-o hotărâre irevocabilă, la solicitarea proprietarului deposedat abuziv de către stat, cu obligarea la restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului desfiinţat.
Din probele administrate rezultă că, prin Sentinţa civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti menţinută prin Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost constatată irevocabil nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996 încheiat între apelantul E.T.A. şi intimata Primăria Municipiului Bucureşti privind imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.". Astfel, condiţia esenţială pentru ca titularul titlului desfiinţat să beneficieze de însăşi valoarea de piaţă a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate. Întrucât norma în discuţie nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanţial, fie de drept procedural, din conţinutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art. 501. Această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza încheierii contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenţionat un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea ori nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia nr. 2295 din 30 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut, pe de o parte, că E.T.A. nu a fost de bună-credinţă la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece ştia sau trebuia să ştie că a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparenţa titlului putea fi descoperită cu minime diligenţe, obligatorii pentru cumpărător iar, pe de altă parte, că, la momentul cumpărării, s-au încălcat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare. Nerespectarea art. 9 nu a fost constatată, astfel cum s-a reţinut în decizia recurată în cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, corelaţia cu reaua-credinţă a părţii contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja conturată, în opinia acelei instanţe, din alte împrejurări relevante. Chiar dacă s-ar reţine contrariul, în sensul că verificarea respectării normei din Legea nr. 112/1995 s-a realizat în contextul bunei sau relei-credinţe, tot nu se poate ignora constatarea încălcării legii, din perspectiva condiţiei esenţiale pentru dezdăunare impuse de art. 501 din Legea nr. 10/2001. Pe baza acestor aprecieri, simpla încălcare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanţă în procesul anterior, conduce la inaplicabilitatea art. 501 din Legea nr. 10/2001. Această constatare fiind suficientă pentru conturarea concluziei expuse, s-a apreciat că nu este necesară analiza incidenţei relei-credinţe asupra întinderii dezdăunării cuvenite cumpărătorului. Contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat de E.T.A. cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptăţirea cumpărătorului exclusiv la restituirea preţului actualizat.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din lege, în cazul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea preţului actualizat - în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât şi restituirea valorii de piaţă a imobilului - în ipoteza unui contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 - se realizează "de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Se instituie, astfel, ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează, aşadar, în ceea ce priveşte atât restituirea valorii de piaţă a imobilului, cât şi restituirea preţului actualizat. S-a apreciat, pe acest temei, că în mod corect, instanţa de fond a reţinut în cauză că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca debitor al obligaţiei de restituire (în oricare dintre ipotezele legale), critica apelantului cu acest obiect neavând temei.
Curtea de apel a apreciat ca nefondată şi critica apelantului-pârât privind greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a SC "H.N." SA, având ca obiect restituirea comisionului de 1% încasat de această societate, având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că Ministerul Finanţelor Publice trebuie să restituie preţul actualizat, fără a limita obligaţia de plată doar la diferenţa dintre preţul actualizat şi comisionul de 1%, or "ubi lex non distinguit, nec nos distinguire debemus". Totodată, Curtea reţine că încasarea comisionului de 1% de către chemata în garanţie SC "H.N." SA reprezintă remunerarea activităţii prestate de către aceasta, în calitate de mandatar al vânzătorului, privind evaluarea şi vânzarea imobilului în litigiu. Nefăcându-se dovada vreunei culpe a chematei în garanţie în executarea mandatului, aceasta nu poate fi obligată la restituirea comisionului, aşa cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul E.T.A. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
1. În cererea de recurs, reclamantul a redat motivarea cererii de chemare în judecată, precum şi istoricul litigiului, arătând ulterior că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 56A/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar pe fond, după rejudecare, solicită admiterea cererii în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de circulaţie al imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţinând că motivarea din considerentele deciziei de apel în sensul că pentru chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pentru faptul că au fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 prevede că aceştia au dreptul la despăgubiri reprezentând preţul reactualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, motivare care ar fi străină de natura pricinii întrucât legea, în art. 501 şi art. 50 alin. (1), (2) şi (3), nu prevede acest lucru.
Argumentează reclamantul că, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor stabilit conform standardelor internaţionale. Totodată, în conformitate cu art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "restituirea preţului prevăzut la alin. (1) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Susţine că, din analiza dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 nu rezultă în mod direct şi expres faptul că pentru chiriaşii cumpărători (proprietari) aflaţi în situaţia evocată s-ar acorda despăgubiri constând doar în plata preţului achitat, reactualizat cu rata inflaţiei. Consideră faptul că nulitatea absolută a unui contract nu poate fi stabilită decât dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative, în caz contrar nu poate fi anulat. Consideră că, indiferent de cauza de nulitate, toţi foştii chiriaşi care au cumpărat imobilele şi li s-a anulat contractul pentru încălcarea Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor. În aceste situaţii juridice culpa exclusivă aparţine statului, atât în privinţa foştilor proprietari, cât şi în privinţa chiriaşilor, cumpărători evinşi.
Reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei atacate şi pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea este dată cu aplicarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 atunci când a reţinut că ar avea dreptul numai la preţul plătit, indexat cu rata inflaţiei. Consideră nelegală decizia instanţei de apel prin care s-a reţinut că despăgubirea reprezentând plata preţului reactualizat ar reprezenta efectul nulităţii absolute a actului juridic, nefiind avute în vedere dispoziţiile privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune prevăzute de art. 1337 C. civ. Astfel, în mod nelegal instanţa de apel, dar şi instanţa de fond consideră că nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care prevăd ca despăgubire pentru chiriaşului evins preţul de piaţă al imobilului, text care nu prevede inaplicabilitatea în cazul relei-credinţe a chiriaşului evins.
Reclamantul a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) şi art. 261 alin. (1) pct. 8 motivat de faptul că minuta pronunţată nu cuprinde numele judecătorilor care au semnat minuta astfel încât nu se poate verifica continuitatea completului de judecată care a pronunţat minuta dacă este unul şi acelaşi cu cel care a pronunţat hotărârea instanţei de apel.
2. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat în dezvoltarea motivelor de recurs nelegalitatea hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel este criticată în privinţa menţinerii obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului plătit actualizat conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 20 septembrie 1996 al imobilului situat în Bucureşti, sector 1, sens în care a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susţine că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti, fiind terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti. Consideră că obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, văzând şi dispoziţiile art. 970 C. civ.
Apreciază că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, atâta timp cât obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. Recurenta opinează că nu se poate aprecia în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, întrucât ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, aspect ce nu poate fi acceptat deoarece novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului şi, în plus, aceasta nu se prezumă, voinţa de a o realiza trebuind să rezulte evident din act. Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novaţiunea. Deposedarea reclamantelor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, fiind de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului a Primăriei Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie, neputând fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice întrucât nu există culpa acestei instituţii.
Argumentează recurenta că instanţa de fond, cât şi cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., în baza cărora obligaţia de garanţie, pentru situaţia evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorului imobilului, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatarul acesteia SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul.
Apreciază că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa instituţiei. Invocă faptul că SC H.N. SA a încasat un comision de 1% din preţul achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi consideră că instanţa trebuie să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispoziţiile normative să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului şi să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din preţul actualizat. În acest context apreciază că în mod greşit a fost soluţionată cererea de chemare în garanţie formulată împotriva SC H.N. SA.
Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul de a se admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte plata preţului reactualizat şi respingerea acţiunii pe acest considerent, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant şi pârâtă având în vedere următoarele considerente:
1. Referitor la recursul declarat de reclamantul E.T.A., s-au invocat ca prim motiv de recurs dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Dezvoltarea şi argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esenţă, pe împrejurarea că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei motive străine de natura cauzei atunci când a apreciat în examinarea soluţiei de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al imobilului, incidenţa art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitor la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deşi din textul de lege nu ar rezulta expres acest lucru.
Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere că instanţa de prim control judiciar a procedat în mod corect, în limitele cererii de apel, la verificarea situaţiei de fapt şi a modului în care dispoziţiile legale au fost aplicate de prima instanţă. Or, în cauză, se constată că, în raţionamentul judiciar expus, instanţa de apel a avut în vedere obiectul acţiunii deduse judecăţii ce îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, context în care a reţinut judicios că temeiul juridic al pretenţiei reclamantului rezidă în dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Astfel, legea specială reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă preţul de piaţă al imobilului (art. 501), cât şi în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă preţul actualizat din contract (art. 50 alin. (2)).
Critica reclamantului potrivit căreia motivarea deciziei instanţei de apel ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii este neîntemeiată întrucât obiectul acţiunii este dat de acordarea de despăgubiri, iar faptul că acestea sunt echivalente preţului actualizat sau valorii de piaţă a imobilului ţine exclusiv de stabilirea întinderii despăgubirii în funcţie de încadrarea situaţiei deduse judecăţii în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Instanţele de fond şi de apel au analizat norma legală incidentă în cauză, funcţie de circumstanţele particulare speţei, atât timp cât acordarea despăgubirilor pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995 este reglementată de temeiuri juridice diferite ce îşi au sorgintea în Legea nr. 10/2001, în funcţie de respectarea ori nerespectarea prevederilor legii speciale la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, desfiinţate ulterior prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În acest cadru normativ, întinderea despăgubirilor la valoarea echivalentă preţului actualizat sau a valorii de piaţă a imobilului este în funcţie de încadrarea situaţiei particulare deduse judecăţii în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Drept urmare, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, fiind evidenţiate motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţă la adoptarea soluţiei în sensul cerinţelor articolului 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fără a se evidenţia motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Instanţa a argumentat incidenţa dispoziţiilor înscrise în art. 50 alin. (2) raportat situaţiei de fapt reţinute în cauză, din motivarea deciziei rezultând justeţea soluţiei adoptate.
Critica invocată de reclamant, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât minuta pronunţată nu ar cuprinde numele judecătorilor, este neîntemeiată. Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 258 C. proc. civ., minuta va cuprinde soluţia asupra tuturor cererilor formulate în cauză, elemente care vor fi preluate, ca atare, în dispozitivul hotărârii. Norma legală prevede expres sancţiunea nulităţii hotărârii pentru nesemnarea acesteia de către judecători, însă lipsa din cuprinsul actului procedural a menţiunii referitoare la numele judecătorilor care au semnat-o - aspect necontestat în cauză - nu reprezintă motiv de nulitate a hotărârii, deoarece această cerinţă formală trebuie inserată în dispozitivul hotărârii în sensul cerinţelor prevăzute de art. 261 C. proc. civ., şi nu în minută. Nerespectarea unei atare cerinţe nu ar putea atrage decât, eventual, nulitatea relativă numai atunci când s-ar dovedi că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, ipoteză care nu se regăseşte în cauză, deoarece o atare dovadă nu a fost realizată de recurent. O interpretare contrară ar însemna a adăuga la obligaţiile legale prin care sunt reglementate nulităţile, dar şi o eventuală reluare a judecăţii pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu operează.
Pe fondul litigiului, reclamantul a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în determinarea modalităţii de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul preţului actualizat, şi nu la cel al valorii de piaţă a imobilului, astfel cum a solicitat prin acţiunea introductivă. Critica se vădeşte a fi nefondată şi nu atrage incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat plătit. În acest cadru normativ, reclamantul este îndreptăţit la restituirea preţului actualizat plătit, în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului său de vânzare-cumpărare, în care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, perfectarea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Apărarea reclamantului-recurent potrivit căreia în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 ar avea dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale nu poate fi primită. În conformitate cu dispoziţiile legale evocate, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.".
Conţinutul normei analizate relevă condiţia premisă pentru ca titularul actului desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor înscrise în art. 50 alin. (2) şi (3), precum şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenţia legiuitorului de a distinge între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincţie care funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază că menţinerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21)), precum şi introducerea art. 501, denotă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi - în sens larg - se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În contextul cauzal, se constată că instanţa de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Titlul de proprietate al acestuia a format obiectul unui litigiu soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în cadrul căruia s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 20 septembrie 1996, încheiat în privinţa imobilului situat în Bucureşti, sector 1, cu Primăria Municipiului Bucureşti, reţinându-se cu putere de lucru judecat că reclamantul a dobândit imobilul cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În această circumstanţă, potrivit raţionamentului judiciar expus, instanţa de apel a procedat corect la analizarea condiţiei vizând respectarea normelor înscrise în Legea nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în beneficiul reclamantului din perspectiva efectului pozitiv al puterii lucrului judecat desprins din statuările de fapt şi de drept reţinute din hotărârea judecătorească irevocabilă sus-menţionată, analiză cu impact asupra verificării în cauză a viabilităţii art. 501 ori a art. 50 alin. (2) din lege.
Solicitarea reclamantului privind aplicarea regulilor de drept comun înscrise în art. 1337 C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune nu poate fi primită. Obiectul acţiunii constă în acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, al cărui temei juridic rezidă în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
În consecinţă, nu pot fi aplicate normele de drept comun în materia evicţiunii, cât timp există reguli speciale pentru soluţionarea prezentei acţiuni, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Garanţia pentru evicţiune reglementată de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. se aplică doar în privinţa vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, astfel cum este cazul de faţă, când obiect al convenţiei dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar.
2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, se constată în dezvoltarea motivelor de recurs reluarea criticilor care vizează lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Motivul de recurs formulat sub acest aspect este neîntemeiat întrucât instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare judicioasă a dispoziţiilor legale, apreciind corect că, în raportul juridic dedus judecăţii este justificată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în raport de incidenţa dispoziţiilor înscrise în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, conform textului legal, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) şi (21) (preţul de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Din interpretarea sistematică a normelor legale sus-menţionate rezultă că obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului imobilelor, achiziţionate pe baza Legii nr. 112/1995, a fost instituită ex lege, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.
Apărările recurentei-pârâte axate pe neîntrunirea condiţiilor de drept comun ale novaţiunii de debitor nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca instanţa să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, atât timp cât instanţa este chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată. Obligaţia de dezdăunare a proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile - funcţie de cele două ipoteze în care se regăsesc în privinţa respectării/nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractelor - rezultă în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001, astfel încât în contextul acestui cadru normativ nu are relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.
Obligaţia de plată nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul legii, legiuitorul stabilind expres obligaţia de dezdăunare în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile arătate. În această situaţie, nu are relevanţă juridică apărarea pârâtului axată pe aspectul culpei la încheierea actului juridic şi nici pe principiul relativităţii efectelor actului juridic pentru a constitui temei al reţinerii lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice din moment ce nu relaţiile contractuale au stat la baza obligaţiei de dezdăunare a cumpărătorului.
Argumentele prezentate stau la baza înlăturării şi a susţinerilor recurentului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun din materia evicţiunii înscrise în art. 1337 C. civ., deoarece Ministerul Finanţelor Publice nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii au caracter special faţă de normele de drept comun în materie de evicţiune, reglementate de art. 1337 şi urm. C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Or, faţă de dispoziţiile legii speciale, aplicabile în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit considerentelor deja arătate.
Neîntemeiată este şi critica care vizează greşita respingere a cererii de chemare în garanţie, formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC H.N. SA, pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea preţului de piaţă ori a celui actualizat (după ipoteza identificată în art. 50 alin. (2), ori art. 50 alin. (21) şi art. 501, după caz) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, textul prevede obligaţia de restituire a preţului de către Ministerul Finanţelor Publice, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte comisionul de 1% încasat de unităţile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligaţia de restituire este integrală, fără deducerea respectivului comision din dezdăunarea cuvenită fostului proprietar, neavând relevanţă împrejurarea că, anterior, la cumpărarea imobilelor, comisionul de 1% din preţul de vânzare a fost reţinut de către mandatarul vânzătorului.
În consecinţă, constatându-se că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursule declarate de reclamantul E.T.A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 56A din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul E.T.A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 56A din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 500/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 502/2014. Civil → |
|---|
