ICCJ. Decizia nr. 3452/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3452/2014
Dosar nr. 3478/2/2010*
Şedinţa publică din 04 decembrie 2014
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul B.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC A.N. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
1. să fie obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 606 m.p., situat în Bucureşti, Aleea P. (parte din terenul proprietatea sa în suprafaţă de 887,34 m.p., înscris în CF nr. xx a Municipiului Bucureşti, nr. cadastral C1) şi, în principal, să ridice staţia de pompare ape uzate Băneasa, aflată pe terenul proprietatea reclamantului, iar în subsidiar, în măsura în care nu este posibilă ridicarea staţiei, să restrângă suprafaţa aferentă exploatării staţiei de pompare ape uzate Băneasa de la 606 m.p., cât este în prezent, la 100 m.p. şi să o amplaseze în extremitatea nord-estică a terenului proprietatea reclamantului, cu obligarea pârâtului la plata unei chirii lunare de 4 euro/m.p./lună (echivalent RON) pentru suprafaţa folosită, precum şi la plata unei despăgubiri pentru servitutea de trecere ce se va crea;
2. numai în măsura respingerii primului capăt de cerere, să se constate inexistenţa dreptului de proprietate al Municipiului Bucureşti asupra suprafeţei de teren de 506 m.p. (din totalul de 606 m.p.), teren care nu constituie un „teren aferent" exploatării staţiei de pompare ape uzate Băneasa, în sensul anexei III pct. 4 a Legii nr. 213/1998;
3. în contradictoriu cu pârâta SC A.N. SA, să se constate inexistenţa dreptului de concesiune al acesteia cu privire la suprafaţa de 506 m.p. şi obligarea pârâtei să elibereze terenul pentru lipsa titlului.
Prin sentinţa civilă nr. 321 din 15 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară; a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de proprietate şi constatarea inexistenţei dreptului de concesiune şi a admis în parte cererea expertului privind suplimentarea onorariului stabilit pentru expertiza judiciară.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a fundamentat dreptul de proprietate invocat pe un prim titlu, reprezentat de actul de tranzacţie şi împărţeală voluntară nr. 12679/1943, transcris sub nr. 82497/1943 la Tribunalul Ilfov, prin care mama acestuia, B.G., împreună cu N.S.G., au devenit proprietarii mai multor terenuri aflate în Municipiul Bucureşti, între care şi un teren de 10.915 m.p., situat în Câmpul Pipera, fără număr, sectorul 1. De asemenea, reclamantul a invocat sentinţa civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat că reclamantul şi ceilalţi doi comoştenitori ai lui N.S.G., N.M.S. şi N.R., sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 10.915 m.p., situat în Municipiul Bucureşti, str. C.P. fără număr, parte din terenul în suprafaţă de 224,6529 ha, aflat în proprietatea U.S.A.M.V. (care, de altfel, a achiesat la pretenţiile reclamanţilor), fiind obligată aceasta să le lase terenul în deplină proprietate şi posesie.
Ulterior admiterii irevocabile a cererii de revendicare, reclamantul a încheiat împreună cu ceilalţi doi coindivizari un contract de partaj voluntar, prin care au partajat terenul revendicat, suprafaţa atribuită reclamantului (lotul A) fiind de 5.457,51 m.p., conform cotei pe care a avut-o mama sa în baza actului de tranzacţie şi împărţeala voluntară din anul 1943.
Reclamantul a susţinut că prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a consfinţit dreptul său de proprietate asupra unei suprafeţe de teren ce cuprinde şi terenul în litigiu, drept de proprietate intabulat în cartea funciară şi necontestat.
Instanţa a apreciat că titlul invocat, sentinţa civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, nu emană de la reclamant, fiind o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu un terţ, prin care o instanţă i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. Reclamantul a cunoscut împrejurarea că pârâtul din acel litigiu nu este adevăratul deţinător al terenului, deoarece, anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, a adresat pârâtei SC A.N. SA o notificare pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, notificarea înregistrată sub nr. 2078 din 13 august 2001.
În ceea ce priveşte titlul autorului, invocat de reclamant în susţinerea acţiunii în revendicare, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a mai constatat că, în situaţia terenului în litigiu, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/2006, potrivit cărora toate sistemele de utilităţi publice, cum este în speţă staţia de pompare ape uzate Băneasa, sunt parte componentă a infrastructurii tehnico-edilitare a unităţilor administrativ-teritoriale, sunt bunuri de interes şi folosinţă publică şi „aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului juridic al proprietăţii publice sau private a acestora, după caz”, iar numai dacă amplasarea şi realizarea componentelor sistemelor respective impun ocuparea definitivă a unor terenuri, „altele decât cele aparţinând domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege”.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B.V., invocând, în esenţă, faptul că instanţa de fond nu a dat relevanţă juridică actelor doveditoare ale dreptului reclamantului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul cauzei, că în mod greşit a respins prima instanţă capătul de cerere privind revendicarea, consideraţiile referitoare la Legea nr. 10/2001 şi la incidenţa ei în speţă nefiind în măsură să ducă la o asemenea soluţie şi greşita respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere privind constatarea inexistenţei unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul pârâtului Municipiul Bucureşti şi constatarea inexistenţei dreptului de concesiune al SC A.N. SA.
La termenul din 2 octombrie 2008, apelantul reclamant a depus la dosar declaraţia autentificată din 08 septembrie 2008 de notarul public G.E., prin care a declarat că, în temeiul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., renunţă la judecata următoarelor capete de cerere: capătul de cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti obligarea acestuia „în subsidiar”, în măsura în care este imposibilă ridicarea staţiei, să restrângă suprafaţa aferentă exploatării staţiei de pompare ape uzate Băneasa de la 606 m.p., cât este în prezent, la 100 m.p. şi să o amplaseze în extremitatea nord-estică a terenului proprietatea reclamantului şi capătul de cerere prin care a solicitat să fie obligat pârâtul la plata unei chirii lunare de 4 euro/mp/lună (echivalent RON) pentru suprafaţa folosită, precum şi la plata unei despăgubiri pentru servitutea de trecere ce se va crea; capătul de cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.N. SA, să se constate inexistenţa dreptului de concesiune al acesteia cu privire la suprafaţa de 506 m.p. şi obligarea pârâtei să elibereze terenul pentru lipsa titlului.
Prin decizia civilă nr. 844 A din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamantul B.V.
Prin decizia nr. 9753 din 02 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a învestit instanţa, a probelor administrate de aceasta.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 839 din 08 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.N. SA şi a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere care vizau societatea pârâtă.
Pe fond, a reţinut că sentinţa civilă nr. 464/2003 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a soluţionat favorabil reclamantului şi celorlalţi moştenitori o acţiune în revendicare a unei suprafeţe de teren mai mare (care include şi terenul ce formează obiectul prezentei cauze), în contradictoriu cu Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (soluţie pronunţată exclusiv pe baza achiesării pârâtei la pretenţiile formulate de reclamanţi) produce efecte relative, doar între părţile între care s-a purtat litigiul (inter partes litigantes) şi avânzii lor cauză. Formularea notificării de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 15 august 2001, adică ulterior introducerii acţiunii în revendicare, dar anterior soluţionării acesteia prin sentinţa civilă nr. 464/2003 de către Tribunalul Bucureşti, constituie o dovadă a faptului că apelantul reclamant a avut cunoştinţă de faptul că terenul în litigiu se afla în deţinerea altei persoane decât cea care figura în proces în calitate de pârâtă, iar prin sentinţa pronunţată s-a adus atingere drepturilor proprietarului, care are calitatea de pârât în această cauză.
În ceea ce priveşte actul de tranzacţie şi partaj voluntar încheiat în anul 1943, pe care reclamantul, de asemenea, se întemeiază pentru a face dovada dreptului de proprietate a cărui recunoaştere o solicită, Curtea, faţă de specificul acţiunii în revendicare care decurge din natura obiectului său (imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist), a considerat necesar să evidenţieze faptul că mecanismul comparării titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi nu se poate face conform regulilor clasice ale revendicării imobiliare, ci examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi cu observarea şi aplicarea regulilor speciale statuate de instanţa supremă prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii.
Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a considerat că hotărârea judecătorească invocată în speţă nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al Municipiului Bucureşti asupra terenului de 606 m.p. pe care se află S.P.A.U. Băneasa, Curtea a considerat că acest capăt de cerere este absorbit în mod inerent de cel care are ca obiect revendicarea imobiliară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.V.
Prin decizia civilă nr. 690 din 13 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, a reţinut că abordarea instanţei de apel în soluţionarea cauzei apare ca fiind greşită, pentru că înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pretins de reclamant se impuneau a fi analizate unitar şi nu examinate ca două titluri distincte, din perspective diferite, pentru că au fost invocate referitor la unul şi acelaşi imobil, neputându-se omite că hotărârea judecătorească pronunţată în acţiunea în revendicare iniţială, în contradictoriu cu Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti - care, la acel moment, apărea ca proprietară a întregii suprafeţe de teren ce a constituit obiectul iniţial al revendicării, conform H.C.M. nr. 23/1975, H.G. nr. 123/1993, titlul de proprietate nr. 100085 din 06 iunie 2001, inclusiv a suprafeţei de teren ce face obiectul prezentului litigiu, a fost dată în considerarea actului de tranzacţie şi împărţeală voluntară nr. 12679/1943, transcris în registrele Tribunalului Ilfov sub nr. 82497/1943.
Având în vedere temeiurile arătate, concluzia care se impune este aceea că acţiunea reclamantului trebuia soluţionată în cadrul procesual configurat de dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), respectiv de reclamant, pe de o parte şi de pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC A.N. SA, pe de altă parte, cu atât mai mult cu cât reclamantul şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, conform Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996.
Or, atâta timp cât instanţa de apel a ignorat temeiul de drept al acţiunii cu care a fost învestită şi a soluţionat cauza prin schimbarea acestui temei şi transpunerea raportului juridic dedus judecăţii de pe tărâmul dreptului comun pe tărâmul Legii nr. 10/2001, încălcând astfel principiul disponibilităţii, cu ignorarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. d) şi art. 21 alin. (1) (fost art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996), dezlegarea dată este străină de natura pricinii.
Cu prilejul rejudecării pricinii de către instanţa de apel în cadrul juridic configurat de dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa de apel va stabili dacă pârâţii deţin un titlu cu privire la terenul în litigiu pe care să-l poată opune reclamantului şi va proceda la compararea titlurilor, urmând a avea în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 7/1996, precum şi completarea probatoriului cu orice mijloc de probă va considera necesar pentru o justă soluţionare a cauzei.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 13A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, potrivit principiilor de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare.
Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.
Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.
Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, instanţa a apreciat că acestei situaţii trebuie asimilată şi aceea a schimbării naturii juridice a bunului, respectiv atunci când acesta, chiar fără a ieşi din patrimoniul reclamantului, trece în posesia statului şi intră în categoria bunurilor de utilitate publică - acelea care prin natura lor sunt de folosinţă generală (pieţele, parcurile publice, cimitirele etc.), la aceste bunuri având acces toţi membrii societăţii, sau în cea a bunurilor de interes public - respectiv acelea care prin natura lor sunt destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activităţi care interesează întreaga societate sau colectivitate, fără a avea acces la folosinţa lor concretă şi nemijlocită orice persoană (clădirile şcolilor şi spitalelor, clădirile autorităţilor statului şi altor instituţii de stat etc.).
Deşi în asemenea ipoteze (ca, de altfel, în toate cazurile de revendicare a unui teren) lăsarea terenului în posesia proprietarului este întotdeauna posibilă din punct de vedere al găsirii unor soluţii tehnice şi urbanistice, precum: demolarea clădirilor, extragerea conductelor de alimentare cu apă sau gaze, îndepărtarea asfaltului, defrişarea arborilor sau a altor plante etc., urmate de reamplasarea obiectivelor de utilitate publică sau de interes public, acestea presupun costuri disproporționate pentru unitatea administrativ teritorială.
Or, trebuie asigurat, la fel ca în celelalte situaţii consacrate, de imposibilitate juridică de restituire în natură (aceasta fiind raţiunea recunoaşterii lor pe cale doctrinară şi jurisprudenţială), un just echilibru între interesele aflate în conflict aparţinând unor subiecte de drept diferite.
În acelaşi sens, în cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau al anumitor prevederi legale. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură ce aduce atingere dreptului de proprietate (Pressos Compania Naviera SA ş.a. împotriva Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995).
În ceea ce priveşte înscrierea în cartea funciară, instanţa de apel a concluzionat, după o amplă prezentare a aspectelor de ordin teoretic privind efectul juridic al înscrierii actului în cartea funciară (înscriere care nu poate produce un efect achizitiv în favoarea unei persoane decât dacă aceasta este privită ca subdobânditor şi numai în anumite condiţii) şi caracterul relativ al prezumţiei de proprietate care se naşte din înscrierea dreptului în cartea funciară, că, pe un reclamant într-o acţiune în revendicare care este singura parte ce deţine un titlu de proprietate, faptul înscrierii în cartea funciară nu îl pune într-o situaţie mai favorabilă.
Aplicând în cauză aceste considerente de ordin teoretic, Curtea a reţinut că reclamantul deţine un titlu de proprietate, constând în actul de tranzacţie şi împărţeală voluntară autentificat sub nr. 12697 din 15 mai 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, căruia i s-a recunoscut o asemenea valoare juridică şi prin sentinţa civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 5200/1999, în timp ce pârâtul nu deţine un asemenea titlu de proprietate.
Întrucât nu ne aflăm în ipoteza în care titlurile părţilor în litigiu provin de la acelaşi autor şi nici nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării principiului publicităţii materiale, nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Dintre regulile de drept consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat de art. 480 C. civ. în materia revendicării imobiliare, nu este aplicabilă cea care stabileşte cu valoare de normă generală compararea titlurilor, ci aceea, aplicabilă cu prioritate, ce instituie excepţii de la restituirea bunului în natură, pe considerentul unei imposibilităţi juridice de a proceda în această manieră, în condiţiile în care pe teren se află amplasat un obiectiv de interes public.
Curtea a mai precizat că regulile de drept consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat de art. 480 C. civ. trebuie avute în vedere de instanţă în bloc, pentru că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală (regula comparării titlurilor de proprietate) în detrimentul celei speciale (excepţiile de la restituirea în natură, chiar atunci când reclamanta deţine un titlu de proprietate preferabil). În considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.
Astfel, prin expertiza efectuată în cauză de expert S.M. s-a constatat că pe terenul în litigiu se află staţia de pompare ape uzate Băneasa, care a fost construită şi pusă în funcţiune în anul 1967 pentru a evacua prin pompare ape uzate provenite de la obiectivele din zonă, care nu puteau ajunge gravitaţional în conducta publică de canalizare cu diametrul de 300 mm amplasată subteran şoselei Bucureşti - Ploieşti. În anul 2005, staţia de pompare a fost modernizată. Obiectivele ale căror reţele de canalizare care sunt racordate la Staţia de pompare ape uzate Băneasa sunt: Grădina Zoologică, UM zz - Academia de Poliţie „A.I.C.”, restaurantul „P.P.”, Unitatea Militară T., restaurantul „P.B.”, braseria „B.”, ansamblul de locuinţe de pe Câmpul Pipera (str. C.P.), P.P. SA, Staţiunea Didactică şi Experimentală Be. Suprafaţa de teren ocupată de construcţii (cameră pompe, cabină personal, magazie, WC, beci) este de 270,8 m.p., iar suprafaţa de teren necesară exploatării acestei staţii de pompare a apelor uzate (incluzând suprafaţa aferentă reţelelor, suprafaţa aferentă căilor de transport şi zona de protecţie sanitară) este de 606,3 m.p. Modernizarea staţiei de pompare s-a realizat cu ocazia edificării a două ansambluri de locuinţe care nu putea fi canalizate gravitaţional în noul canal colector de pe şos. Bucureşti - Ploieşti. Numai pentru utilajele (electropompe, tocător, mixer submersibil) şi tabloul electric care echipează staţia de pompare ape uzate Băneasa în vederea modernizării s-au investit circa 80.000 euro; la această sumă se adaugă costul lucrărilor de construcţii montaj, utilaje şi instalaţii, manoperă etc.
Potrivit aceluiaşi raport de expertiză, din punct de vedere tehnic, reamplasarea staţiei de pompare ape uzate Băneasa într-un alt perimetru presupune: - existenţa unui teren limitrof celui aflat în litigiu, cu suprafaţa de minim 610 m.p., al cărui regim juridic să se încadreze în prevederile legale actuale pentru reamplasarea unui astfel de obiectiv de utilitate publică şi să se asigure fondurile necesare unei noi investiţii, realizate cel puţin în parametrii de funcţionare ai actualei Staţii de pompare a apelor uzate Băneasa; - să se elaboreze proiectul şi să se execute lucrările de modificare a traseelor canalelor racordate la noua Staţie de pompare a apelor uzate Băneasa, asigurându-se fondurile necesare acestor lucrări, care suplimentează fondurile necesare noii investiţii în Staţia de pompare a apelor uzate Băneasa; - să se efectueze studii de impact asupra mediului înconjurător, care să stabilească, conform legislaţiei în vigoare, mărimea suprafeţei zonei de protecţie sanitară din jurul Staţiei de pompare a apelor uzate Băneasa, montarea presupunând proiect tehnic şi detalii de execuţie, lucrări de construcţii, montaj utilaje şi instalaţii; - să fie luate măsuri severe de evitare a contaminării (mediului, oamenilor etc.) pe durata racordării canalelor de ape uzate la noua staţie de pompare.
Astfel cum s-a reţinut şi în ciclul procesual anterior, staţia de pompare a apelor uzate Băneasa funcţionează, având în vedere lista cu clienţii deserviţi de această staţie, contractele de prestări servicii încheiate cu diverşi clienţi din perioada 1996- 2011, facturile emise de către E.E. Muntenia faţă de SC A.N. SA pentru plata consumului de curent electric, din anexa facturilor rezultând că printre punctele de consum facturate figurează şi S.P.A.U. Băneasa, precum şi o serie de documente, constând în facturi, ordine de lucru şi procese-verbale de inspecţie şi revizie, ce atestă efectuarea unor lucrări de reparaţii-întreţinere la punctul de lucru reprezentat de Staţia de pompare a apelor uzate Băneasa în perioada 2009-2011.
Curtea a mai menţionat şi faptul că pârâtul Municipiul Bucureşti este protejat de principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti, în sensul că sentinţa civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunţată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 3200/1999, prin care s-a stabilit că titlul de proprietate al reclamantului (şi al celorlalţi moştenitori ai lui N.G.S. şi G.B.) este preferabil celui al pârâtei din acea cauză, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti şi a fost obligată respectiva entitate juridică să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie inclusiv terenul în litigiu, pe care se află staţia de pompare a apelor uzate Băneasa - nu îi poate crea obligaţii, întrucât nu a fost parte în proces. Opunerea hotărârii judecătorești, ca mijloc de probă şi sub aspectul efectelor substanţiale pe care le produce, nu înseamnă şi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de terţi, aşa încât aceștia să nu le poată pune în discuţie şi în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune). Această regulă de drept nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din hotărârea Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pronunţată la 08 iulie 2008 în cauza Creţu şi alţii împotriva României.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, Curtea a avut în vedere faptul că, întrucât soluţia dată capătului de cerere în constatare nu a fost criticată, ea a intrat în puterea lucrului judecat. De aceea şi instanţa de recurs, stabilind limitele rejudecării, s-a referit numai la acţiunea în revendicare.
Cu toate acestea, instanţa de apel a mai reţinut că respingerea acţiunii în realizare presupune prin concept că partea a avut la dispoziţie (a avut dreptul de acces la o instanţă care „a hotărât asupra drepturilor sale”) acea acţiune, soluţia în sine fiind astfel fără relevanţă în stabilirea admisibilităţii cererii în constatare (pentru restituirea bunului de la posesorul neproprietar către proprietarul neposesor acesta din urmă având întotdeauna la dispoziţie acţiunea în revendicare).
Faţă de aceste considerente, reţinând temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei nr. 13A din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul B.V.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu ignorarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa soluţionând pricina în apel din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi nu din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ.
2. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
În ceea ce priveşte motivele străine de natura pricinii, recurentul arată că analiza apelului s-a realizat din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cât priveşte motivele contradictorii, susţine că instanţa de apel a reţinut lipsa titlului în privinţa Municipiului Bucureşti, însă a încercat să aplice principiul comparării titlurilor de proprietate asupra dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce ar presupune o preluare cu titlu a imobilului, deşi un astfel de document nu a fost depus la dosarul cauzei.
În condiţiile în care recurentul reclamant a făcut dovada cu privire la faptul că instanţele i-au recunoscut definitiv şi irevocabil dreptul de proprietate, instanţa de apel motivează decizia prin faptul că „(...) până la această dată (data soluţionării prezentei cereri în faţa Tribunalului Bucureşti) nu fusese emisă o decizie a unităţii deţinătoare în temeiul Legii nr. 10/2001 sau o hotărâre judecătorească de restituire în natură”.
Din modalitatea în care instanţa de apel motivează hotărârea adoptată, reţinând lipsa titlului de proprietate în privinţa Municipiului Bucureşti, rezultă că acţiunea în revendicare promovată de reclamant ar fi trebuit admisă, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate, însă aplicând o serie de criterii stabilite prin Legea nr. 10/2001, instanţa de apel ajunge la o altă soluţie, respectiv aceea de respingere a cererii de chemare în judecată.
3. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel are în vedere aplicarea Legii nr. 10/2001 pe o situaţie de fapt ce nu se circumscrie acesteia.
În cauză, recurentului reclamant i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească, fiind obligată Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie întregul imobil, din care face parte şi terenul în prezenta cauză. Drept urmare, în condiţiile în care recurentului reclamant i s-a recunoscut dreptul de proprietate definitiv şi irevocabil, în cauză nu se mai pune problema incidenţei Legii nr. 10/2001.
Anterior promovării litigiului finalizat prin sentinţa nr. 464/2003, recurentul reclamant a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă autorităţile publice implicate nu au soluţionat notificarea acestuia, situaţie în care recurentul a fost îndreptăţit să urmeze procedura de drept comun.
Prefectura Municipiului Bucureşti, după o serie de verificări efectuate, a comunicat recurentului reclamant, încă din data de 22 iulie 1999, prin adresa nr. AA, faptul că „terenul în cauză nu se află în administrarea primăriei”.
Cum Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare la data promovării dosarului finalizat prin sentinţa nr. 464/2003, respectiv nu era în vigoare la data de 29 octombrie 1999, instanţele de judecată aveau a se pronunţa exclusiv asupra acţiunii în revendicare în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ. Pentru acest motiv recurentul reclamant a chemat în judecată în primul litigiu numai entitatea care exercita posesia şi folosinţa asupra imobilului, U.S.A.M.V.
Cu ocazia rejudecării prezentei cauze în apel, se reţine culpa reclamantului pentru faptul de a nu fi parcurs procedura administrativă, deşi s-a făcut dovada cu privire la faptul că recurentul reclamant a parcurs şi procedura administrativă, însă notificarea nu a fost soluţionată nici până astăzi.
Recurentul invocă şi greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 prin raportare la prevederile art. 136 din Constituţie.
Instanţa de apel reţine existenţa unei alte „forme” de proprietate publică, deşi singura modalitate juridică şi legală în care statul poate prelua proprietatea unei persoane fizice şi/sau juridice este aceea a realizării exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Nicio normă legală nu prevede posibilitatea autorităţilor statului de a prelua pentru utilitate publică numai atributele dreptului de proprietate, lăsând proprietarului persoană fizică nuda proprietate.
Instanţa de apel, constatând faptul că nu a existat o expropriere pentru cauză de utilitate publică, a generat un fals motiv de imposibilitate de restituire în natură, contrar normelor constituţionale.
Recurentul mai arată că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile Legii nr. 7/1996. Arată că instanţa de apel a reţinut că „hotărârea nu poate fi considerată opozabilă persoanelor care nu au participat la proces”, concluzie fundamental greşită, deoarece sentinţa este opozabilă ca efect al notării ei în cartea funciară.
Recurentul face referire la dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. d) şi art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, susţinând, pe temeiul acestor texte legale, că opozabilitatea hotărârii judecătoreşti nu se realizează din perspectiva participării procesuale, ci ca efect al legii.
De asemenea, recurentul face referire la doctrină şi la jurisprudenţă, considerând că hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă confirmă o aparenţă de drept şi produce efecte juridice - devenind opozabilă erga omnes din momentul înscrierii în cartea funciară. În acest sens, recurentul reclamant arată că şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului, aşa cum a fost el dezmembrat, în cartea funciară, încă din luna februarie 2006, potrivit încheierii de intabulare nr. 25997 din 11 februarie 2006.
La momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit nu au fost semnalate piedici cu privire la înscriere. Nici ulterior înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului nu a fost notată o îngrădire şi/sau limitare a dreptului de proprietate conform art. 30 şi/sau 31 din Legea nr. 7/1996.
Raţionamentul Curţii de apel este greşit, deoarece pârâţii nu aveau cum să înscrie în cartea funciară drepturi şi prezumţii, în condiţiile în care nu au făcut dovada că deţin imobilul cu un titlu, iar notarea dreptului de proprietate în cartea funciară nu poate să confere recurentului reclamant mai puţine drepturi şi/sau efecte juridice decât cele avute anterior notării.
Hotărârea recurată mai este criticată şi din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 480 C. civ.
Se susţine că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unui titlu de proprietate în privinţa Municipiului Bucureşti şi/sau SC A.N. SA, nu a rezultat faptul că autorităţile publice au demarat o procedură de expropriere pentru imobilul revendicat. În lipsa demarării procedurii de expropriere, nu se pune problema acordării unei despăgubiri.
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, din raportul de expertiză tehnică realizat de expertul S.M., ar rezulta că imobilul serveşte unei afectaţiuni speciale, în condiţiile în care o astfel de afectaţiune nu serveşte nevoilor generale ale comunităţii, ci numai pentru anumite persoane fizice şi/sau juridice. Mai mult, instanţa de apel nu motivează sub nicio formă posibilitatea reamplasării staţiei, soluţie fezabilă şi propusă de expert.
Greşit reţine instanţa că reclamantul nu ar putea să promoveze o acţiune în revendicare în condiţiile în care Municipiul Bucureşti nu a fost parte în litigiul anterior. Raţionamentul instanţei de apel conduce la ideea că, în situaţia în care instanţele de judecată s-au pronunţat asupra unei acţiuni în revendicare între două şi/sau mai multe părţi, ulterior acelei hotărâri, proprietarul nu ar mai avea dreptul să promoveze o nouă acţiune în revendicare.
Instanţa de apel aplică în mod eronat şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Nelegalitatea hotărârii rezultă din faptul că recurentul reclamant nu a promovat acţiunea în revendicare ca urmare a preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist, ci a promovat acţiunea ca urmare a preluării imobilului fără titlu ulterior pronunţării definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 464/2003.
Examinând decizia recurată în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Primul motiv de recurs, potrivit căruia instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., soluţionând pricina în apel din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (motiv ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), este nefondat.
Instanţa de apel nu a soluţionat acţiunea în revendicare în raport cu prevederile legii speciale de reparaţie, ci, răspunzând primului motiv de apel prin care se criticase maniera în care prima instanţă analizase titlul de proprietate exhibat de reclamant, instanţa de apel a explicitat raţionamentul instanţei de fond, menţionând apoi că acesta a fost infirmat de instanţa de recurs.
Toată argumentarea ulterioară a instanţei de apel porneşte de la premiza că instanţa de recurs a stabilit cadrul de drept substanţial în limitele căruia se va soluţiona litigiul, respectiv, principiile dreptului comun în materia revendicării, soluţia din apel şi motivarea acesteia plasându-se exclusiv în acest cadru.
2. În ceea ce priveşte critica referitoare la motivele străine de natura pricinii, respectiv, motivele contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), recurentul reia, în esenţă aceeaşi susţinere nefondată, potrivit căreia instanţa de apel ar fi soluţionat apelul din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare formulată de reclamant, menţinută de instanţa de apel, nu este rezultatul aplicării unor criterii stabilite prin Legea nr. 10/2001, astfel cum pretinde reclamantul, ci a unei reguli aplicabile în materia acţiunii în revendicare clasice, regulă potrivit căreia, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.
3. Motivul de recurs întemeiat de reclamant pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia susţine că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, este nefondat.
Se constată că, şi în cadrul acestui motiv de recurs, se reia susţinerea nefondată referitoare la greşita aplicare a Legii nr. 10/2001, susţinere asupra căreia Înalta Curte s-a pronunţat în cele ce preced, astfel încât nu se va mai reveni.
În mod eronat susţine recurentul că prin hotărârea recurată s-ar fi reţinut culpa sa pentru faptul de a nu fi parcurs procedura administrativă. Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că reclamantul deţine un titlu de proprietate, constând în actul de tranzacţie şi împărţeală voluntară din 1943, căruia i s-a recunoscut această valoarea juridică prin sentinţa civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 a Tribunalului Bucureşti, în timp ce pârâtul nu deţine un asemenea titlu. Nu lipsa titlului reclamantului sau existenţa vreunui titlu preferabil al pârâtului a determinat soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, ci constatarea că imobilul nu poate fi restituit în natură datorită unei imposibilităţi juridice de restituire, fiind recunoscut implicit dreptul reclamantului de a obţine echivalentul valoric al bunului (instanţa neputându-se pronunţa prin dispozitivul deciziei în acest sens, cât timp nu era învestită cu un asemenea capăt de cerere).
Faţă de împrejurarea că instanţa de apel a recunoscut faptul că reclamantul are un titlu de proprietate, ce-i conferă, însă, doar un drept la despăgubire şi nu un drept la restituire, dată fiind situaţia specială a bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate, sunt irelevante circumstanţele în care reclamantul a obţinut sentinţa nr. 464/2003 în contradictoriu cu Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 prin raportare la prevederile art. 136 din Constituţie, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a reţinut că bunul ar fi fost expropriat sau că ar face parte din domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, pentru a fi incidente normele legale şi constituţionale invocate de recurent.
Instanţa de apel a enumerat situaţiile, evidenţiate în doctrină şi în jurisprudenţă, care au fost considerate drept cauze ale imposibilităţii juridice de restituire a bunului către proprietar în cazul acţiunii în revendicare. Pentru identitate de raţiune, instanţa de apel a inclus în această categorie şi situaţia din speţa de faţă, care se caracterizează prin aceea că bunul a fost şi este de foarte mult timp în posesia statului, fiind destinat unei utilităţi publice.
Instanţa de apel nu a reţinut existenţa unei alte „forme” de proprietate publică, nici nu a recunoscut posibilitatea autorităţilor statului de a prelua pentru utilitate publică numai atributele dreptului de proprietate, lăsând proprietarului persoană fizică nuda proprietate, ci a recunoscut dreptul reclamantului proprietar de a fi dezdăunat în echivalent valoric pentru bunul care, din punct de vedere juridic, nu poate fi restituit în natură.
Este nefondată şi critica referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile Legii nr. 7/1996. Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului nu prezintă relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare, în condiţiile în care doar reclamantul are titlu de proprietate. Aceasta, deoarece faptul înscrierii dreptului de proprietate nu face decât să asigure opozabilitatea dreptului, pe care reclamantul şi-l poate valorifica împotriva pârâtului posesor neproprietar direct în baza titlului, nu în temeiul înscrierii.
Concluzia instanţei de apel, care a reţinut că hotărârea judecătorească nu poate fi considerată opozabilă pârâtului, deoarece acesta nu au participat la proces, este în deplin acord cu principiile care guvernează opozabilitatea şi relativitatea efectelor hotărârilor judecătoreşti. În raport cu terţii care nu au avut calitatea de parte în proces hotărârea judecătorească reprezintă un simplu mijloc de probă, faţă de care terţilor le este recunoscută posibilitatea de a face dovada contrară, invocând apărări proprii, pe care nu le-au putut invoca în litigiul finalizat prin hotărârea ce li se opune.
Raportat la acest raţionament, pârâtul a avut posibilitatea să invoce în cadrul prezentului litigiu apărări referitoare la situaţia faptică şi juridică a imobilului revendicat, apărări ce au fost valorificate de instanţă, nu în sensul nerecunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantului, aşa cum în mod contrar realităţii susţine acesta, ci în sensul că, deşi reclamantul este proprietar recunoscut în justiţie, efectul acţiunii sale în revendicare nu poate fi restituirea bunului în natură, ci dezdăunarea în echivalent. Faţă de considerentele deciziei din apel, este în mod evident contrară realităţii susţinerea din recurs în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că reclamantul nu ar putea să promoveze o acţiune în revendicare în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, deoarece acesta nu a fost parte în litigiul anterior.
Sunt lipsite de relevanţă aprecierile recurentului referitoare la incidenţa prevederilor art. 2 alin. (2) lit. d) şi art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, respectiv, opozabilitatea dreptului înscris în cartea funciară, întrucât, aşa cum s-a arătat deja, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost negat prin hotărârea recurată, ci numai posibilitatea de valorificare a acestuia, recunoscută de instanţă, a fost alta decât cea pretinsă de reclamant (echivalentul valorii bunului şi nu restituirea lui în natură, aşa cum s-a solicitat prin acţiune).
Sunt nerelevante şi susţinerile recurentului referitoare la inexistenţa unor piedici la înscriere, câtă vreme regularitatea înscrierii dreptului său în cartea funciară nu a format obiect al litigiului.
Susţinând faptul că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., recurentul arată că nu s-a făcut dovada existenţei unui titlu de proprietate în privinţa Municipiului Bucureşti şi/sau SC A.N. SA. Or, aşa cum s-a arătat, recurentul înţelege eronat contextul şi considerentele pentru care acţiunea sa în revendicare a fost respinsă. În realitate, instanţa nu i-a negat reclamantului dreptul de proprietate, pe motiv că pârâtul ar avea un titlu, ci a stabilit, ca urmare a probatoriului administrat, că modalitatea de valorificare a dreptului de proprietate nu poate fi recunoscută în maniera solicitată prin acţiune.
Împrejurarea că autorităţile publice nu au demarat o procedură de expropriere pentru imobilul revendicat nu constituie o piedică în calea acordării unei despăgubiri, deoarece restituirea în echivalent a bunului imposibil de restituit în natură decurge din acţiunea în revendicare, fiind recunoscută ca atare, în doctrină şi jurisprudenţă, independent de procedura de expropriere.
Critica referitoare la modul în care instanţa de apel a valorificat raportul de expertiză tehnică realizat de expertul S.M. nu poate fi examinată, întrucât vizează aspecte de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs.
Nu este fondată nici susţinerea referitoare la nemotivarea instanţei de apel sub aspectul posibilităţii reamplasării staţiei, deoarece, aşa cum rezultă din lecturarea considerentelor deciziei recurate, instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză, în care s-a arătat necesitatea întrunirii mai multor condiţii de ordin tehnic şi juridic, neîndeplinite în speţă.
Hotărârea instanţei de apel nu relevă o aplicare greşită a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Faptul că reclamantul a promovat acţiunea în revendicare ca urmare a nerestituirii în natură a imobilului, deşi obţinuse o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest sens, nu implică în mod necesar o neregularitate în pronunţarea soluţiei din apel, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, dreptul de proprietate afirmat prin acţiune a fost recunoscut, urmând ca valorificarea acestuia să se facă în varianta alternativă a echivalentului valorii bunului.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a SC A.N. SA, adusă în discuţie de apărătorul recurentului la termenul de judecată din 4 decembrie 2014, în faţa instanţei de recurs, se constată că, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 839 din 08 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.N. SA, această soluţie nefiind criticată în recursul declarat de reclamant, intrând astfel în puterea lucrului judecat.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 13A din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3451/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 600/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
