ICCJ. Decizia nr. 658/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 658/2014
Dosar nr. 8267/99/2010
Şedinţa publică din 26 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi la data de 26 martie 2008, sub nr. 5741/245/2008, reclamanta S.M.N. Iaşi a chemat în judecată pe pârâţii: Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primarul mun. Iaşi, Consiliul Local al Municipiului Iaşi, Instituţia Primarului Municipiului Iaşi, Statul Român prin M.E.F., reprezentat de A.N.A.F., prin D.F.P. Iaşi, solicitând instanţei să constate că a dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului situat în, mun. Iaşi.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că S.M.N. Iaşi datează din 11 ianuarie 1830, funcţionând de-a lungul timpului sub diverse denumiri. În 1835 s-a încheiat o înţelegere între societatea reclamantă şi vornicul C.S. şi soţia sa A. pentru cumpărarea imobilului din Uliţa Hagioaiei din Târgu de Sus, înţelegere aprobată prin Înalta Rezoluţie din 22 mai 1835, de către domnitorul Mihail Sturdza Vodă. De la acel moment, societatea a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neviciată, fiind îndeplinite, astfel, condiţiile de la 1846 şi urm C. civ.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1860 şi urm C. civ. şi art. 111 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Statul Român, prin M.E.F., reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Iaşi, a invocat, în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că imobilul ce face obiectul litigiului nu este din categoria celor „fără stăpân”, nefiind cuprins prin urmare în proprietatea privată sau publică a statului. Pârâtul a arătat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 108/2004, pentru aprobarea O.U.G. nr. 45/2003, consiliile locale au în posesie şi în administrare imobilele de natura celor ce fac obiectul cauzei de faţă. Prin urmare, s-a apreciat că respectivul imobil se află în administrarea Consiliului local Iaşi. S-a invocat de către pârât şi excepţia insuficientei timbrări a cererii, întrucât reclamanta nu a arătat valoarea imobilului, în raport de care urma să se stabilească şi timbrajul.
Pe fond, pârâtul a arătat că incumbă reclamantei sarcina să dovedească regimul juridic al imobilului asupra căruia solicită să se constate dreptul acesteia de proprietate, respectiv dacă imobilul face parte din domeniul public sau privat, fiind de esenţa uzucapiunii ca aceasta să se soluţioneze în contradictoriu cu adevăratul proprietar.
Prin întâmpinarea depusă, pârâţii Consiliul Local Iaşi şi Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar, au invocat lipsa calităţii procesual pasive a Consiliului Local Iaşi şi a Primarului Municipiului Iaşi. Aceştia au învederat instanţei că municipiul este reprezentat în justiţie prin primar. Consiliul local, având doar calitatea de a administra domeniul public şi privat al municipiului, nu poate figura ca pârât, nefiind titular al dreptului de proprietate.
Pe fondul cauzei, pârâţii au arătat că posesia exercitată de către reclamantă nu a fost sub nume de proprietar, deoarece prin Înalta Rezoluţie din 22 mai 1835, semnată de către domnitorul Mihail Sturdza Vodă se arată că imobilele cumpărate vor fi ale statului, aşa că reclamanta a posedat pentru alţii. În plus, imobilele aparţin Muzeului de Istorie Naturală care, potrivit dispoziţiei Anexei I, pct. 28 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al statului.
În data de 14 ianuarie 2009, Universitatea A.I.C., prin reprezentanţi legali, a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a invocat, în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale active, în condiţiile în care reclamanta arată că este succesoarea în drepturi a S.I.N. din Moldova şi că, în această calitate, solicită instanţei constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, fără a face dovada celor susţinute.
Pe fondul cauzei, intervenienta a solicitat constatarea calităţii sale de proprietar al imobilului care face obiectul litigiului şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii formulate de către reclamantă. Aceasta a învederat instanţei că, până în 1952, Muzeul de Istorie Naturală, care funcţionează în prezent în str. Independenţei, a fost o instituţie patronată direct de către M.C.I.P. sau de Ministerul învăţământului.
Din anul 1952, prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 351 din 07 martie 1952, Muzeul, cu tot cu patrimoniul său, este transferat „Universităţii A.I.C.” Iaşi, dată de la care este înscris în inventarul acesteia, ca bază materială. Prin urmare, de la această dată Universitatea deţine în mod public şi neîntrerupt imobilul şi, ţinând cont de faptul că acesta constituie baza materială a Universităţii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, devine de drept proprietatea sa. S-a arătat că posesia invocată de către reclamantă nu este una utilă, respectiv continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neviciată, conform dispoziţiilor art. 1846 C. civ.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar prin Serviciul Registratură, în data de 15 ianuarie 2009, pârâţii Consiliul Local şi Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar, au arătat faptul că imobilul în litigiu aparţine Muzeului de Istorie Naturală, care, potrivit Registrului Posesorilor, figurează înscris în posesia particulară a Muzeului de Ştiinţe Naturale - Universitatea A.I.C. Iaşi, motiv pentru care au solicitat introducerea în cauză şi a Muzeului de Ştiinţe Naturale - Universitatea A.I.C. Iaşi.
Pârâţii au învederat instanţei necesitatea ca reclamanta să dovedească faptul posesiei prin depunerea de acte fiscale pentru întreaga perioadă în care a exercitat posesia şi nu pentru o anumită perioadă de timp. S-a arătat că actul translativ de proprietate invocat de către reclamantă stipula că „imobilele vor fi ale statului şi lăsate în administraţia societăţii”, posesia exercitată de reclamantă nefiind una sub nume de proprietar, ci o detenţie precară.
Prin răspunsul formulat la cererea de intervenţie în interes propriu, reclamanta, S.M.N. Iaşi a arătat faptul că Muzeul de Ştiinţe Naturale se află doar sub patronajul Universităţii A.I.C. şi nu în proprietatea acesteia. S-a mai invocat faptul că decizia prin care Universitatea a primit în administrare Muzeul de Ştiinţe Naturale nu face nicio referire la imobilul în sine şi nici la terenul aferent.
Prin sentinţa civilă nr. 6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iaşi, a fost admisă acţiunea şi s-a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul prescripţiei achizitive dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu compus din teren de 2871 mp şi clădire.
Prin decizia civilă 1816 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Iaşi a admis recursurile declarate de Statul român prin M.F.P., reclamantă şi Universitatea Al I Cuza, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în fond.
Soluţionând în primă instanţă cauza, Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2464 din 10 octombrie 2012, a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesual active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de intervenienta în interes propriu Universitatea „A.I.Cuza” Iaşi.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Iaşi, Primarul Municipiului Iaşi şi Statul Român, respingând acţiunea faţă de aceste pârâte pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A respins acţiunea precizată a reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi.
A respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, urmare a dispoziţiei instanţei, reclamanta a formulat precizări relative la obiectul litigiului, arătând că solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra imobilului situat în Iaşi, Bd. Independenţei nr. 16, compus din: teren îngrădit în suprafaţă de 2.871 mp format din două suprafeţe distincte, respectiv 1356 mp aferentă construcţiei cu destinaţia muzeu şi 1515 mp neconstruită; construcţia amplasată pe teren, formată din parter - în suprafaţă de 745,5 mp şi etaj - 846,47 mp.
Ca urmare a casării sentinţei civile nr. 6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iaşi, motivat de admiterea excepţiei de necompetenţă materială a acestei instanţe, Tribunalul a repus în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iaşi, punându-i în vedere să formuleze precizări relative la pretenţia dedusă judecăţii, conform art. 49 şi următoarele C. proc. civ.
Prin precizările formulate, Universitatea „A.I.C.” Iaşi a arătat că, în temeiul dispoziţiilor art. 166 din Legea Învăţământului nr. 84/1995 şi art. 226 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 („Universităţile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a legii; M.E.C.T.S. este împuternicit să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru universităţile de stat pe baza documentaţiei înaintate de acestea înaintate de acestea”), are un drept de proprietate cu privire la imobilul situat în Iaşi, imobil ce face obiectul prezentului dosar.
Ca efect al prevederilor art. 166 pct. 2 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora baza materială a unităţilor de învăţământ cuprinde: „spaţii pentru învăţământ şi cercetare ştiinţifică, mijloace de învăţământ şi de cercetare aferente (…), precum şi orice alt obiect de patrimoniu destinat învăţământului şi salariaţilor din învăţământ”, coroborate cu dispoziţiile pct. 4 din acelaşi articol, potrivit căruia baza materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat şi de cercetare ştiinţifică universitară este de drept proprietatea acestora, Universitatea „A.I.C.” Iaşi a devenit proprietara imobilului în speţă. Acest lucru rezultă şi din Anexa nr. 2 la Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi a colecţiilor publice, care conţine Lista muzeelor de importanţă regională. La poziţia 10 din această listă figurează Muzeul de Istorie Naturală al Universităţii Iaşi.
În subsidiar, a solicitat să se constate că Universitatea are un drept de administrare a imobilului situat în Iaşi str. Independenţei nr. 16, având în vedere faptul că Muzeul de Istorie Naturală face parte din domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998. Muzeul de Istorie Naturală este monument istoric, acesta figurând în lista monumentelor istorice a M.C.C., la poziţia 1.100, şi face parte din domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, astfel încât nu pot fi dobândite prin prescripţie achizitivă.
În raport de precizarea cererii de intervenţie în sensul arătat, Tribunalul a încuviinţat, în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu.
Tribunalul a notat că pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi şi-au exprimat poziţia procesuală relativ la acţiunea reclamantei prin întâmpinările depuse în Dosarul nr. 5741/245/2008 al Judecătoriei Iaşi, astfel că, atât excepţiile, cât şi chestiunile de fond invocate de aceştia, au fost avute în vedere la soluţionarea prezentului litigiu.
Potrivit art. 137 C. proc. civ., Tribunalul a analizat cu prioritate excepţiile invocate în cauză.
Tribunalul a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, reţinând că art. 133 C. proc. civ. stabileşte expres şi limitativ care lipsuri ale cererii de chemare în judecată sunt sancţionate cu nulitatea absolută a acesteia - numele reclamantului sau pârâtului, obiectul cererii sau semnătura. Cum elementele indicate de intervenientă, codul fiscal şi numărul de înregistrare în Registrul persoanelor juridice, nu se regăsesc în cele enumerate de textul menţionat, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată nu a putut fi primită.
Şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă. Aspectul invocat de intervenientă - faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului putea fi recunoscut doar în procedura Legii nr. 10/2001, nu a putut fi primit atât timp cât pretenţiile reclamantei sunt fundamentate pe uzucapiunea de 30 de ani, instanţa apreciind că este ţinută să verifice, în prezentul litigiu, condiţiile impuse de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate în modul arătat.
Relativ la excepţia lipsei calităţii procesual active, aceasta a fost argumentată de intervenientă pe lipsa unei dovezi privind faptul că reclamanta este continuatoarea Societăţii Istorico - Naturale din 1830. Tribunalul a respins şi această excepţie considerând că analiza situaţiei invocate vizează temeinicia pretenţiilor reclamantei, în cauză impunându-se a se verifica, îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru a uzucapa, situaţia relevată fiind cercetată în determinarea perioadei posesiei (sub aspectul joncţiunii posesiei).
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive, aceasta a fost invocată de toţi pârâţii arătaţi în cererea de chemare în judecată. S-a apreciat că, pentru soluţionarea cauzei, se impune determinarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, respectiv dacă acesta aparţine domeniului public sau privat al statului sau unităţii administrativ teritoriale sau unei alte entităţi juridice. S-a apreciat de către tribunal că nu se justifică, în niciuna dintre situaţii, judecarea cauzei în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi - autoritate a administraţiei publice locale investită să soluţioneze şi să gestioneze, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile Legii (art. 3 din Legea nr. 215/2001) şi nici cu Consiliul Local al Municipiului Iaşi care este doar administrator al domeniului public sau privat al unităţii administrativ teritoriale (art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001).
Constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate opera decât în contradictoriu cu proprietarul nediligent or, nici Primarul Municipiului Iaşi şi nici Consiliul Local al Municipiului Iaşi nu pot avea această calitate. Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesual pasive fiind admisă în raport cu cei doi pârâţi, acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu aceştia a fost respinsă de către instanţa de fond.
În ce priveşte apartenenţa imobilului, s-a precizat că niciunul din ceilalţi doi pârâţi rămaşi în cauză nu a revendicat-o. În vederea determinării acesteia, s-a impus analiza probelor administrate în cauză cu privire la fondul litigios.
În acest sens tribunalul a reţinut că S.M.N. din Iaşi a fost fondată la 29 iunie 1832 şi aprobată prin Înaltul Decret nr. 279 din 18 martie 1833. În imobilul în litigiu funcţionează Muzeul de Istorie Naturală, înfiinţat în 1834, din iniţiativa unui grup de membri ai Societăţii Istorico - Naturale din Moldova care, în 1840, au achiziţionat special pentru Muzeu, prin zapisul de vânzare - cumpărare avizat de Divan din 1 februarie 1844 şi din 31 octombrie 1844, iscălit de membrii Divanului: G.B., M.M., A.M., T.A., Director L. şi Şef S., casa (şi terenul aferent) ce au aparţinut A.R. de pe Uliţa Hagioaiei, azi Bulevardul Independenţei (fost str. Gh. Dimitrov), pentru care s-au plătit din visteria Statului suma de 3.000 galbeni.
Înscrisurile depuse la dosar de reclamantă au demonstrat fără putinţă de tăgadă că imobilul sus-menţionat s-a aflat în proprietatea S.M.N. din Iaşi fondată în 1832, până în anul 1941 şi în parte din el a funcţionat în mod continuu, până în prezent, Muzeul de Ştiinţe Naturale. La dosarul cauzei nu au fost produse dovezi care să evidenţieze situaţia imobilului ulterior anului 1941.
În martie 1952, Comitetul pentru Învăţământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniştri a emis decizia nr. 351, prin care a trecut sub „directa conducere didactică, ştiinţifică şi administrativă a Universităţii A.I.C. Iaşi”, Muzeul de Ştiinţe Naturale din Iaşi. Din adresa din 25 februarie 1958 emisă de Ministerul Învăţământului şi Culturii - D.G.Î.S. a reieşit existenţa, la nivelul anului 1958, a unui conflict între Muzeul Istorico - Natural şi Filiala Iaşi a Societăţii de Ştiinţe Medicale din R.P.R., emitentul adresei comunicând Universităţii A.I.C. faptul că destinaţia muzeului nu poate fi schimbată şi nici nu poate trece în altă proprietate în considerarea Hotărârii Consiliului de Miniştri din 1953, iar Societatea de Ştiinţe Medicale din Republica Populară Română, ca organizaţie obştească, nu poate tutela Muzeul.
S-a apreciat, din analiza acestor înscrisuri, că, cel puţin din 1952, există evidenţe clare că imobilul nu se mai afla în proprietatea S.M.N. din Iaşi, fiind la dispoziţia Ministerului Învăţământului şi Culturii care, prin Ordinul nr. 327 din martie 1960 a dat în folosinţa Societăţilor Medicale din Republica Populară Română - Filiala Iaşi, parterul clădirii, restul acesteia rămânând în folosinţa Universităţii.
Tribunalul a constatat că reclamanta S.M.N. Iaşi a luat naştere prin sentinţa civilă nr. 178 din 7 mai 1990 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 233/PJ/1990, în baza art. 2 alin. (3), (4) şi art. 3 din Decretul - Legea nr. 8 din 31 decembrie 1989, a art. 28 şi 31 din Decretul nr. 31/1954 şi a dispoziţiilor Legii nr. 31/1954, fiind înfiinţată în scopul asigurării creşterii nivelului profesional şi ştiinţific al cadrelor medico - sanitare şi celor care activează în domeniul biologiei, al asigurării progresului ştiinţelor medicale prin cercetare ştiinţifică, creşterea nivelului profesional al cadrelor medico - sanitare, creşterea calităţii asistenţei sanitare asigurate populaţiei, stimularea relaţiilor profesional ştiinţifice cu institute, organizaţii şi asociaţii, similară, din ţară şi străinătate, informării curente a membrilor săi prin publicaţii proprii, abonamente la reviste, bibliotecă, asigurarea continuităţii tradiţiei „Revistei Medicale Ieşene”.
Nu s-a putut concluziona, din cele expuse, decât că reclamanta este o persoană juridică nou înfiinţată, distinctă de Societatea fondată în 1833, identitatea de titulatură neputându-i conferi şi calitatea de continuatoare a personalităţii juridice a Societăţii fondate în 1832.
Prin urmare, aserţiunile reclamantei în sensul că S.M.N. Iaşi înfiinţată în 1990 ar fi continuatoare, din punct de vedere juridic, a S.M.N. din Iaşi fondată în 1832, au fost considerate lipsite de fundament şi nu au fost reţinute.
Expertiza efectuată de expert R.P., după învestirea Tribunalului ca instanţă de prim grad, a stabilit că imobilul în litigiu este compus din teren în suprafaţă de 2.872 mp şi construcţiile C1 - cu destinaţia muzeu, în suprafaţă de 858 mp şi C2 - anexa, este identificat topo - cadastral în cvartal 4, parcelele Cc - 195 (pe care se află şi construcţiile) şi respectiv Cc - 196. Totodată, suplimentul la expertiză a evidenţiat faptul că, din întreg imobilul, reclamanta ocupă la parterul construcţiei 4 încăperi cu următoarele destinaţii: 2 săli de conferinţe, 1 sală bibliotecă, 1 sală de birou, restul imobilului fiind în posesia Universităţii A.I.C. Iaşi.
A apreciat tribunalul că, fiind înfiinţată în 1990 şi având doar folosinţa unei părţi din imobil, reclamanta nu îndeplineşte nici sub aspectul termenului de prescripţie achizitivă (30 de ani) şi nici al caracteristicilor posesiei, condiţiile impuse de lege pentru a uzucapa imobilul în litigiu. S-a mai constatat că imobilul nu poate face obiectul dreptului de proprietate prin uzucapiune, dat fiind regimul juridic al acestuia, aspect ce se impune a fi clarificat pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâţii Statul Român şi Municipiul Iaşi, dar şi a fondului litigios care vizează atât pretenţiile reclamantei, cât şi ale intervenientei.
Potrivit adresei din 23 aprilie 2012, emisă de O.C.P. Imobiliară Iaşi, imobilul situat în mun. Iaşi, pe care se află amplasat Muzeul de Biologie şi Ştiinţele Naturii, nu are alocat număr cadastral şi, în consecinţă, nu este înscris în Cartea Funciară.
Intervenienta Universitatea A.I.C. Iaşi este singura care a pretins existenţa bunului în patrimoniul său, însă nu a produs nicio dovadă în acest sens. De altfel, din chiar cererea de intervenţie, astfel cum a fost precizată, a rezultat îndoiala manifestată de însăşi intervenientă relativ la acest aspect, întrucât a solicitat să se constate că este proprietara bunului sau titulara unui drept de administrare asupra acestuia.
În ce priveşte dreptul de proprietate, acesta este invocat în baza art. 166 pct. 2 din Legea nr. 84/1995, însă susţinerea nu a fost confirmată de înscrierea dreptului în C.F. şi nici de exhibarea unui titlu de proprietate, motiv pentru care nu a putut fi reţinută calitatea intervenientei de proprietar asupra imobilului. Totodată, intervenienta a susţinut că imobilul ar aparţine domeniului public al Statului Român, făcând trimitere în acest sens la anexa 2 la Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice. Legat de acest aspect, s-a reţinut că într-adevăr, în varianta publicată în M. Of. nr. 528 din 23 iulie 2003, Legea nr. 311/2003 clasifica Muzeul de Istorie Naturală al Universităţii Iaşi ca fiind un muzeu de importanţă regională. Această listă a fost abrogată, întrucât, prin Ordinul nr. 2185 din 02 aprilie 2007 emis pentru aprobarea Normelor de clasificare a muzeelor şi a colecţiilor publice, s-au stabilit criterii şi condiţii de clasificare a muzeelor ca fiind de importanţă naţională, regională, judeţeană sau locală.
Consultând site-ul M.C.P.N., instanţa a reţinut că Muzeul de Istorie Naturală Iaşi nu figurează pe lista muzeelor de interes naţional. Potrivit art. 3 alin. (2) cu referire la anexa I din Legea nr. 213/1998, muzeele declarate de interes public naţional aparţin domeniului public al statului. Având în vedere că în cauză, Muzeul de Istorie Naturală Iaşi nu îndeplineşte această condiţie, nu a putut fi considerat, prin efectul legii, bun aparţinând domeniului public al Statului. Cum imobilul în care funcţionează acest muzeu nu se regăseşte nici în inventarul domeniului public sau privat al Statului Român, instanţa a reţinut că acesta nu are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, astfel că a admis excepţia şi a respins ca atare, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât.
Potrivit art. 3 alin. (4) cu referire la anexa III pct. 5 din Legea nr. 213/2008, sunt considerate bunuri aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale, „terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile de interes public local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi alte asemenea”.
A rezultat din dispoziţiile legale enunţate, că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al Municipiului Iaşi. Această apartenenţă este stabilită prin efectul legii, astfel că este irelevant că pârâtul Municipiul Iaşi nu a efectuat formalităţile necesare pentru inventarierea acestui imobil în domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale. În aceste condiţii, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Iaşi.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998 şi art. 136 din Constituţie, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, astfel că, şi din această perspectivă, imobilul în litigiu nu poate face obiectul uzucapiunii.
Raportat la aceste considerente, instanţa a respins acţiunea reclamantei S.M.N. Iaşi formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi.
În ce priveşte cererea de intervenţie, s-a arătat, cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, că intervenienta nu a produs nicio dovadă că ar fi titulara acestuia, iar probatoriul administrat a fundamentat instanţei convingerea că imobilul în litigiu aparţine domeniului public al unităţii administrativ - teritoriale. Referitor la solicitarea subsidiară de a se constata că asupra imobilului intervenienta are un drept de administrare, instanţa a considerat că nu se impune constatarea acestuia pe cale judiciară atât timp cât nu a fost contestat de titularul dreptului de proprietate şi există posibilitatea efectuării demersurilor legale pentru obţinerea unui titlu în acest sens.
În considerarea celor expuse, instanţa a respins şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iaşi.
S.M.N. Iaşi a declarat apel, considerând că sentinţa tribunalului este nelegală şi netemeinică.
În motivarea apelului, se susţine că imobilul, în care funcţionează Muzeul de Biologie şi Ştiinţele Naturii Iaşi, nu figurează în inventarele domeniilor public şi privat ale Municipiului Iaşi.
Raportat la dispoziţiile Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic şi ale art. 8 şi 12 din Legea muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311 din 8 iulie 2003, apelanta a susţinut că, în considerentele sentinţei apelate, nu se precizează motivele care au condus instanţa la concluzia ca imobilul in litigiu ar aparţine domeniului public al statului şi nu domeniului privat, însă, este evident că imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, Municipiul Iaşi, nefiind inalienabil şi imprescriptibil achizitiv.
Referitor la aprecierea instanţei de fond precum că S.M.N. Iaşi nu are calitatea de continuatoare a Societăţii fondate în 1933, ci a fost înfiinţată în anul 1990, apelanta afirmă că S.M.N. Iaşi datează încă de la 11 ianuarie 1830, data la care a fost constituită, sub denumirea de "Cercul Ieşan de Cetire Medicinala", cu 21 membri cotizanţi, având sediul în casele dr. C.
La data de 18 martie 1833, prin încuviinţarea Guvernului (ofisul din 18 martie 1833), „Cercul Ieşan de Cetire Medicinală” îşi schimbă denumirea în "Societatea de Medicină şi de Istoria Naturală".
Învederează apelanta că, în arhive, despre Muzeul de Ştiinţe Istorico-Naturale de pe str. I.C.B. se spune: "Acest muzeu este proprietatea unei Societăţi de Medici si Naturalişti înfiinţată în anul 1833 prin stăruinţa col. Dr. I.C., cu ajutorul dr. M.Z., aprobată de guvern (Decret nr. 279 din 18 martie 1833) care îi acordă o subvenţie anuală de 6.000 lei, redusă, apoi, la 1.500 lei.”
Apelanta afirmă că perioada în care a posedat imobilul din b-dul Independentei îi conferă calitate procesuală activă în cadrul unei acţiuni de constatare a dobândirii proprietăţii bunului, prin posesia neîntreruptă a acestuia pe perioada prescrisă de lege, urmând ca instanţa să verifice calitatea posesiei exercitate astfel, precum şi împlinirea termenului uzucapiunii.
Apelanta solicită să se aibă în vedere şi următoarele:
S.M.N. Iaşi are calitatea de continuatoare a Societăţii fondată în 1832.
Coroborând aprecierea instanţei de apel conform căreia imobilul s-a aflat în proprietatea S.M.N. Iaşi fondată în 1832, până în anul 1941 şi, în parte din el, a funcţionat în mod continuu, până în prezent, cu susţinerile apelantei privind faptul că S.M.N. Iaşi are calitatea de continuatoare a Societăţii fondată în 1832, prin prisma vastului probatoriu administrat în cauză, rezultă că este îndeplinită cu prisosinţă condiţia termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu.
Reluând istoricul situaţiei de fapt, susţine că, pentru a obţine cei 3.000 galbeni necesari cumpărării imobilului, Societatea a contractat un împrumut, prin emiterea a 100 acţiuni a 30 galbeni, amortizat din subvenţia de 6.000 lei acordata de Divan si din donaţii şi chirii (unele încăperi erau închiriate de primărie pentru Departamentul administrative şi pentru visterie şi altele pentru 3 familii).
Începând cu anul 1835, S.M.N. şi-a dezvoltat, urmare a donaţiilor, un muzeu (Cabinetul de Istorie naturală sau " Casa cu elefant") şi o bibliotecă. Pentru a face faţă cheltuielilor, conducerea Societăţii a organizat, în grădinile atribuite odată cu Casa, un târg public, cu taxă.
Arată apelanta că, din documentele depuse la dosar, rezultă că majoritatea exponatelor au fost achiziţionate sau primite prin donaţii de către S.M.N. Iaşi.
De asemenea, apelanta afirmă că din adresa din 25 septembrie 2009 emisă de D.A.P.P.P. Iaşi rezultă că imobilul în cauză nu aparţine domeniilor public şi privat ale Municipiului Iaşi.
Aşa cum arată însăşi intervenienta în precizările formulate, din actele depuse, aceasta a exercitat doar acte de administrare şi a condus Muzeul de Ştiinţe Naturale Iaşi, nu şi imobilul în cauză, fapt ce nu atestă că Universitatea „A.I.C.” este şi proprietar.
Muzeul nu presupune şi imobilul, apelanta arătând că nu a solicitat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra Muzeului de Ştiinţe Naturale Iaşi, ci a imobilului.
Apelanta afirmă că Universitatea „A.I.C." a fost înfiinţată după constituirea societăţii şi a primit în administrare Muzeul, printr-o decizie a Consiliului de Miniştri, în care, însă, nu se face referire la imobil, deoarece, la acea vreme, Acad. Prof. dr. V.R., Preşedintele Societăţii, a fost cel care a propus ca Universitatea „A.I.C.", având facultate de profil, să administreze Muzeul de Ştiinţe Naturale, în folos public şi pentru efectuarea unor activităţi cu interes ştiinţific şi didactic. Ordinul M.I.C. nr. 327 din 26 martie 1960 recomanda stabilirea de protocoale în baza cărora muzeul trece in folosinţa Universităţii "A.I.C."
Apelanta susţine că Societatea a exercitat, încă din 1835, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neviciată, fapt dovedit cu toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei (chitanţe, devize, contracte), toate fiind emise de şi către S.M.N.
Astfel, consideră apelanta că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1846 şi următoarele C. civ.
Universitatea „A.I.C." Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu motivarea că imobilul, Muzeu de Istorie Naturală, face parte din domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998. Susţine că a exercitat un drept real de administrare directă a unei componente din domeniul public de interes naţional.
Chiar în absenţa unei prevederi exprese în Anexa I a Legii nr. 213/1998, un bun este de domeniu public, dacă, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din aceeaşi Lege, potrivit legii, sau naturii sale, este de uz sau de interes public.
La pronunţarea sentinţei, Tribunalul Iaşi a avut în vedere, corect, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, înscrisuri care dovedesc faptul că S.M.N. este o persoană juridică nou înfiinţată, nefiind continuatoarea S.M.N. fondate în 1832.
Prin Decizia civilă nr. 73 din 05 iulie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Sunt neîntemeiate criticile apelantei referitoare la reţinerea greşită a apartenenţei imobilului din litigiul dedus judecăţii la domeniul public al Municipiului Iaşi.
Astfel, potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 3 alin. (4), coroborat cu anexa III pct. 5 din Legea nr. 213/2008, sunt considerate bunuri aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale, „terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile de interes public local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi alte asemenea”.
S-a apreciat că tribunalul a procedat la interpretarea corectă a acestui text, reţinând că apartenenţa imobilului din Iaşi, - compus din teren, în suprafaţă de 2.871 mp, format din două suprafeţe distincte, respectiv : 1.356 mp teren aferent construcţiei cu destinaţia muzeu şi 1.515 mp teren neconstruit şi din construcţia amplasată pe teren, formată din parter - în suprafaţă de 745,5 mp - şi etaj - 846,47mp - la domeniul public al Municipiului Iaşi este stabilită prin efectul legii, neprezentând relevanţă împrejurarea că Municipiul Iaşi nu a efectuat formalităţile necesare pentru inventarierea acestuia în domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale.
Susţinerea apelantei referitoare la nemotivarea sentinţei sub acest aspect este nefondată, deoarece tribunalul a expus în mod clar, concis şi convingător argumentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea apartenenţei imobilului la domeniul public al Municipiului Iaşi.
Curtea de apel a constatat că tribunalul a reţinut în mod corect că S.M.N. din Iaşi a fost fondată la 29 iunie 1832 şi aprobată prin Înaltul Decret nr. 279 din 18 martie 1833.
Imobilul din litigiul dedus prezentei judecăţi s-a aflat în proprietatea S.M.N. din Iaşi (fondată în 1832), până în anul 1941 şi în parte din el a funcţionat în mod continuu, până în prezent, Muzeul de Ştiinţe Naturale.
S-a apreciat că reclamanta - apelantă nu a depus nici în apel dovezi din care să rezulte situaţia imobilului după anul 1941, însă Decizia nr. 351 din 7 martie 1952 emisă de Comitetul pentru Învăţământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniştri atestă că s-a trecut sub „directa conducere didactică, ştiinţifică şi administrativă a Universităţii A.I.C. Iaşi”, Muzeul de Ştiinţe Naturale din Iaşi.
Corect a fost apreciată şi împrejurarea că în anul 1952 imobilul nu se mai afla în proprietatea S.M.N. din Iaşi, fiind la dispoziţia Ministerului Învăţământului şi Culturii care, prin Ordinul nr. 327 din martie 1960, a dat în folosinţa Societăţilor Medicale din R.P.R. - Filiala Iaşi, parterul clădirii, restul acesteia rămânând în folosinţa Universităţii.
Contrar celor reţinute de tribunal, Curtea de apel a constatat că S.M.N. Iaşi, care a luat naştere prin sentinţa civilă nr. 178 din 7 mai 1990 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 233/PJ/1990, este continuatoarea S.M.N. din Iaşi fondată în 1832, acest aspect rezultând din preambulul şi din articolul intitulat „ Resurse financiare” din statutul apelantei.
Însă, acest aspect nu a fost suficient în a influenţa soluţia tribunalului, deoarece acesta a reţinut în mod corect că reclamanta apelantă nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a putea uzucapa imobilul din litigiu.
În acest sens, Curtea a reţinut că uzucapiunea este acea instituţie juridică ce permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice deoarece are ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.
Art. 1890 C. civ. de la 1864 prevede ca regulă specială, dobândirea dreptului de proprietate prin simpla exercitare a posesiei utile timp de 30 ani, fără ca persoana care posedă să fie ţinută a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă.
Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de acest text, să-şi producă efectele este necesară îndeplinirea a două condiţii: posesia să fie utilă, adică o posesie propriu - zisă şi neviciată şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună - credinţă sau de rea - credinţă.
Astfel, prescripţia achizitivă este efectul unei posesii utile ce presupune ca posesia să fie continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar.
De principiu, posesia nu este utilă, cât timp cel ce o invocă nu a posedat imobilul sub nume de proprietar, ci a exercitat doar un drept de folosinţă asupra bunului.
În prezenta cauză, tribunalul a reţinut corect că, potrivit concluziilor expertizei şi suplimentului la expertiză efectuate de expert R.P., imobilul în litigiu, situat în Iaşi, este compus din teren în suprafaţă de 2.872 mp şi construcţiile C1 - cu destinaţia muzeu, în suprafaţă de 858 mp şi C2 - anexa, este identificat topo - cadastral în cvartal 4, parcelele Cc - 195 (pe care se află şi construcţiile) şi respectiv Cc - 196, însă reclamanta apelantă ocupă, la parterul, construcţiei patru încăperi cu următoarele destinaţii: două săli de conferinţe, o sală bibliotecă, o sală de birou, restul imobilului fiind în posesia Universităţii A.I.C. Iaşi.
Pe de altă parte, Curtea de apel a reţinut că aceste încăperi de la parter se află în folosinţa apelantei, începând cu data de 1 aprilie 1960, în baza Ordinului nr. 478 emis de Ministerului Învăţământului şi Culturii la data de 26 martie 1960.
În concluzie, s-a apreciat că apelanta nu a posedat întreg imobilul din litigiu, ci numai patru încăperi de la parter, iar, pe de altă parte, posesia S.M.N. Iaşi nu s-a realizat sub nume de proprietar, aceasta exercitând doar un drept de folosinţă asupra celor patru camere de la parterul imobilului.
Curtea nu a putut primi susţinerea apelantei referitoare la joncţiunea posesiei exercitate de ea, cu cea exercitată de S.M.N. din Iaşi, ce a fost fondată la 29 iunie 1832, deoarece posesia exercitată de apelantă, începând cu anul 1960, nu este una utilă, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă, câtă vreme, aşa cum s-a mai menţionat, ea nu a posedat sub nume de proprietar, ci în calitate de titulară a dreptului de folosinţă a unei părţi din construcţie, conform Ordinului nr. 327 din martie 1960 emis de Ministerului Învăţământului şi Culturii.
Faţă de cele ce preced, Curtea a apreciat că tribunalul a procedat la aplicarea corectă a prevederilor art. 1890 C. civ., reţinând că nu sunt întrunite condiţiile uzucapiunii de 30 de ani în ceea ce o priveşte pe apelantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului şi în principal, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei-recurente asupra imobilului din Iaşi, compus din: teren îngrădit in suprafaţa de 2.871 mp format din două suprafeţe distincte respectiv 1.356 mp aferenta construcţiei si 1.515 mp neconstruită, construcţia amplasată pe teren formată din parter - în suprafaţă de 745,5 mp şi etaj - 846,47 mp iar în subsidiar, dacă cererea nu este întemeiată cu privire la etajul I al clădirii din Iaşi, în care funcţionează Muzeul de Ştiinţe Naturale, admiterea cererii referitoare la teren şi parterul clădirii în suprafaţă de 745,5 mp.
Susţine că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Greşit s-a reţinut că, în conformitate cu art. 3 alin. (4) coroborat cu anexa III pct. 5 din Legea nr. 213/2008, nefiind în domeniul public al statului, imobilul ar aparţine domeniului public al Municipiului Iaşi.
Din Adresa din 25 septembrie 2008 Primăria Municipiului Iaşi - D.A.P.P.P., rezultă că imobilul nu figurează în inventarele domeniilor public şi privat ale Municipiului Iaşi iar pârâtul Statul Român, prin întâmpinarea formulată în faţa Judecătoriei Iaşi, a susţinut că „imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public sau privat al statului”.
Din analiza art. 3 şi 4 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 şi art. 8 şi 12 din Legea nr. 311/2003 Legea muzeelor şi a colecţiilor publice, rezultă că un muzeu poate fi în proprietate privată.
Dacă muzeul în cauză s-ar fi aflat în proprietate publică, ar fi trebuit să se fi înfiinţat şi organizat în subordinea autorităţii administraţiei publice locale - Municipiul Iaşi, nu doar „inventariat” de către aceasta.
Întrucât imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale - Municipiul Iaşi, nu este inalienabil şi imprescriptibil achizitiv.
Referitor la a doua critică adusă hotărârilor recurate - aprecierile greşite precum că reclamanta-recurentă S.M.N. Iaşi nu ar întruni condiţiile cerute de lege pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu nici sub aspectul termenului de prescripţie achizitivă (30 ani) şi nici al caracteristicilor posesiei, r ecurenta arată că ocupă întreg parterul construcţiei C 1, care are şi intrare separată din bulevard, nu doar o parte din parter.
Susţine că ambele instanţe au reţinut în considerente împrejurarea că întregul imobil (terenul şi construcţiile deduse prezentei judecăţi), a fost cumpărat de recurentă (ce se numea atunci S.M.I.N.) în anul 1835, iar perioada în care reclamanta a posedat imobilul în nume de proprietar îi conferă acesteia calitate procesuală activă în cadrul unei acţiuni de constatare a dobândirii proprietăţii bunului prin posesia neîntreruptă a acestuia pe perioada prescrisă de lege.
Însă, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut, în mod eronat, că încăperile de la parter se află în folosinţa recurentei S.M.N. Iaşi începând cu data de 01 aprilie 1960. Recurenta a fost proprietara întregului imobil (teren şi construcţii) din 1835, iar din data de 01 aprilie 1960 până astăzi, are în posesie întregul parter al construcţiei C 1. S-a dovedit că reclamanta-recurenta a cumpărat imobilul în 1835 şi a exercitat dreptul de folosinţă în mod continuu, neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar, prin prisma vastului probatoriu administrat în cauză, astfel că este îndeplinită cu prisosinţă condiţia termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu.
Referitor la a treia critică, susţine că, în mod eronat, au considerat ambele instanţe că parterul imobilului se află în folosinţa recurentei începând cu data de 01 aprilie 1960, in baza Ordinului nr. 478 emis de Ministerul Învăţământului şi Culturii la data de 26 martie 1960, în condiţiile în care, din anul 1835 şi-a exercitat dreptul de folosinţă în mod continuu, neîntrerupt netulburat şi sub nume de proprietar.
Ca atare, în raport de considerentele expuse, consideră că prezenta cerere de chemare în judecată a recurentei-reclamante privind constatarea prescripţiei achizitive cu privire la imobilul (teren şi construcţii) din Iaşi, bd. Independenţei, nr. 16 sau măcar a parterului construcţiei, apare ca fiind întemeiată, regăsindu-se întrunite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ. de la 1864.
Pe fondul cauzei, reia împrejurările de fapt ale dobândirii imobilului.
De asemenea, solicită a se avea în vedere că imobilul în cauză nu aparţine domeniilor public şi privat ale Municipiului Iaşi şi că Universitatea A.I.C. a exercitat acte de administrare numai asupra Muzeului de Ştiinţe Naturale Iaşi. Întrucât „muzeul” nu presupune şi imobilul, nu a solicitat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra Muzeului de Ştiinţe Naturale Iaşi ci asupra imobilului (construcţie şi teren).
Astfel, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1846 şi urm. C. civ. privind prescripţia achizitivă.
Intimata Universitatea „A.I.C.” a formulat întâmpinare, în care a apreciat că recursul nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile reclamantei ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a legilor în privinţa regimului juridic al imobilului, se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate ca motiv de recurs, astfel că nu va fi reţinută apărarea intimatei referitoare la nulitatea căii de atac.
Instanţa de apel a constatat că recurenta reclamantă este continuatoarea S.M.N. Iaşi, fondată la 29 iunie 1832 şi că a deţinut imobilul în litigiu până în anul 1941.
Aceste împrejurări nu fac obiectul unor contestări în recurs, intrând în puterea lucrului judecat.
Au mai reţinut instanţele de fond că imobilul aparţine domeniului public al Mun. Iaşi, fiind în administrarea Universităţii „A.I.C.”, începând cu anul 1952.
De asemenea s-a constatat, în fond şi apel, că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile unei posesii utile asupra imobilului, aptă a duce la constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul său, întrucât în anul 1941 a pierdut posesia imobilului şi începând cu anul 1960, a redobândit patru încăperi de la parter, asupra cărora nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar ci doar un drept de folosinţă.
Recurenta a criticat aceste afirmaţii, susţinând că, în lipsa altor dovezi, imobilul aparţine domeniului privat al statului şi că a exercitat, începând cu anul 1835 o posesie utilă asupra întregului imobil iar din anul 1960 asupra parterului.
Cu privire la prima critică, Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 atunci când au reţinut că, neconstituind obiectul unui act normativ care să îl declare bun de interes naţional, clădirea muzeului este inclusă, prin efectul legii, în domeniul public al Municipiului Iaşi.
Este reală, dar nerelevantă în cauză, afirmaţia recurentei în sensul că, potrivit art. 13 din Legea nr. 311/2003, Legea muzeelor şi a colecţiilor publice, în funcţie de forma de proprietate, de constituire şi de modul de administrare a patrimoniului muzeal, muzeele şi colecţiile publice se pot afla în proprietate publică sau privată.
De asemenea, este de reţinut că declararea unui muzeu, în funcţie de criteriile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 311/2003, (aria de acoperire teritorială, mărimea, importanţa patrimoniului) ca fiind de importanţă naţională, regională, judeţeană sau locală nu afectează forma de proprietate asupra muzeului, câtă vreme această clasificare legală vizează atât muzeele de drept public, cât şi pe cele de drept privat.
Însă, spre deosebire de muzeele de drept privat, muzeele de drept public se înfiinţează în subordinea autorităţilor administraţiei publice sau a altor instituţii publice şi nu în subordinea unei persoane juridice private.
Aplicând aceste dispoziţii în cauza dedusă judecăţii, se reţine că, atâta vreme cât muzeul în litigiu se află în subordonarea şi administrarea directă a Universităţii A.I.C., persoană juridică de drept public, iar dreptul de administrare i-a fost încredinţat de către stat, acesta nu poate fi considerat un muzeu de drept privat.
Dreptul de administrare pe care statul, în perioada regimului comunist, când nu se făcea distincţie între patrimoniul acestuia şi cel a unităţilor administrativ teritoriale, l-a transmis instituţiei de învăţământ superior, reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, de care numai acesta putea dispune şi nu poate fi ignorat în prezent, în condiţiile în care a fost exercitat efectiv începând cu anul 1952.
Referitor la muzeele de drept public, după interesul public declarat, Legea nr. 213/1998 le include pe cele de interes naţional în domeniul public al statului, pe cele de interes judeţean în domeniul public judeţean, iar în domeniul public local include terenul şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea muzeul, ca instituţie publică de interes local.
Prin urmare cele două clasificări, după importanţa muzeului şi interesul public declarat nu se suprapun, întrucât au în vedere criterii diferite şi nici nu impun o corespondenţă între regimul juridic al dreptului de proprietate conferit potrivit Legii nr. 213/1998 şi declararea importanţei sale teritoriale.
Deşi la momentul adoptării Legii nr. 311/2003, muzeul a fost declarat prin lege de importanţă regională, această clasificare legală a fost abrogată implicit la momentul republicării legii în anul 2006, când s-a renunţat la sistemul nominalizării prin anexa legii şi au fost elaborate criterii de clasificare şi acreditare a muzeelor, instituindu-se o procedură administrativă.
În cauză, chiar dacă nu rezultă, din cursul procesului, că instituţia tutelară s-a preocupat de reacreditarea şi clasificarea muzeului, acest aspect nu prezintă relevanţă în stabilirea regimului juridic al imobilului, întrucât nici reclamanta, cea căreia îi revenea sarcina probei, nu a putut dovedi existenţa unei alte situaţii juridice cu privire la dreptul de proprietate asupra muzeului, pentru ca posesia de care se prevalează să ducă la dobândirea unui drept de proprietate prin prescripţie achizitivă.
În consecinţă, fiind supus unui regim de proprietate publică şi nefiind declarat de interes naţional sau judeţean, s-a apreciat în mod judicios, că muzeul aparţine, potrivit dispoziţiilor anexei I din Legea nr. 213/1998, domeniului public al mun. Iaşi.
Greşit susţine recurenta că Universitatea a efectuat acte de administrare doar asupra muzeului nu şi a clădirii, în condiţiile în care nu s-a contestat că imobilul este inclus în inventar ca aparţinând bazei sale materiale şi se află în administrarea Universităţii începând cu anul 1952, prin efectul Deciziei nr. 351 a Comitetului pentru Învăţământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniştri, dată de la care aceasta a avut obligaţia de conservare şi administrare a bunului imobil şi a patrimoniului muzeal, fiindu-i alocate resurse bugetare în acest scop.
Pe de altă parte, însă, în condiţiile în care intimata intervenientă nu a promovat, la rândul său, o cale de atac, situaţia juridică a muzeului nu a putut fi analizată şi din perspectiva Legii nr. 84/1995, invocată în susţinerea cererii de intervenţie, care instituia dispoziţii speciale cu privire la drepturile instituţiilor de învăţământ asupra bunurilor pe care le utilizează.
Nici cea de-a doua susţinere a recurentei, privind caracterul util al posesiei exercitate, nu este fondată.
Astfel, în cauză, instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor vechiului C. civ. ce guvernează materia uzucapiunii, incidente în prezentul litigiu, atunci când a apreciat că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă, sub nume de proprietar, începând cu anul 1960, când a primit spre folosinţă 4 încăperi de la parterul imobilului, cu titlu de detentor precar, iar în aceste condiţii nu poate uzucapa.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că, invocând prescripţia achizitivă, posesorul trebuie să dovedească o posesie actuală, pentru ca prezumţia instituită de art. 1850 din vechiul C. civ. să îi fie aplicabilă.
Astfel, potrivit acestui text de lege, „continuitatea şi neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripţia, în acest sens că, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.”
Prin urmare, în principiu, posesiunea unui imobil, odată dobândită prin acte materiale cu caracter de continuitate, se conservă prin simpla intenţie a posesorului, atâta timp cât ea nu a fost abandonată voluntar sau nu a fost înlăturată printr-o altă posesie efectivă. Numai în astfel de condiţii posesia are caracter permanent şi duce la constituirea unui drept de proprietate.
Nu s-a dovedit în cauză că reclamanta, ca detentor, a intervertit actul de stăpânire materială cu titlu precar în posesie, prin acte de rezistenţă de natură a nega exercitarea drepturilor pârâţilor asupra imobilului, împotriva cărora s-a şi îndreptat cu prezenta cerere.
Prin urmare, chiar dacă limitele recursului nu mai permit o analiză globală a posesiei pe toată durata pretinsă de recurentă, cel puţin din anul 1960, aceasta nu a mai exercitat o posesie publică şi sub nume de proprietar ci numai o detenţie precară, asupra unui spaţiu limitat, din incinta imobilului aflat în patrimoniul Universităţii „A.I.C.” şi administrat, prin dispoziţia statului de la acel moment, de unitatea de învăţământ.
Nefiind îndeplinită condiţia actualităţii şi continuităţii posesiei, pentru a permite valorificarea posesiei anterioare, este inutil a verifica celelalte caractere ale unei posesii utile, cererea reclamantei neputând fi admisă nici din această perspectivă.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M.N. Iaşi împotriva Deciziei civile nr. 73 din 05 iulie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 652/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 671/2014. Civil → |
|---|
