ICCJ. Decizia nr. 3451/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3451/2014
Dosar nr. 7775/2/2012*
Şedinţa publică din 04 decembrie 2014
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008, reclamanta T.J., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului Bucureşti.
La data de 21 ianuarie 2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că înţelege să cheme în judecată şi pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului pârâților cu privire la imobilul în litigiu şi a solicitat, totodată, obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul intravilan de 200 m.p., preluat în mod abuziv, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea în echivalent, prin obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri stabilite prin raportare la valoarea reală, de piaţă a imobilului.
La data de 18 februarie 2009, reclamanta a depus la dosar precizări cu privire la obiectul acţiunii sale, învederând că solicită: anularea dispoziţiei contestate şi obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului, iar, în subsidiar, în cazul în care se va constata că nu este posibilă restituirea în natură, anularea dispoziţiei şi obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primar General, la emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent a imobilului constatarea nevalabilităţii titlului pârâţilor cu privire la imobil, preluat prin Decretul nr. 74/1980; obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ., iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, solicită obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piaţă a imobilului.
La termenul din 19 februarie 2009 a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moştenitoare a autorului comun, fostul proprietar.
După un prim ciclu procesual, în rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 476 din 03 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 10787 din 10 iunie 2008 formulată de reclamanta T.J., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, a respins ca inadmisibile, cererile formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de revendicare a imobilului, precum şi obligarea pârâţilor la despăgubiri la valoarea de piaţă a terenului, a respins, ca atare cererea de intervenţie principală pe aceste capete de cerere şi a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului precum şi cererea de intervenţie pe acest capăt de cerere, şi formarea unui nou dosar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, având în vedere data depunerii notificării, conform procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, aceasta a fost depusă după expirarea termenului de decădere prevăzut de lege, astfel că sub acest aspect dispoziţia de respingere a notificării este legală.
S-a apreciat că împrejurarea că reclamanta şi autorul acesteia au făcut şi unele demersuri anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulând în aceste sens petiţii la diferite autorităţi, nu constituie o cauză temeinic justificată pentru care s-ar reţine că respectivele demersuri ar putea fi asimilate notificării însăşi, având în vedere dispoziţiile neechivoce ale Legii nr. 10/2001, care condiţionează, printre altele, dreptul persoanei îndreptăţite de a beneficia de măsuri reparatorii de formularea şi depunerea înăuntrul termenului prevăzut, a notificării.
În ce priveşte capetele 4 şi 5 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ., respectiv obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piaţă, a imobilului dacă restituirea în natură nu este posibilă, instanţa a constatat că excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu este întemeiată în raport de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că acest capăt de cerere întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării apare ca fiind inadmisibil pentru considerentele menţionate, întrucât reclamanta avea la dispoziţie, inclusiv pentru a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de aceasta fiind însă respinsă ca tardivă.
Constatând că nu se află în stare de judecată, instanţa a disjuns capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în cauză, precum şi cererea de intervenţie formulată pe acest aspect.
Prin decizia civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-au admis apelurile formulate de reclamantă şi de intervenientă, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în ceea ce priveşte cererile având ca obiect revendicare şi acordare de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Apelanta, în calitate de mandatar al numitului N.A., a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în str. A., în suprafaţa de 200 mp., în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 16 decembrie 2002, aşadar cu nerespectarea termenului stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, ca urmare a prelungirilor succesive dispuse prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002.
Chiar dacă s-ar accepta posibilitatea aplicării prevederilor art. 103 C. proc. civ., din materia termenelor procedurale, deşi termenul în discuţie nu este unul procedural, instanța a constatat că apelanta nu a formulat o cerere de repunere în termen, în condiţiile stabilite de această prevedere legală, or, în rigoarea principiului disponibilităţii de care beneficiază partea, instanţei nu-i era îngăduit să se substituie acesteia.
În ceea ce priveşte criticile formulate de cele doua apelante, referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, instanța le-a găsit ca fiind fondate.
Circumstanţele particulare ale cauzei relevă că demersul judiciar al reclamantei şi intervenientei în interes propriu, s-a configurat prin afirmarea şi susţinerea unei pretenţii concrete referitoare la un pretins drept fundamental de proprietate - să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului preluat în baza Decretului nr. 74/1980 şi, pe cale de consecinţă, recunoaşterea drepturilor ce derivă din calitatea de proprietari asupra acestui teren, temeiul juridic expres al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de dispoziţiile art. 480 C. civ.
Reclamantele susţin prin acţiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, aşadar o ingerinţa în dreptul lor de proprietate, însă, chiar din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă şi aceasta deoarece, prin decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare în condiţiile C. civ., întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Aşadar, deşi reclamantele s-au prevalat de existenţa unui bun, instanţa de fond a procedat la analiza cererii în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv faţă de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acţiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În cadrul deciziei nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, s-a statuat că admisibilitatea unei acţiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, astfel: „problema care se pune este dacă prioritatea convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În aceste condiţii, a restricţiona sau chiar a bloca definitiv accesul la justiţie al unor persoane fizice care invocă şi susţin, pentru consideraţiile expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul preempţiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalităţii, principiul nediscriminării, principiul aşteptării legitime etc., respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare ale Convenției de a conferi conţinut real şi concret exerciţiului dreptului de acces la un tribunal.
Pentru ipoteza cauzei pendinte nu poate fi neglijat nici faptul ca înscrisurile administrate în cauză - adresa din 17 februarie 1994 emisa de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi adresa din 04 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului Bucureşti - au dovedit demersul concret al autorului reclamanţilor din cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 3849 din 18 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanța supremă a constatat că decizia atacată este legală, având în vedere că în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii s-a statuat că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Câtă vreme în cauză, reclamanta şi intervenienta au susţinut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi convenţie şi valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii şi a stabilit că reclamantei şi intervenientei trebuie să li se asigure accesul la justiţie, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.
La Dosarul nr. 26669/3/2008 s-a conexat Dosarul nr. 16047/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, format în urma disjungerii capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu şi a cererii de intervenţie principală cu acest obiect, cele două cauze reunindu-se astfel, fiind soluţionate împreună.
Prin sentinţa civilă nr. 313 din 13 februarie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis acţiunea şi cererea de intervenţie principală, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. A., preluat conform Decretului nr. 74/1980 şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor în sumă de 805.535 RON în favoarea reclamantei şi a intervenientei, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură. Din această sumă s-a dedus valoarea actualizată a despăgubirilor de 500 RON primite de autorul reclamantei la nivelul anului 1981 pentru teren, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în onorariile experţilor.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 92A din 01 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta T.J. şi cererea de intervenţie principală formulată în nume propriu de V.O., ca nefondate, a fost înlăturată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut că intimata T.J. a formulat contestaţie la dispoziţia nr. 10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru suprafaţa de 100 m.p. din Bucureşti, str. A. întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 476 din 03 aprilie 2009.
În ciclul procesual anterior Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 558/A din 05 noiembrie 2009, a constatat că este vorba de o acţiune în revendicare şi pretenţii, motiv pentru care a casat cauza cu trimitere spre rejudecare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3849 din 08 iunie 2010, a respins recursul împotriva deciziei instanței de apel menţionate mai sus.
Reluând judecata după casare, tribunalul a reţinut pe de o parte nevalabilitatea titlului statului, iar pe de altă parte a stabilit despăgubiri la suma de 805.535 RON (din care se scad cei 500 RON primiţi la expropriere) în baza unei expertize despăgubiri la valoarea de circulaţie. Tot probatoriul s-a făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi instanța supremă au stabilit că ne aflăm în cazul unei acţiuni în revendicare. Or, sub acest aspect nu s-au făcut probatorii şi nu a fost stabilit dacă exproprierea s-a făcut cu respectarea legii, mai ales că s-a primit un preţ (la acea dată, tot pe criteriul valoric) şi nu s-a arătat convingerea că nu este o justă şi integrală acoperire a prejudiciului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi intervenienta, iar prin decizia civilă nr. 5655 din 05 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.
Pentru a decide astfel, s-a reținut că instanţa de apel nu numai că a nu a răspuns criticilor formulate de pârâţi, ori argumentelor aduse de reclamantă prin întâmpinare, dar printr-o singură frază, insuficient de clară, a adoptat o soluţie radical diferită de cea din sentinţa instanţei de fond, respingând acţiunea introductivă fără nicio motivare, astfel că s-a constatat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 307A din 09 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:
În ce privește excepția lipsei de interes a reclamantelor în constatarea nevalabilităţii titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, s-a reținut faptul că acestea au solicitat și constatarea lipsei titlului valabil al preluării dispuse prin Decretul nr. 74/1980. Nelegalitatea titlului de preluare a imobilului mai sus-menţionat are drept consecinţă faptul că imobilul obiect al cererii deduse judecăţii nu a ieşit din patrimoniul fostului proprietar, cu consecinţa posibilităţii revendicării acestuia de către reclamată şi intervenientă, în calitatea de moştenitoare ale autorului lor.
În analiza oricărei cereri în revendicare, de genul celei promovate în speţă, instanţa învestită are a analiza, în mod incidental, regularitatea titlului cu care s-a preluat imobilul ce face obiectul acţiunii, prevederile alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispunând în acest sens.
Nu este fondat nici motivul de apel referitor la greșita reținere a nevalabilității titlului de proprietate al statului, întrucât preluarea imobilului a fost dispusă prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 74 din 13 martie 1980, act normativ ce nu a fost publicat în Buletinul Oficial, fiind încălcate prevederile constituționale, inexistenţa publicării atrăgând ineficacitatea actului normativ de preluare.
De asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost corect respinsă de prima instanţă întrucât prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 74 din 13 martie 1980, imobilul a fost preluat de către pârâtul Statul Român, iar această concluzie este în concordanţă cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998, dat fiind faptul că Statul Român este titularul preluării abuzive dispuse în speţă.
Prin decizia civilă nr. 558A, pronunţată la data de 5 noiembrie 2009, fiind învestită cu soluţionarea apelurilor formulate de reclamantă şi intervenienta în interes propriu V.O. (sora reclamantei), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile formulate şi a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe - Tribunalul Bucureşti în ceea ce priveşte cererile având ca obiect revendicare şi acordare de despăgubiri.
În speţă, faţă de dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, în mod corect a reţinut şi instanţa de fond că dispozițiile legii speciale sunt înlăturate de la aplicare, întrucât inaplicabilitatea prevederilor legii speciale în speţa dedusă judecăţii are drept consecinţă aplicabilitatea dreptului comun în materie de revendicare.
Nu lipsit de relevanţă în speţa dedusă judecăţii este şi faptul că, astfel cum reţine şi instanţa de apel prin decizia de casare, pronunţată în primul ciclu procesual al prezentei cauze, reclamanta şi intervenienta cu înscrisurile administrate în cauză - adresa din 17 februarie 1994 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi adresa din 04 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului Bucureşti - au dovedit demersul concret al lor şi al autorului lor din cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului în litigiu.
Ca atare, nevalabilitatea titlului de preluare al imobilului, constatată de către prima instanţă de fond în mod temeinic şi legal, are drept consecinţă faptul că reclamanta şi intervenienta, ambele în calitate de moştenitoare ale autorului lor, deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv posibilitatea revendicării acestuia potrivit dreptului comun.
Pentru considerentele arătate, preluarea dispusă în speţă este una fără titlu valabil, astfel că efectul deposedării proprietarului de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constă în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept (posesia), cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării.
În speţă, astfel cum a reţinut instanţa de fond, compensarea primită de autorul reclamantei şi intervenientei nu poate fi considerată ca fiind una rezonabilă şi nici proporţională deposedării. În aceste condiţii, chiar dacă lipsirea de proprietate ar fi justificată de o cauză de interes public, echilibrul rezonabil a fost rupt, intimatele suportând o sarcină specială şi disproporţionată.
Imobilul, obiect al pretenţiilor deduse judecăţii, nu poate face obiectul restituirii în natură, astfel că, în mod corect, a fost obligat pârâtul Statul Român - titularul preluării dispuse în speţă - la plata unei despăgubiri reprezentând valoarea imobilului preluat fără un titlu valabil.
Conform celor reţinute de către expertul tehnic judiciar C.P.. proprietatea imobiliară ce face obiectul deduse judecăţii a fost evaluată la suma de 805.535 RON.
Faptul că suma de 500 RON nu a fost actualizată de către instanţă nu conduce la concluzia că obligaţia corelativă de plată reţinută în sarcina intimatelor nu poate fi executată întrucât sunt căi procesuale, inclusiv în faza executării silite prin care se poate stabili în concret suma datorată.
Neîntemeiat este şi motivul de apel privind motivarea contradictorie a sentinţei instanţei de fond.
Faptul că prima instanţă face trimitere în cuprinsul sentinţei civile apelate la prevederi legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 10/2001 (pentru a aprecia asupra nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului, fiind însă analizate şi celelalte condiţii de legalitate, prin raportare la prevederile constituţionale şi cele ale C. civ. în materie), ori la hotărâri pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu privire la reglementarea actuală în materie de restituire), nu face ca hotărârea să conţină considerente străine de natura pricinii. Cu alte cuvinte, este cert că prima instanţă s-a pronunţat în limitele în care aceasta a fost învestită, şi ţinând cont de dezlegările date de către instanţele superioare în primul ciclu procesual.
Astfel, au fost indicate toate motivele pentru care prima instanţă a reţinut inexistenţa în speţă a unui titlu valabil de preluare, iar ceea ce se reţine din cuprinsul trimiterilor pe care le face prima instanţă în cuprinsul considerentelor sentinţei apelate la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este că, la acest moment, cadrul actual în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv nu asigură o despăgubire justă şi echitabilă proprietarilor ori succesorilor acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi modificarea hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii şi cererii de intervenţie în interes propriu faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Arată că, prin apelul formulat a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, în primul rând prin raportare la prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., întrucât părţile adverse au înţeles să îşi formuleze acţiunea pe acest temei legal prevăzut de dreptul comun. În susţinerea acestei excepţii, a învederat instanţei de apel că nu s-a făcut dovada faptului că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ar fi posesorul neproprietar al imobilului aflat în litigiu, în cauză neavând nicio relevanță juridică titlul în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat.
Mai mult decât atât, din probatoriul administrat în cauză rezultă că terenul în litigiu se află în patrimoniul Municipiului Bucureşti, aceasta fiind singura instituţie care în conformitate cu prevederile legale are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză cel puţin în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.
Susține că instanţa de apel nu a făcut altceva decât să preia motivarea instanţei de fond, considerând că terenul se afla în proprietatea publică a statului, deoarece a intrat în patrimoniul acestuia potrivit Decretului nr. 74 din 13 martie 1980.
Arată că, din coroborarea prevederilor art. 480 C. civ. cu cele ale Legii nr. 213/1998, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este nici proprietarul, nici posesorul actual al imobilului şi în consecinţă nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998.
Apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra terenului în litigiu, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că reclamantele ar deţine un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ceea ce le conferă posibilitatea revendicării acestuia potrivit dreptului comun.
Considerentele reţinute de instanţa de apel nu sunt întemeiate, întrucât în prezenta cauză exproprierea a fost realizată cu respectarea atât a prevederilor constituţionale ale vremii cât şi ale prevederilor art. 480-481 C. civ., pentru această expropriere plătindu-se o justă despăgubire.
Instanţa de apel nu a argumentat şi nu a făcut referire la o norma de drept care să arate în mod expres de ce a interpretat faptul că, titlul de preluare a imobilului nu este valabil, singurul argument al instanţei fiind acela ca "nevalabilitatea titlului (...) a fost constatată de prima instanţă de fond în mod temeinic şi legal".
În ceea ce privește reținerea instanţei de apel în sensul că reclamantele deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, arată că nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea bunului în litigiu, reclamantele neavând o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.
În acest sens arată faptul că în anul 2013 legislaţia în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv a fost modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, ca urmare a recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului care a pronunţat hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
În cauza de faţă, pentru bunul expropriat autorul reclamantelor a primit despăgubiri pentru teren şi construcţie în cuantum de 60.262 RON, sumă care i-a fost achitată în anul 1981, conform adresei din dosar.
Aşadar, se punea problema în ce măsura moştenitoarele defunctului N.A. deţin un bun în sensul Convenţiei, însă, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a făcut trimitere la prevederile jurisprudenței europene, fără aplicabilitate directă la cauza în speţa şi fără a analiza tot contextul în care instanţa europeană statuează în privinţa asigurării unui just echilibru.
Instanţa europeană a reţinut ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar sau moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul de proprietate în original asupra imobilului revendicat, ci trebuie ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul situaţiei de faţă.
Pentru a demonstra faptul ca reclamantele nu deţin un bun în sensul statuat de Convenţie, pârâtul se prevalează de cauza Atanasiu contra României şi arată că imobilul în cauza a fost preluat cu titlu valabil, fiind expropriat pentru cauze de utilitate publică la acea vreme, cu o justă şi prealabilă despăgubire și că reclamantele au putut beneficia de prevederile legii speciale, însă au ales să se judece în prezentul litigiu pe dreptul comun.
Un alt aspect criticat prin prezentul recurs îl reprezintă reținerea instanței de apel în sensul că pârâtul nu a formulat vreo pretenţie legată de restituirea sumei de 500 RON actualizată. Arată că a criticat soluţia instanţei de fond, întrucât a apreciat că obligaţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei apelate nu putea fi în mod cert determinată, întrucât actualizarea acestei sumei trebuia efectuată pe calea unei expertize dispuse de instanţa de judecată.
Instanţa trebuia să determine nu numai întinderea obligaţiei principale ci şi întinderea obligaţiei de plată corelative, dată în sarcina reclamantei şi intervenientei şi să dispună totodată compensarea plăţilor, obligând pârâta numai la plata diferenţei rezultate în urma compensării.
Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și schimbarea sentinţei instanţei de fond, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţa de judecată a respins în mod eronat apelul acestei pârâte, reţinând în considerentele hotărârii pronunţate faptul că în cuprinsul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între preluarea cu titlu şi fără titlu a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de referinţa 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi nu este de natură a lipsi de interes solicitarea reclamantei şi a intervenientei, privind constatarea de către instanţă a nevalabilității titlului de preluare a imobilului.
Arată că reclamanta nu are nici un interes să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlului preluării imobilului, întrucât în acest mod se statuează asupra titlului statului deoarece, prin modificările care au fost aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Consideră că reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece preluarea imobilului nu a fost abuzivă, instanţa în mod greşit reţinând faptul ca imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără plata unor despăgubiri juste şi prealabile a proprietarului.
Analizând recursurile din prisma criticilor comune formulate, referitoare la nevalabilitatea titlului în baza căruia bunul a fost expropriat și cele privitoare la noțiunea de „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată următoarele:
În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, menținută de instanța supremă prin decizia civilă nr. 3849 din 18 iunie 2010, s-au admis apelurile formulate de reclamantă şi de intervenientă, iar cauza s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în ceea ce priveşte cererile având ca obiect revendicare şi acordare de despăgubiri.
În considerentele acestor decizii, instanțele au reținut că, în mod greșit acțiunea în revendicare s-a respins, ca inadmisibilă, câtă vreme reclamantele au susţinut prin acţiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului fără un titlu valabil, iar, din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare a imobilului preluat de stat este admisibilă deoarece prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare în condiţiile C. civ., întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Prin urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecare tocmai pentru a cerceta dacă reclamantele dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzia Curţii de apel în acest ultim ciclu procesual, privind existenţa în patrimoniul reclamantelor a unui „bun”, în sensul Convenţiei, este greșită, raportat la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, criticile pe acest aspect fiind fondate, ceea ce face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantele au pretins încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, care ar fi trebuit aplicat cu prioritate, în opinia lor, faţă de conflictul dintre legea naţională şi Convenţie, iar existenţa, în patrimoniul lor, a unui „bun” în sensul documentului european o justifică prin invocarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului litigios.
În speţă, însă, nu se poate pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie, deoarece reclamantele nu au un „bun actual” din perspectiva documentului european şi nici „speranţa legitimă” de a-l dobândi, cum în mod corect au considerat ambele instanţe.
Astfel, Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Numai în cazul în care reclamantele ar fi formulat notificarea în termenul legal, aceasta ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă” în patrimoniul reclamantelor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
Criticile formulate în primul ciclu procesual de către reclamanta T.J., referitoare la greșita soluționare a contestației formulate împotriva dispoziției nr. 1078/2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a respins notificarea, ca tardivă, au fost respinse, fiind intrate în puterea lucrului judecat.
Prin urmare, în speță s-a statuat că reclamantele nu au formulat notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar această împrejurare, coroborată cu faptul că reclamantele nu au făcut dovada efectuării unor demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), conduc la concluzia că acestea nu au un „bun actual” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În acest sens este şi jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Atanasiu şi alţii vs. România din 12 octombrie 2010, parag. 140, 143, 144).
De asemenea, reclamantele nu au nici „speranţa legitimă” de a obţine bunul, care atrage protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleaşi condiţii ca şi „un bun actual”, întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nici o jurisprudenţă care să permită o soluţie favorabilă reclamanţilor în acţiunea în revendicare.
În acelaşi sens, în hotărârea Curţii Europene sus-menţionată se arată că „(...) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri” (parag. 141).
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142).
Este astfel, lipsită de relevanță pentru admisibilitatea cererii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin preluarea imobilului anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu conferă reclamantelor un „bun” în sensul unui drept la restituirea bunului, pe care să-l valorifice în cadrul acțiunii în revendicare.
Rezultă că, în lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de legea specială şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate actual în patrimoniul lor, reclamantele nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluţie este în acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun", situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurenţi, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul lor. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că mecanismul Legii nr. 10/2001 şi Fondul Proprietatea nu sunt funcţionale într-o manieră care să corespundă exigenţelor Convenţiei. Însă, în toate situaţiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor din cauzele respective.
Or, reclamantele aveau la dispoziţie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În ce măsură o astfel de cale era una concretă şi efectivă s-ar fi impus a fi examinată numai dacă s-ar fi făcut dovada că reclamantele au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea în termenul legal.
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar un drept de creanţă având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 145).
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate.
Având în vedere că reclamantele, deși au formulat notificare, cu depășirea termenului prevăzut de legea specială, astfel cum s-a statuat în primul ciclu procesual, nu au făcut nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), acestea nu au un „bun actual" şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Reclamantele, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lor de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în acest sens.
Nici încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţia României, care garantează şi ocrotesc proprietatea, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, reclamantele nu au un drept de proprietate actual, nefiind titularele unui „bun”, în accepţiunea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa recentă a Curţii Europene (cauza Atanasiu ş.a. contra României).
În ceea ce priveşte cererea subsidiară în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că, fiind o cerere întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, privind un imobil de intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, îi este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27/2011, care statuează că o astfel de cerere este inadmisibilă, raportat la principiul aplicării prioritare a legii speciale faţă de dreptul comun (specialia generalibus derogant).
Raţionamentul expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale faţă de dreptul comun, nu a fost avută în vedere de către instanţa de apel, atunci când a confirmat soluţia primei instanţe.
Existând o lege specială de reparaţie, care reglementează condiţiile acordării de despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aceasta se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, potrivit acestei legi speciale - art. 22 alin. (5), neformularea în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, ceea ce este şi cazul reclamanţilor. Pe de altă parte, hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu ş.a. contra României nu recunoaşte un drept la despăgubire decât sub condiţia iniţierii procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
De aceea, existenţa mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat şi stabilirea instituţiilor abilitate cu soluţionarea acestora, chiar perfectibil, obligaţie ce cade în sarcina Statului Român, aşa cum s-a dispus prin decizia pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în dreptul intern, nu atrage posibilitatea analizei acţiunii promovate de reclamant pe calea dreptului comun pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil ce intră sub incidenţa legii speciale.
Faţă de aceste considerente, se constată că, pe calea dreptului comun, nu se poate pronunţa o hotărâre de angajare a răspunderii Statului Român pentru legislaţia adoptată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, prin acordarea de despăgubiri băneşti reclamantului care nu a uzat de procedurile speciale de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat şi imposibil de restituit în natură, din culpa sa.
Pentru aceste motive, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţi, va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelurilor formulate împotriva sentinţei nr. 313 din data de 13 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, și schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei T.J. şi a cererii de intervenţie formulată de V.O., ca nefondate, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei în ce priveşte excepţiile invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 307A din 09 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia atacată în sensul că admite apelurile împotriva sentinţei nr. 313 din data de 13 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că respinge acţiunea reclamantei T.J. şi cererea de intervenţie formulată de V.O., ca nefondate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei în ce priveşte excepţiile invocate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2841/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3452/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
