ICCJ. Decizia nr. 502/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 502/2014
Dosar nr. 1203/1/2011*
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1605 din 6 iulie 2007, Tribunalul Timiş a respins acţiunile conexe formulate de contestatorii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. împotriva Primarului Municipiului Timişoara, în pronunţarea soluţiei, prima instanţă reţinând, în esenţă, că terenurile din litigiu fac obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, întrucât atât la data deposedării, cât şi în prezent, sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara şi, prin urmare, reglementarea regimului lor juridic este dată de Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2001.
Prin Decizia civilă nr. 513 din 3 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat, reţinând în pronunţarea soluţiei că imobilele solicitate, nr. top. AA şi BB, înscrise în CF nr. CC Timişoara, sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara, situaţie în care acestea nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar imobilul înscris în CF nr. DD Timişoara, nr. top. EE se află în proprietatea lui M.Ş., nefiind preluat de către stat şi că reclamanţii au contestat actele emise de Primăria Municipiului Timişoara, sub aspectul calificării terenurilor solicitate ca fiind situate în extravilan, în temeiul expertizei tehnice de specialitate.
Prin Decizia civilă nr. 5673 din 9 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului împotriva Sentinţei nr. 1605/2007, la Curtea de Apel Timişoara.
În pronunţarea acestei soluţii, s-a apreciat că instanţa de apel nu s-a preocupat să răspundă tuturor criticilor aduse motivelor de apel, că nu a motivat hotărârea sub aspectul incidenţei în cauză a Legii nr. 18/1991 şi nici a Legii nr. 1/2000, aspect avut în vedere exclusiv la pronunţarea soluţiei de către prima instanţă de fond, nu a înlăturat motivat susţinerile apelanţilor-reclamanţi privind preluarea în fapt a bunului, demolarea construcţiilor existente pe teren şi deţinerea unuia dintre imobile de către Institutul de Agronomie. Înalta Curte a considerat că instanţa de apel este obligată să lămurească aspectele ce ţin de incidenţa în cauză a Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 sau a Legii nr. 10/2001, acest fapt fiind dat ca îndrumare expresă în scopul de a răspunde criticilor de nelegalitate aduse sentinţei primei instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 92 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în rejudecare a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 1605 din 6 iulie 2009 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza spre rejudecare.
În pronunţarea acestei soluţii s-a reţinut că prima instanţă nu a cercetat fondul pricinii, fiind necesar a se dispune şi admiterea altor probe în dosar. Prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, reţinând că terenurile în litigiu se sustrag sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, deşi era evident că obiectul litigiului l-a constituit contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text de lege care prevede în mod expres că decizia/dispoziţia poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului. Astfel, prima instanţă era datoare cu prilejul rejudecării cauzei pe fond, să verifice susţinerile reclamanţilor privind preluarea în fapt a bunului în litigiu, demolarea construcţiilor existente pe teren şi deţinerea imobilului de către Institutul Agronomic, precum şi regimul juridic al imobilelor aflate în administrarea unei staţiuni de cercetare agricolă.
Prin Decizia civilă nr. 1728 din 12 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului Primarul Municipiului Timişoara, împotriva Deciziei civile nr. 92 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Cu această ocazie, instanţa supremă a prezentat într-o formă detaliată situaţia cauzei pendinte - succesiunea hotărârilor pronunţate în cauză şi considerentele acestora, tocmai pentru a clarifica cadrul procedural de învestire şi obligaţiile ce au fost stabilite în sarcina instanţelor fondului, dată fiind pretenţia concretă a reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 484/A din 16 decembrie 2010, curtea de apel a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa şi rejudecând a admis în parte acţiunea, a anulat Dispoziţiile nr. 563 din 8 martie 2004 şi nr. 2071 din 3 august 2006, a obligat pârâtul să trimită notificările reclamanţilor Comisiei municipale de fond funciar Timişoara, în vederea valorificării acestora potrivit art. V alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 şi a respins restul acţiunii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că a fost stabilit că imobilele revendicate de către reclamanţi, la data formulării notificărilor se găseau în extravilanul municipiului Timişoara, împrejurare ce scoate acţiunile din domeniul Legii nr. 10/2001. Au fost avute în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu intră sub incidenţa legii terenurile situate în extravilanul localităţii la data preluării abuzive sau la data notificării. Expertiza tehnică şi planul de amenajare a teritoriului au arătat că imobilele solicitate au făcut parte chiar înainte de confiscare din extravilanul municipiului Timişoara, iar în momentul formulării notificărilor, de asemenea, făceau parte din terenul extravilan. Faptul că reclamanţii au plătit impozit pe teren şi construcţie şi au folosit aceste bunuri imobile înainte de data preluării abuzive de către stat, nu este de natură să schimbe natura lor juridică.
Primarul, cu ocazia emiterii dispoziţiilor, nu a observat că dispoziţiile modificatoare din Legea nr. 247/2005 impun în mod imperativ trimiterea notificărilor comisiilor municipale de fond funciar, în vederea valorificării drepturilor pretinse de către persoanele care au formulat notificarea. Statuând în legătură cu îndrumările instanţei supreme, respectiv în legătură cu stabilirea legii aplicabile tuturor imobilelor revendicate şi a determinării cadrului legal de soluţionare a acţiunii reclamanţilor, Curtea a constatat că respingerea de plano a acţiunii acestora este o soluţie greşită.
Prin Decizia nr. 8297 din 23 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursurile formulate de către reclamanţii S.E., B.E. P.I.G., H.A. şi de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 484 A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut faptul că hotărârea pronunţată de curtea de apel nu aduce nicio clarificare raportului juridic dedus judecăţii, menţinând aceleaşi neclarităţi în privinţa situaţiei imobilelor solicitate prin notificările formulate. Astfel, instanţa de apel şi-a întemeiat doar formal hotărârea pe dispoziţiile art. V din Legea nr. 247/2005, fără însă a prefigura în mod detaliat situaţia de fapt a cauzei pendinte, singura în măsură să permită incidenţa sau neincidenţa dispoziţiilor legale, dar şi cenzura într-o eventuală cale de atac superioară. Înalta Curte a statuat că în urma retrimiterii, Curtea va trebui să efectueze şi operaţiuni de apreciere a probelor în condiţiile prevăzute de lege şi va avea de cercetat şi faptul că recurenta şi reclamanţii ar fi figurat în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, având ca obiect revendicarea aceloraşi imobile, respectiv că reclamanţii au formulat şi o cerere în baza Legii fondului funciar. Înalta Curte a statuat că în rejudecare, instanţa va avea de analizat toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, întrucât toate aceste dispoziţii presupun o clarificare prioritară a situaţiei de fapt.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 57 din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1605 din 6 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte contestaţia reclamanţilor împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timişoara, a anulat Dispoziţia nr. 563 din 8 martie 2004 şi nr. 2071 din 3 august 2006 emise de Primarul Municipiului Timişoara, a obligat Primarul Municipiului Timişoara să transmită notificările reclamanţilor, împreună cu dosarele administrative aferente la Comisia municipală Timişoara de aplicare a Legii Fondului Funciar, în vederea soluţionării cererilor de retrocedare conform art. V alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 şi s-a respins în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de către experţii tehnici judiciari O.C., I.D.G. şi B.N., din noul ciclu procesual, prin care s-a constatat că parcelele de teren cu nr. topo FF, AA, BB se află în extravilanul municipiului Timişoara. Cu privire la regimul actual al parcelelor, terenurile cu nr. top AA şi BB s-a stabilit că au categoria de folosinţă fâneaţă arabilă, fiind amplasate în extravilan, iar terenul cu nr. top EE are categoria de folosinţă curţi construcţii, fiind situat în extravilanul municipiului Timişoara, conform Planului Cadastral, deci nu poate fi vorba despre Zona sistematizată cu străzi şi numere de casă. Semnificaţia "Cc" de pe Planul Cadastral se referă la categoria de folosinţă a unui teren-curţi construcţii, acestea putând exista şi în extravilan. Prin prisma clasificării făcute de Legea nr. 18/1991, expertul a apreciat că terenul nr. top EE are destinaţia curţi construcţii, terenul cu nr. top AA are destinaţie agricolă, terenul cu nr. top BB are destinaţie agricolă.
În răspunsul la obiecţiuni, experţii au arătat faptul că regimul juridic al unei parcele intravilan sau extravilan este stabilit de prevederile art. 77 din Legea nr. 18/1991, unde intravilanul localităţilor este cel existent la data de ianuarie 1990 evidenţiat la planul cadastrului funciar şi că imobilele în litigiu sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara, precizând că terenul cu nr. topo EE este descris ca şi casă, curte şi fânaţ în Silişte, terenul cu nr. top AA este descris ca fânaţ şi silişte, iar terenul cu nr. BB este descris ca arabil în Silişte.
Astfel, pornind de la înţelesul termenului de fânaţ s-a reţinut natura terenurilor ca făcând parte din categoria extravilan şi incidenţa prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor de la data preluării lor abuzive sau de la data notificării", redobândirea terenurilor aflate în extravilan nu se va putea face în baza Legii nr. 30/2001, ci în baza Legii nr. 18/1991.
Având în vedere dispoziţiile art. V din Legea nr. 247/2005 şi în considerarea faptului că terenurile în cauză cu nr. top EE, AA, BB potrivit expertizei sunt situate în extravilan, precum şi raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 247/2005, instanţa de apel a obligat pârâtul-intimat Primarul Municipiului Timişoara să transmită dosarul comisiei competente de fond funciar în scopul soluţionării notificărilor.
Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 1203/1/2011 din data de 5 iunie 2013, reclamanţii-petenţi S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. au solicitat completarea Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 1203/1/2011, cererea fiind motivată în drept cu dispoziţiile art. 2822 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 92 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 1203/1/2011, reţinându-se că dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. nu au incidenţă în speţă. Din această perspectivă, s-a constatat că au fost soluţionate toate cererile, câtă vreme instanţa s-a pronunţat în concret asupra situaţiei juridice a terenurilor revendicate de reclamanţi, identificate cu nr. topo EE, AA, BB, în privinţa cărora s-a constatat din expertiza tehnică judiciară că acestea se află în extravilanul municipiului Timişoara, potrivit planului cadastral.
Împotriva Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii S.E., B.E., P.I.G., H.A. şi pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, iar împotriva Deciziei civile nr. 92 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au formulat recurs reclamanţii.
Pârâtul Primarul Municipiului Timişoara critică Decizia civilă nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului arătă că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală deoarece se întemeiază pe o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei de faţă. Susţine că deşi în mod corect s-a constatat că imobilele solicitate prin Notificările cu nr. 94/2002 şi nr. 102/2002 de numitul S.A., identificate cu nr. topo AA şi nr. BB înscrise în CF nr. CC Timişoara şi cel înscris în CF nr. DD Timişoara, nr. topo EE sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. V din Legea nr. 247/2005, raportat la Legea nr. 18/1991 în sensul obligării Primarului Municipiului Timişoara să transmită notificările către Comisia Municipală de Fond Funciar. Susţine că nu s-a ţinut cont de faptul că terenurile revendicate nu sunt în proprietatea municipiului Timişoara, acestea fiind în domeniul privat al statului şi administrarea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara, sens în care Comisia municipale de fond funciar al municipiului Timişoara nu se poate pronunţa cu privire la acestea întrucât nu se află la dispoziţia sa.
Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanţi cu consecinţa menţinerii Sentinţei civile nr. 1605 din 6 iulie 2007 a Tribunalului Timiş şi a Dispoziţiilor Primarului Municipiului Timişoara nr. 563 din 8 martie 2004 şi 2071 din 3 august 2006.
2. Reclamanţii S.E., B.E., P.I.G., H.A. au criticat Deciziile civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 şi nr. 92 din 27 iunie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat - în esenţă - că, prin Decizia nr. 57/2013, instanţa nu a soluţionat toate cererile cu care a fost învestită, stabilind greşit că imobilele cu nr. topo. AA şi BB sunt situate în extravilanul municipiului Timişoara şi se sustrag sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001. Susţin reclamanţii că instanţa de apel nu a soluţionat problema litigioasă în sensul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, înţelegând să evoce şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenţa europeană prin care s-a statuat că refuzul tribunalelor interne de a examina chestiunea dreptului reclamantului, în virtutea Legii nr. 18/1991, de a fi pus în posesie cu terenul pe fostul amplasament constituie o încălcare a proprietăţii. Reclamanţii solicită ca, în cazul în care instanţa consideră că cererile formulate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, să constate nulitatea titlului statului conform dreptului comun, în baza art. 480 - 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Referitor la cererea de acordare de despăgubiri pentru casa expropriată şi demolată, înscrisă în CF nr. DD Timişoara la nr. topo EE - "casă, curte şi fâneţ în Selişte", solicitată prin Notificarea nr. 93 din 8 februarie 2002 şi respinsă prin Dispoziţia nr. 2071 din 3 august 2006 emisă de Primarul Municipiului Timişoara, arată că instanţele nu s-au pronunţat în niciun fel, în privinţa acestui imobil fiind astfel evident că dispozitivul hotărârii atacate este incomplet. În legătură cu această solicitare arată că în mod nelegal prin Dispoziţia nr. 2073 din 3 august 2006 a fost respinsă notificarea cu motivarea că nu s-ar fi făcut dovada preluării abuzive conform prevederilor Legii nr. 10/2001. Arată că dovada preluării abuzive rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi constatările expertului P.G., reclamanţii realizând în memoriul de recurs o analiză a înscrisurilor care emană de la diverse direcţii de resort din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara pentru a demonstra amplasarea parcelelor de teren în privinţa cărora au formulat notificările ca fiind situate în intravilanul municipiului Timişoara şi nu în extravilanul localităţii, cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Deşi instanţele anterioare - inclusiv cea de fond - au învederat prin hotărârile pronunţate că recurenţii au cerut repararea abuzului săvârşit de Statul Român, a aplicat prevederile Legii nr. 247/2005 şi Normele metodologice din 7 martie 2007 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ceea ce reprezintă o imixtiune legislativă incompatibilă cu dreptul acestora la un proces echitabil. Instanţa putea ca în urma desfiinţării acestor acte administrative să efectueze aplicarea Legii nr. 10/2001 şi să impună obligativitatea primarului de a emite noi dispoziţii prin care să admită notificările antecesorului lor.
Instanţa de apel a ignorat constatările expertului P.G. din completarea Raportului de expertiză, unde se recunoaşte că o parte din parcela cu nr. topo EE este situată şi în prezent în intravilanul municipiului Timişoara, dar şi faptul că imobilele revendicate formau un singur corp de proprietate, fiind achitat în prezent impozitul pe parcela cu nr. topo EE la un tarif de teren intravilan.
Susţin recurenţii că în apel a fost evidenţiată o serie de probe pentru a stabili faptul că imobilele în cauză fac obiectul Legii nr. 10/2001, fiind situate în intravilan, probe apreciate însă de instanţa de apel ca nerelevante. Solicită analizarea înscrisurilor întrucât o parcelă de teren nu poate fi şi în intravilan şi extravilan fără să fie dezmembrată, iar dacă pe parcela respectivă este o casă, atunci parcela este în intravilan. Referitor la parcela cu nr. topo EE instanţa nu a ţinut cont de prevederile Normelor metodologice potrivit cărora în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluţionarea notificării se face şi în funcţie de faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului, ceea ce constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, deci, fără titlu.
Solicită instanţei să se observe că parcelele solicitate în baza Notificărilor nr. 94 din 7 februarie 2002 şi 108 din 11 februarie 2002, respectiv parcelele cu nr. topo EE, AA şi BB înscrise în CF iniţial nr. DD Timişoara sunt supuse dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, recurenţii realizând o enumerare a înscrierilor şi menţiunilor efectuate în cartea funciară aferente parcelelor de teren solicitate a fi restituite.
Se susţine că instanţa de apel nu a motivat nici respingerea capătului de cerere referitor la cererea de acordare de despăgubiri pentru casa expropriată şi demolată, în valoare de 71.281,00 euro, care a fost înscrisă în CF nr. DD Timişoara la nr. topo EE - casă, curte şi fânaţ în Selişte, solicitată prin Notificarea nr. 93 din 8 februarie 2002 şi respinsă de Primarul Municipiului Timişoara prin Dispoziţia nr. 2071 din 3 august 2006. Referitor la notificarea prin care s-au solicitat despăgubiri pentru casa demolată, ce a fost edificată pe suprafaţa de teren de 2.140 mp, se arată că nelegal se reţine că nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Arată că imobilul construcţie din CF nr. DD Timişoara nu a fost radiat din această carte funciară şi că deşi statul nu s-a intabulat ca proprietar pe această construcţie, a operat o preluare faptică a construcţiei, deci fără titlu şi în scopul demolării.
Se solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziilor atacate şi admiterea cererilor în sensul criticilor formulate.
S.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de Primarul Municipiului Timişoara.
Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate, actele dosarului şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Sub aspectul determinării cadrului procesual raportat la pretenţia concretă a reclamanţilor, se reţine că, urmare a Deciziilor de casare nr. 7900/2005 şi nr. 5673/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul şi al doilea ciclu procesual a fost determinat obiectul litigiului constând în contestaţia reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiilor emise în baza acestei legi, context în care dezlegările date chestiunilor de fapt şi drept pentru instanţele de rejudecare sunt obligatorii în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât în privinţa obiectului cererii, cât şi al conţinutului verificărilor ce urmau a fi realizate, în rejudecare.
În concret, prin cele două cereri conexe, reclamanţii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. au solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 anularea Dispoziţiilor Primarului Municipiului Timişoara nr. 563 din 8 martie 2004 şi nr. 2071 din 3 august 2006, prin care au fost respinse Notificările nr. 94 din 7 februarie 2002, nr. 108 din 11 februarie 2001 şi nr. 93 din 8 februarie 2002 prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv situat în Timişoara cu nr. topo EE - casă, curte şi fânaţ în Silişte în suprafaţă de 2.140 mp, nr. topo AA şi nr. BB, având descrierea de fânaţ în Silişte în suprafaţă de 5.070 mp primul şi arabil în Silişte al doilea în suprafaţă de 1,2624 ha, transcrise în CF iniţial DD Timişoara în CF CC Timişoara. Stabilirea naturii juridice a terenurilor cu nr. topo EE, AA, BB a fost realizată în urma probatoriului administrat ca urmare a individualizării imobilelor din punct de vedere al amplasamentului, adresei şi vecinătăţilor acestora. Urmare a evaluării situaţiei de fapt în funcţie de circumstanţele concrete relevate de materialul probator, instanţele de fond au reţinut judicios că imobilele care au făcut obiect al notificărilor reclamanţilor nu cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că respectivele imobile se încadrează în categoria terenurilor extravilane. Drept consecinţă a îndrumărilor obligatorii trasate prin deciziile de casare, instanţa de apel în rejudecare a efectuat verificări sub aspectul clarificării naturii juridice a terenurilor litigioase, la momentul exproprierii şi al formulării notificărilor, dar şi al determinării regimului juridic actual al parcelelor de teren. În privinţa imobilelor cu nr. topo FF, AA, BB, instanţa de apel a reţinut că acestea s-au situat de la data preluării până în prezent în categoria terenurilor situate în extravilanul municipiului Timişoara. Or, în raport de situaţia de fapt deja stabilită de instanţele fondului din perspectiva individualizării terenurilor litigioase, care nu mai poate fi reevaluată în recurs în raport de actuala configurare a art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a statuat judicios că tenurile litigioase nu cad sub egida reglementării Legii nr. 10/2001, astfel încât măsurile reparatorii solicitate de reclamanţi nu pot fi analizate din perspectiva acestei legi speciale. În acest context, critica reclamanţilor referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 8 din legea specială este neîntemeiată întrucât instanţa de apel, prin decizia atacată, a determinat corect regimul juridic aplicabil terenurilor în privinţa cărora au fost solicitate măsurile reparatorii.
Trebuie semnalat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie o reglementare cu caracter reparatoriu cu caracter general. Legiuitorul a dorit însă să excludă expres prin art. 8 alin. (1) din domeniul de aplicare al acestei legi terenurile ale căror regim juridic este reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi asupra celor forestiere.
Potrivit raţionamentului judiciar expus, instanţa de apel a verificat şi motivat în raport de circumstanţele concrete ale cauzei soluţia adoptată sub aspectul incidenţei prevederilor art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005, dată fiind categoria respectivelor parcele de teren. În baza rapoartelor de expertiză efectuate atât în al doilea ciclu procesual la instanţa de fond, cât şi în rejudecarea cauzei finalizată prin pronunţarea deciziei atacate, s-a stabilit în afara oricărui dubiu în determinarea situaţiei de fapt că amplasamentul terenurilor înscrise în CF DD Timişoara, nr. topo EE, AA, BB în privinţa cărora au fost emise dispoziţiile contestate erau situate în extravilanul municipiului Timişoara, atât la data preluării imobilelor, cât şi la data notificărilor. În aceste circumstanţe, regimul juridic al respectivelor imobile a fost corect determinat, situaţie în care acestea sunt supuse legislaţiei fondului funciar atât timp cât imobilele sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 ca efect al dispoziţiilor înscrise în art. 8 alin. (1) din actul normativ potrivit cărora terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării nu intră sub sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, context normativ care determină ca notificările reclamanţilor să fie soluţionate din perspectiva aplicabilităţii prevederilor art. V alin. (2) din Titlul I din Legea nr. 245/2005. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi procedurilor jurisdicţionale în curs de derulare întrucât acestea constituie norme de imediată aplicare a situaţiilor juridice în curs de desfăşurare, astfel cum este şi cea de faţă, care reclamă recunoaşterea unui drept subiectiv referitor la retrocedarea unor terenuri preluate abuziv de către stat. În aceste condiţii, în cadrul procedurii administrative, comisia municipală de fond funciar va analiza în cadrul competenţelor sale jurisdicţionale notificările reclamanţilor în privinţa terenurilor identificate cu nr. topo. EE, AA, BB, care au fost transnotate în favoarea statului în CF GG, ocazie cu care se va stabili modalitatea concretă de preluare a imobilelor de către stat şi se va stabili legea aplicabilă în privinţa categoriei de măsuri reparatorii care se impun a fi acordate în conformitate cu legislaţia care guvernează domeniul restituirii proprietăţilor.
În ce priveşte critica vizând soluţionarea greşită a cererii care viza construcţia demolată în privinţa căreia reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri, aceasta se vădeşte a fi fondată din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, reclamanţii au formulat şi justificat solicitarea, considerându-se îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri şi pentru imobilul construcţie, chiar dacă în CF DD nr. topo EE a rămas înscris antecesorul lor întrucât statul nu şi-ar fi intabulat proprietatea preluată abuziv în anul 1966. În cauză, instanţa de apel deşi a verificat regimul juridic al imobilului teren înscris în CF DD cu nr. topo FF, AA, BB, nu a statuat în conformitate cu îndrumările instanţelor de recurs în privinţa stabilirii legii aplicabile tuturor imobilelor în legătură cu care reclamanţii au solicitat acordarea măsurilor raparatorii.
Instanţa de apel avea obligaţia determinării cadrului legal de soluţionare a cererii de despăgubiri formulate pentru imobilul demolat. Art. V alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 245/2005 reglementează competenţa jurisdicţional-administrativă a comisiei municipale de fond funciar în privinţa soluţionării notificărilor referitoare la construcţiile cu un anumit regim juridic care însă nu a fost analizat şi stabilit în cauză, astfel cum s-a dispus prin Decizia de casare nr. 5673 din 9 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. întrucât nu s-a preocupat să urmărească indicaţiile deciziei de casare sub aspectul determinării legii aplicabile şi în privinţa imobilului demolat transcris la nr. topo EE în privinţa căruia reclamaţii au pretins o preluare în fapt a bunului de către stat, în scopul demolării. Or, toate aceste clarificări erau necesare în scopul de a răspunde criticilor de nelegalitate aduse hotărârii primei instanţe, lămuriri pe care însă instanţa de rejudecare a apelului nu le-a realizat.
Întrucât analiza acestor aspecte şi stabilirea situaţiei de fapt în privinţa despăgubirilor solicitate pentru imobilul demolat, prin prisma aspectelor relevate, nu se poate realiza pentru prima dată în prezentul recurs, întrucât părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie iar, pe de altă parte, s-ar încălca limitele controlului judiciar impus a fi exercitat de către această instanţă, ce este circumscris verificării legalităţii deciziei recurate, nu şi a temeiniciei acesteia. În acest caz, instanţa de recurs nu poate proceda la cercetarea şi stabilirea situaţiei de fapt în privinţa imobilului demolat care a făcut obiectul notificării ce a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 2073/2006 a Primarului Municipiului Timişoara, contestată în cauză. Cu toate că această constatare atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., temeiul casării îl reprezintă prevederile art. 314 din cod cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece situaţia de fapt nu a fost stabilită în cadrul procesual corespunzător învestirii instanţei în legătură cu imobilul demolat, astfel încât controlul judiciar de legalitate nu poate fi exercitat în lumina împrejurărilor specifice şi particularităţilor concrete ale speţei fără a fi afectat substanţa însăşi a dreptului pretins de reclamanţi. De aceea, se impune casarea deciziei în vederea rejudecării cauzei, ocazie cu care, potrivit argumentelor expuse, instanţa de trimitere în baza regulilor devoluţiunii din apel va analiza probele existente la dosar cu eventuala completare a acestora referitoare la verificarea susţinerilor reclamanţilor în legătură cu preluarea în fapt a construcţiei existente pe terenul cu nr. topo EE şi eventuala demolare a acesteia, verificări necesare în scopul determinării legii aplicabile sub aspectul incidenţei dispoziţiilor înscrise în Legea nr. 10/2001 sau a celor înscrise în Legile fondului funciar nr. 18/1991 şi nr. 1/2009 în legătură cu îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea măsurilor reparatorii pentru construcţia demolată.
Susţinerile reclamanţilor referitoare la aplicabilitatea efectelor Deciziei în interesul legii nr. XX/20008 şi a Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot fi primite, dat fiind obiectul învestirii instanţei. Caracterizarea acţiunii ce a fost promovată de reclamanţi a fost realizată atât prin cererea acestora, cât şi prin Deciziile de casare nr. 7900/2005 şi nr. 5673/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind stabilite limitele învestirii instanţei sub aspectul soluţionării unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Or, în acest cadru normativ, recurenţilor-reclamanţi le-a fost garantat dreptul de a supune controlului judiciar Deciziile nr. 563 din 8 martie 2004 şi nr. 2071 din 3 august 2006 emise de Primarul Municipiului Timişoara referitor la notificările formulate în procedura legii speciale, reclamanţilor fiindu-le asigurat pe deplin accesul la justiţie, în consens cu statuările Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Trebuie însă subliniat faptul că dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competenţă exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale. Faptul că procedura specială instituită de art. V din Legea nr. 247/2005 reglementează o etapă administrativă obligatorie în faţa comisiei municipale de fond funciar care desfăşoară activităţi jurisdicţionale nu este de natură a aduce atingere substanţei pretinsului drept de proprietate al reclamanţilor întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituite de lege pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate, fiindu-le asigurată o jurisdicţie deplină.
Nici considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă, întrucât nu sunt conturate aceleaşi premise de fapt şi de drept, decizia obligatorie statuând asupra admisibilităţii unei acţiuni în revendicare a bunurilor imobile preluate abuziv de stat, promovată de foştii proprietari după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, punând în discuţie raportul dintre legea specială şi legea generală în materie. Or, reclamanţii nu sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, iar în contextul cadrului procesual şi a limitelor rejudecării configurate cu autoritate de lucru judecat, efectele deciziei evocate nu pot fi aplicate.
Critica recurenţilor referitoare la modalitatea în care a fost stabilită situaţia de fapt ca urmare a interpretării probelor administrate, precum şi solicitarea de reevaluare a materialului probator administrat sub aspectul identificării terenurilor litigioase în intravilanul municipiului Timişoara şi nu în extravilanul localităţii, astfel cum a reţinut instanţa de apel, Înalta Curte va constata că motivele de recurs nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în actuala configurare a art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la stabilirea situaţiei de fapt, precum şi la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.
Verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de completare a Deciziei civile nr. 57/2013 a Curţii de Apel Timişoara denotă că Decizia civilă nr. 92 din 27 iunie 2013 a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 2812 C. proc. civ., instanţa de apel statuând asupra obiectului cauzei, rezultat al conexării Dosarului nr. 3127/30/2006 la Dosarul nr. 5851/2006 înregistrat după casarea cu trimitere din primul ciclu procesual. Susţinerile reclamanţilor care vizează modalitatea în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a determinat categoria de folosinţă ori regimul juridic al imobilelor identificate cu nr. topo EE, AA, BB din perspectiva aplicării şi interpretării dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 cu trimitere la art. V din Legea nr. 247/2005, ori cele referitoare la legea aplicabilă cererii de despăgubiri pentru edificiile demolate nu pot fi analizate în cadrul procedurii reglementate de art. 2812 C. proc. civ. întrucât se circumscriu unor critici care vizează judecata în fond, acestea constituind obiect de analiză al controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs în privinţa Deciziei civile nr. 57/2013, astfel cum s-a relatat în considerentele deja expuse.
În ce priveşte motivul de recurs invocat de Primarul Municipiului Timişoara referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. V din Legea nr. 247/2005 justificat de faptul că terenurile litigioase nu s-ar afla în proprietatea municipiului, aspect care ar conduce la imposibilitatea soluţionării notificărilor de către comisia municipală de fond funciar, Înalta Curte va constata că motivul invocat este neîntemeiat. Susţinerile recurentului nu au la bază niciun suport probator, în condiţiile în care Primăria Municipiului Timişoara a recunoscut calitatea sa de unitate deţinătoare în sensul accepţiunii dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 ca efect al soluţionării Notificărilor nr. 94 din 7 februarie 2002, nr. 108 din 11 februarie 2001 şi nr. 93 din 8 februarie 2002 şi al emiterii dispoziţiilor în procedura legii speciale, care fac obiectul cauzei de faţă. Astfel, referitor la notificările înregistrate la Primăria Municipiului Timişoara, primarul a emis Dispoziţiile nr. 563 din 8 martie 2004 şi nr. 2071 din 3 august 2006, în considerarea calităţii Municipiului Timişoara de unitate deţinătoare a imobilelor preluate abuziv. Susţinerea referitoare la administrarea imobilelor de către o altă persoană juridică nu poate fi primită întrucât o atare împrejurare ar fi condus la imposibilitatea Primarului Municipiului Timişoara la emiterea Dispoziţiilor nr. 563/2004 şi nr. 2071/2006 în procedura de soluţionare a notificărilor reclamanţilor. Or, în eventualitatea în care primăria nu avea calitate de unitate deţinătoare, recurentul Primarul Municipiului Timişoara, în conformitate cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, avea doar obligaţia să procedeze la identificarea unităţii deţinătoare într-un interval de 30 de zile, iar apoi avea îndatorirea să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare a respectivei entităţi, fără să aibă competenţa să procedeze la soluţionarea notificărilor şi emiterea respectivelor dispoziţii, astfel cum a procedat în cauză.
Recurentul-pârât a indicat în cuprinsul cererii de recurs şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., însă aceste texte au fost indicate doar formal, fără ca recurentul să dezvolte critici concrete care să facă posibilă încadrarea acestora în textele de lege indicate şi să facă posibil controlul judiciar în recurs.
În consecinţă, reţinând caracterul fondat al criticilor de nelegalitate aduse de reclamanţi Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara care vizează nedeterminarea cadrului legal de soluţionare a cererii de despăgubiri pentru construcţia demolată, în temeiul art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. împotriva acestei decizii va fi admis. În consecinţă, decizia recurată va fi casată cu trimiterea cauzei la aceeaşi curte de apel în vederea rejudecării cauzei în limitele considerentelor expuse.
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, precum şi recursul declarat de reclamanţii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. împotriva Deciziei civile nr. 92 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. împotriva Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia sus-menţionată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.E., B.E., P.I.G. şi H.A. împotriva Deciziei civile nr. 92 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 501/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 503/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
