ICCJ. Decizia nr. 691/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 691/2014
Dosar nr. 5394/101/2010*
Şedinţa publică din 27 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 5 iulie 2010, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâţii SC T.S.S. SRL, D.E.P. şi C.R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceştia să fie obligaţi la plata de daune morale după cum urmează:
- obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL la plata sumei de 184.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a editării în ziarul „I.S.” din data de 10 noiembrie 2008 a art. „P.T., una spune alta face”;
- obligarea pârâtului D.E.P. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 20 noiembrie 2008 a articolului „P.T., urmărit penal”;
- obligarea pârâtului C.R. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 21 noiembrie 2008 a articolului „Istoria unui jaf de 200 milioane euro”;
- obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL în solidar cu fiecare dintre cei doi pârâţi, la plata sumelor de bani sus menţionate şi de asemenea obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala proprie în ziarul „I.S.” şi în orice altă publicaţie pe care o editează dispozitivul hotărârii pronunţate.
La cererea pârâţilor, instanţa a dispus în conformitate cu prevederile art. 164, alin. (4) C. proc. civ., conexarea la prezenta cauză a cauzei înregistrate sub nr. 2419/225/2009 la Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, între cele două existând identitate de obiect, cauză şi părţi (cu menţiunea modificării cuantumului pretenţiilor).
În Dosarul 2419/225/2009 reclamantul a chemat în judecată, în afara pârâţilor din prezenta cauză, şi pe A.E., sub pseudonimul A.D., autorul art. intitulat „ P.T., una spune, alta face”, însă acesta a decedat, iar reclamantul a precizat acţiunea, inclusiv după conexarea dosarelor, în sensul că pentru prejudiciul ce i s-a produs prin publicarea acestui articol solicită despăgubiri doar de la SC T.S.S. SRL.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa civilă nr. 226 din 14 iulie 2011 a respins acţiunea formulată de reclamantul P.T.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în cursul lunii noiembrie 2008, perioadă în care se afla în derulare campania electorală pentru alegeri parlamentare la care reclamantul candida pentru o funcţie de senator în judeţul Mehedinţi, în ziarul „I.S.”, patronat de SC T.S.S. SRL, au apărut mai multe articole: la data de 10 noiembrie 2008, un articol intitulat „P.” de A.D., „P.T., una spune alta face”; la data de 20 noiembrie 2008, articolul „P.T., urmărit penal” sub semnătura P.E. care este pseudonimul lui D.E.P. şi la data de 21 august 2011 un nou articol (sub semnătura lui C.R., pseudonim M.I.) în care reclamantului i se aduc acuzaţii de falimentare a SC S. SA.
Reclamantul a acuzat că publicarea celor trei articole a fost de natură să-i producă serioase prejudicii de imagine, morale şi de sănătate, motiv pentru care a solicitat acordarea de daune în cuantum câte 550.000 RON de la pârâţii SC T.S.S. SRL, C.R., D.E.P. (autorul A.D. a decedat în cursul judecăţii).
Din lecturarea celor trei articole, tribunalul a constatat că primul dintre articole, intitulat „P.”, se încadrează în genul literar ca fiind pamflet.
Cel de-al doilea articol „P.T., urmărit penal” este consecinţa unei prealabile informări, prin adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 1 Bucureşti comunicându-se autorului articolului că împotriva reclamantului se efectuează cercetări penale, adresa fiind şi ea publicată în facsimil.
Tribunalul a reţinut că, deşi, în titlul articolului se foloseşte noţiunea de „urmărit” şi nu cea de „cercetat”, este greu de presupus că publicul larg face diferenţa între cele două noţiuni juridice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, dacă articolul a stârnit curiozitatea cititorului, avizat sau nu, din lecturarea conţinutului acestuia reiese clar ce fel de activităţi se derulează împotriva reclamantului.
Cât priveşte cel de-al treilea articol incriminat de reclamant, intitulat „Istoria unui jaf de 200 de milioane de euro”, atât în cererea iniţială adresată Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, cât şi în cea adresată Tribunalului Mehedinţi, se reclamă faptul că în articol reclamantul este acuzat de falimentarea SC S. SA.
Cum în conţinutul articolului nu este menţionat numele acestei societăţi, tribunalul a apreciat că nici măcar reclamantul nu a avut curiozitatea de a-l citi.
În fapt articolul este o relatare detaliată şi aparent informată a evoluţiei economice a unor societăţi din Moldova, în privinţa cărora există suspiciunea unor nereguli, suspiciune confirmată de faptul că în această privinţă Parchetul derulează cercetări cu privire la eventuale infracţiuni economice.
Referirile la reclamant vizează doar încercările acestuia de a obţine pachetul majoritar de acţiuni la SC M.E.I. SA, încercări neconcretizate, dar care nu reprezintă în forma prezentată în articol vreo infracţiune.
Faţă de conţinutul concret al articolelor vizate, tribunalul a apreciat că nu sunt de natură a aduce atingere imaginii, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, fiind acţiuni de informare desfăşurate într-un context specific, acela al campaniei electorale, când, aşa cum acceptă însuşi reclamantul, în concluziile depuse, „limitele criticii admisibile sunt mai largi”.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 998, art. 1000 C. civ., art. 54 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 30 alin. (6) şi alin. (8) din Constituţie.
Deşi martorii propuşi de reclamant au susţinut că au observat modificarea atitudinii, stării de spirit şi de sănătate a reclamantului în perioada ulterioară apariţiei acestor articole, nu a fost depusă vreo probă din care să reiasă că acesta a făcut vreun consult medical sau a urmat vreun tratament.
Tribunalul a reţinut că cele trei articole, deşi critice la adresa reclamantului, nu i-au creat acestuia un prejudiciu, încadrându-se în ceea ce art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului defineşte a fi libertatea de exprimare, stabilind totodată restrângerile de la această libertate în sensul că include nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil de opinia publică, dar şi pe cele care ofensează, şochează sau deranjează, astfel că eventualul disconfort pe care l-a resimţit ulterior apariţiei acestora nu poate fi pus pe seama conţinutului lor, cu atât mai mult cu cât informaţiile nu erau de dată recentă, ele fiind vehiculate în mass-media încă din anul 2006.
În concluzie, chiar dacă a existat o anumită afectare a stării de spirit a reclamantului în perioada de după apariţia acestor articole (care a coincis cu campania electorală), aceasta nu poate fi pusă pe seama conţinutului lor.
Cât priveşte capătul 5 al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL să publice în toate publicaţiile pe care le patronează, dispozitivul hotărârii, instanţa a apreciat că în contextul în care politica editorială aparţine fiecărei publicaţii şi faţă de analiza celorlalte capete de cerere, aceasta nu se impune.
Faţă de aceste considerente tribunalul a apreciat că, în speţă, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 998 C. civ. respectiv existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi fapta incriminată.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamantul P.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel a solicitat admiterea apelului şi modificarea totală a hotărârii, în sensul admiterii acţiunii în răspundere civilă delictuală.
A arătat că afirmaţiile articolului „Pamflet, P.T., una spune alta face” publicat în data de 10 noiembrie 2008 în ziarul „I.S.”, nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond ale pamfletului, iar prin acest articol i-a fost afectată în mod direct şi foarte grav onoarea, demnitatea, imaginea personală şi implicit capitalul politic.
Fără a avea nici o urmă de dovadă, s-a afirmat că ar fi falimentat societăţi cum ar fi SC M.E.I. SA, SC S. SA, inducându-se ideea că ar fi contribuit la falimentarea acestor societăţi şi la pierderea locurilor de muncă a mii de oameni.
I s-au adus acuze şi de trafic de influenţă asupra anumitor persoane din mediul politic cu funcţii de decizie, în a dispune anumite măsuri favorabile care să-i aducă profit.
A fost „acuzat” şi pentru că ar fi salvat de la faliment SC C. SA.
De asemenea a arătat că în 20 noiembrie 2008, acelaşi ziar a publicat articolul „P.T., urmărit penal”, unde se publică o serie de informaţii denigratoare şi neadevărate în legătură cu un dosar în care s-ar fi început urmărirea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni economice referitor la activitatea a două societăţi SC M.E.I. SA şi SC F. SA Iaşi, fără a se face distincţie în mod intenţionat între cele două instituţii de drept penal, cercetare şi urmărire penală.
În data de 21 noiembrie 2008, acelaşi cotidian a revenit cu un nou articol prin care se afirmă că este cercetat penal şi i s-au aduse grave acuze, fără ca acestea să fie susţinute cu probe.
A apreciat că situaţia prezentată în sentinţa atacată nu este cea reală.
Deşi limitele criticii admisibile sunt mult mai largi în privinţa unui om politic decât a unui individ obişnuit, iar ziariştilor le revine obligaţia de a răspândi informaţii şi idei în legătură cu problemele dezbătute în arena politică, presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite, printre altele, în vederea protecţiei dreptului la reputaţie, care, ca element al vieţii private, este protejat de art. 8 al Convenţiei.
A susţinut că instanţa de fond a analizat în mod greşit speţa dedusă judecăţii în raport de probele administrate, deoarece ar fi trebuit să constate că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv există fapta ilicită, există prejudiciu moral şi vinovăţia ziariştilor, care cu intenţie au făcut aceste afirmaţii şi o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
A solicitat admiterea apelului, modificarea totală a hotărârii în sensul admiterii acţiunii cu obligarea SC T.S.S. SRL Severin la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin calomnierea din articolul de presă din 10 noiembrie 2008, „Pamflet, P.T., una spune alta face”, obligarea pârâtului D.E.P. sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin calomnierea din articolul de presă „P.T. urmărit penal” din 20 noiembrie 2008, obligarea pârâtului C.R. la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin calomnierea din articolul de presă „Istoria unui jaf de 200 milioane de euro” din 21 noiembrie 2008 şi obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL Severin în solidar cu fiecare din cei doi pârâţi la plata sumelor anterior menţionate, precum şi la obligarea la publicare în ziarul I.S., a dispozitivului hotărârii.
Prin decizia civilă nr. 390 din 19 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul P.T.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că acţiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, cărora li se cere să repare prejudiciul moral suferit de reclamant prin publicare a unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia, iar instanţa trebuie să stabilească dacă a existat un prejudiciu, dacă pârâţii au săvârşit o faptă ilicită, care a generat respectivul prejudiciu.
În acelaşi timp, acţiunea se analizează şi din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut pârâţilor ziarişti, şi care comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supus unor restrângeri.
În sensul jurisprudenţei C.E.D.O., libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejată prin art. 10 din Convenţia Europeană a Depturilor Omului. Sub rezerva limitărilor prevăzute de text, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber, respectându-se diversitatea de idei. Restricţiile impuse publicării unei opinii sau informaţii trebuie să fie examinate amănunţit, respectându-se principiul acţionării cu bună credinţă din partea celui care face publicarea, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte, în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliştilor. Curtea a admis că libertatea de exprimare a acestora presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată.
Criticile apărute în presă cu privire la o persoană sunt considerate judecăţi de valoare atunci când privesc anumite calităţi profesionale şi personale, însă atunci când ele se referă la fapte concrete este necesar să fie coroborate cu elemente pertinente (cauza Lesnik c. Slovaciei, hotărârea din 11 martie 2003).
Atunci când articolele de presă privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a problemelor politice, cea ce duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 20000).
Pornind de la aceste statuări ale instanţei europene de la Strasbourg, transformate în reguli de drept în condiţiile art. 20 din Constituţie, s-a statuat că publicarea unor articole, unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ., decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă.
Curtea a apreciat că articolul „P.T., urmărit penal” conţine o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător. Mai mult, nici în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noţiuni, o mică parte a persoanelor cărora informaţia le era adresată putând să facă distincţia între respectivele etape procesuale.
În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conţine afirmaţii defăimătoare, ci face referire la fapte uşor verificabile. Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un anumit organism, cuprinzând candidaţi incompatibili, ceea ce constituie o informare pură şi simplă, fără elemente de subiectivism. În continuare, autorul a făcut referire la informaţiile care apar despre reclamant folosind motorul de căutare G. şi a dat detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 octombrie 2006, redând conţinutul acestuia. Curtea a concluzionat că ziaristul P.E. (pseudonim al pârâtului D.E.P.) nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.
Mai mult, reclamantul a recunoscut la interogatorul ce i-a fost luat la data de 11 februarie 2011 că ştia despre articolul apărut în 2006 şi că nu a fost afectat de conţinutul acestuia, astfel că readucerea unor informaţii vechi de 2 ani în memoria publicului cititor nu poate constitui un temei al răspunderii civile delictuale, nefiind o legătură de cauzalitate între publicarea art. în anul 2008 şi un eventual prejudiciu suferit de reclamant, cum chiar el a recunoscut.
Cât priveşte pamfletul lui A.D. (pseudonimul lui A.E.) intitulat „ P.T., una spune, alta face”, Curtea a constatat că fapta autorului nu mai face obiectul cercetării judecătoreşti, întrucât autorul, chemat în judecată de reclamant în Dosarul nr. 3146/101/2010 al Tribunalului Mehedinţi, a decedat anterior pronunţării sentinţei civile nr. 348 din 28 iunie 2010 prin care tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, iar reclamantul nu a înţeles să continue acţiunea faţă de moştenitorii acestuia, însă şi-a menţinut pretenţiile faţă de ziarul care a publicat respectivul articol, aşa cum rezultă din acţiunea precizată ulterior la tribunal şi chiar din motivele de apel. În pamflet nu se aduce atingere demnităţii reclamantului sau vieţii sale private, ci se prezintă, într-o manieră satirică, parcursul său politic şi o parte din activitatea profesională, de persoană publică, părerile exprimate de autor constituind judecăţi de valoare asupra unor fapte concrete, verificabile şi, de altfel, necontestate.
O astfel de prezentare nu este neobişnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critice faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete.
Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acţiune se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate. Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.
Nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral.
În concluzie, Curtea a reţinut că articolele de presă care conţineau informaţii despre reclamant, activitatea sa profesională şi politică, nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, soluţia adoptată de prima instanţă fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.T., iar prin decizia civilă nr. 3703 din 27 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinându-se că, în virtutea cazului de suspendare reglementat de art. 243 C. proc. civ., prevăzut la îndemâna părţii interesate sau a moştenitorilor pentru continuarea judecăţii, instanţa nu putea trece peste lipsa unei cereri de renunţare expresă la judecată din partea reclamantului, în ceea ce priveşte pârâtul decedat, ca act de dispoziţie unilateral.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova cu nr. 5394/101/2010*.
În rejudecare, în raport cu dezlegările date de instanţa de recurs, la 27 februarie 2013, constatând că în cauză sunt întrunite prevederile art. 243 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la identificarea moştenitorilor pârâtului decedat A.E. şi adresei acestora în vederea introducerii lor în cauză.
Judecata a fost reluată, iar, la 12 iunie 2013, reclamantul P.T. a depus la dosar declaraţia autentificată din 11 iunie 2013 la Biroul Notarial Public E.R. şi S.A.R., prin care a renunţat la pretenţiile formulate împotriva pârâtului A.E., decedat, şi a eventualilor săi moştenitori.
Faţă de această împrejurare, instanţa a constatat că pamfletul lui A.D. (pseudonimul lui A.E.) intitulat „P.T., una spune, alta face” nu mai face obiectul cercetării judecătoreşti, întrucât autorul, chemat în judecată de reclamant în Dosarul nr. 3146/101/2010 al Tribunalului Mehedinţi, a decedat anterior pronunţării sentinţei civile 348 din 28 iunie 2010 prin care tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, iar reclamantul a înţeles să renunţe la pretenţiile formulate împotriva acestuia şi a eventualilor săi moştenitori, conform declaraţiei sale exprese.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi acordarea de măsuri reparatorii, Curtea a apreciat că nu se poate reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei.
Cu privire la articolul „P.T., urmărit penal” acesta conţine doar o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă instanţa de apel a apreciat că eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător.
Cu privire la prezentarea informaţiilor într-un articol de presa, aceasta nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor.
Ziariştii, nefiind de regulă jurişti, raţionamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui jurist, specialist într-o anume materie a dreptului.
S-a mai reţinut că în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noţiuni, o mică parte a persoanelor cărora informaţia le era adresată ar putea face distincţia între respectivele etape procesuale.
În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conţine afirmaţii defăimătoare, ci face referire la fapte uşor verificabile.
Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un anumit organism, cuprinzând candidaţi incompatibili, ceea ce constituie o informare pură şi simplă, fără elemente de subiectivism.
În continuare, autorul face referire la informaţiile care apar despre reclamant folosind motorul de căutare G. şi dă detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 octombrie 2006, redând, în rezultat, conţinutul acestuia.
Şi în rejudecare s-a concluzionat că ziaristul P.E. nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.
În acest sens este şi vasta jurisprudenţa C.E.D.O. care arată că ziaristul sau ziarul nu poate fi sancţionat pentru ceea ce alţii au spus mai înainte, iar jurnaliştii au preluat şi transmis publicului.
Cel de al treilea articol, „ Istoria unui jaf de 200 de milioane de euro” se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate.
Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.
Fiind opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, deci implicit concluzii proprii, judecăţilor de valoare nu li se aplică cerinţa demonstrării veridicităţii lor, cum se întâmplă în cazul informaţiilor, ele bucurându-se de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care se bazează pe o argumentare logică a autorului lor, respectiv au la baza elemente obiective care sa le justifice.
Atâta timp cât judecăţile de valoare sunt fondate pe un minim de fapte, se poate reţine că ele au fost formulate cu buna credinţă în exerciţiul normal al libertăţii de exprimare,
La fel se reţine când, la baza emiterii judecăţii de valoare există un început de probă.
Prin deciziile sale, C.E.D.O. a statuat că libertatea presei presupune dreptul de a recurge la o doză de exagerare, provocare şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal şi transmiterea de informaţii în termeni violenţi ori care ofensează, şochează sau deranjează.
Faptul că reclamantul este o astfel de persoana publică, implicată în activităţi politice, rezultă nu doar din înscrisurile depuse în dosarul cauzei, ci şi din recunoaşterea intimaţilor.
Curtea a reţinut că nu este îndeplinită condiţia de existenţă a faptei ilicite, faţă de împrejurarea că faptele criticate au caracter licit, în considerarea dreptului subiectiv „colectiv”, astfel cum este reţinut acesta de către C.E.D.O. şi de către jurisprudenţa sa, respectiv dreptul de exprimare şi la informare prin mass-media.
Fapta reclamată fiind una licită, „comisă” în exercitarea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului de a primi şi comunica informaţii, numai exercitarea abuzivă, deci cu rea credinţă, cu o vădită intenţie directă a acestui drept poate antrena răspunderea civilă delictuală.
Curtea a constatat că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fapta fiind săvârşită în exerciţiul unui drept subiectiv, fără intenţie.
Cu privire la pretinsa legătură de cauzalitate, Curtea a reţinut că reclamantul nu a dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate ca fapte pretins ilicite, în ce măsură efectele negative ale acestora, dat fiind momentul publicării articolelor plasat în timpul campaniei electorale, sunt altele faţă de alte publicări anterioare, recunoscute a fi fost realizate de alţi ziarişti.
Or, aşa cum a decis C.E.D.O. atunci când un prejudiciu produs nu i se poate imputa celui ce şi-a exercitat dreptul la exprimare, sancţionarea acestuia nu se impune.
Referitor la atragerea răspunderii a SC T.S.S. SRL, Curtea a statuat că cererea este de asemenea nefondată, acordarea posibilităţii unor jurnalişti de a se exprima prin intermediul unui ziar fiind perfect legală pentru că are în vedere dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 alin. (2) din Constituţia României.
Cu privire la răspunderea comitentului, instanţa a reţinut că între acesta şi autorii materialelor de presă incriminate nu pot exista raporturi de prepuşenie, având în vedere că în cauză nu există raporturi de prepuşenie ci doar raporturi specifice presei scrise.
Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. comitentul răspunde de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Pornindu-se de la ideea că legea se referă la o răspundere pentru fapta prepusului „în funcţiile încredinţate”, ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumita însărcinare.
Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană, denumită comitent, de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane, denumită prepus, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.
Acestă dependenţă funcţională a prepusului faţă de comitent, respectiv subordonarea constituie nota caracteristică a raportului de prepuşenie care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., dacă sunt întrunite condiţiile generale şi cele specifice ale răspunderii.
Curtea a statuat că în condiţiile în care cenzura de orice fel este interzisă jurnalistul nu poate primi directive obligatorii, în sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, această ingerinţă în libertatea de exprimare fiind interzisă chiar prin Constituţie.
Jurnaliştii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune drepturi de autor, între jurnalist şi publicaţia ca atare neexistând relaţie de subordonare (raport de prepuşenie), ziaristul fiind cel care garantează şi este singurul răspunzător pentru materialul propus.
În speţă, nu a existat un contract între SC T.S.S. SRL şi pârâţi, prin care să se fi comandat un subiect privindu-l pe reclamant, prin urmare faptele nu au fost săvârşite în funcţiile ce le-au fost încredinţate jurnaliştilor pârâţi.
Ziaristul este cel care scrie articolul pe un anumit subiect, în funcţie de sursele pe care le are la dispoziţie şi de contextul domeniului în care scrie.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că articolele de presă incriminate nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul P.T. invocând ca temei de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi formulând următoarele critici:
Hotărârile recurate au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii, respectiv a art. 998-art. 999 şi art. 1000 C. civ., art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 30 alin. (6) şi alin. (8) din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
După casarea deciziei Curţii de Apel Craiova de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi reluarea judecaţii în apel, instanţa de trimitere a menţinut aceeaşi motivare a respingerii apelului declarat în cauză.
Interpretarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond şi instanţa de apel vizează atât legislaţia României dar şi legislaţia Uniunii Europene prin care este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, demnităţii acesteia, dreptului la propria imagine.
În Constituţia României, demnitatea este consacrată ca valoare prin art. 1 alin. (3) în care se specifică următoarele: România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Conform art. 30 alin. (6) din Constituţia României, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar potrivit art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.
Prin hotărârile pronunţate, cele două instanţe au dat o nouă interpretare, contrară literei şi spiritului acestor norme.
Curtea de Apel Craiova, prin hotărârea pronunţată în apel nu face altceva decât să încerce să apere pârâţii, fiind foarte preocupată de termenii „pamflet”, „satiră”, „context al campaniei electorale”, „criticile jurnaliştilor sunt judecaţi de valoare”, concluzionând că absolut nici unul dintre articole nu conţine afirmaţii defăimătoare.
În realitate, prin articolele de presă s-a desfăşurat o intensă campanie denigratoare şi batjocoritoare cu scopul de a compromite şi distruge imaginea politică a reclamantului.
După casarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se reiau aceleaşi argumente, reţinute în primul ciclu procesual de către instanţa de apel.
Când despre o persoană se afirmă în cuprinsul unui articol de presă că este urmărită penal, şi acest lucru nu este adevărat, această afirmaţie reprezintă o atingere gravă adusă dreptului la propria imagine.
Instanţa de apel nu a făcut niciun fel de analiză, de interpretare a probelor testimoniale administrate în cauză, probe care au confirmat atingerile aduse dreptului la propria imagine, şi prejudiciul moral suferit.
Instanţa de apel s-a limitat să considere că articolele de presă au fost doar acţiuni de informare desfăşurate într-un context specific, al campaniei electorale când limitele criticii admisibile sunt mai largi.
Exercitarea libertăţii de exprimare include însa obligaţii şi responsabilităţi, a căror întindere depinde de situaţie şi de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveţiei), iar garanţia oferită de art. 10 jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii c. Franţei; Colombani şi alţii, c. Franţei; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, Cumpăna şi Mazăre c. României; Stângu şi Scutelnicu c. României).
Recurentul susţine că nicio lege din România nu lărgeşte sfera insultelor şi calomniilor în timpul campaniei electorale, iar instanţa nu indică nicio normă juridică pentru a justifica această interpretare, pentru că o astfel de normă nu există. Instanţa de apel nu a subliniat faptul ca nu a fost niciodată urmărit penal, nu a fost chemat niciodată la organele de urmărire penală, iar în dosarul la care face referire articolul incriminat nici măcar nu a fost audiat vreodată.
În decizia recurată, interpretarea şi aplicarea greşită a legii este coroborată cu interpretarea greşită a practicii C.E.D.O.
Curtea de Apel Craiova citează mai multe decizii ale C.E.D.O. (cauza Dalban c. Romania, cauza Lesnik c. Slovacia, cauza Lopez Gomez da Silva c. Portugalia), invocând libertatea de exprimare a ziariştilor.
Este adevărat că, în aplicarea art. 10, C.E.D.O. a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un interes public, însă potrivit art. 10 alin. (2) exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă unor formalităţi, condiţii restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţă publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând mai ales de protecţia drepturilor şi reputaţiei altora.
Hotărârile Curţii de la Strasbourg indică clar principiul conform căruia ziariştii răspund pentru afirmaţiile făcute cu rea credinţă.
Instanţele au obligaţia să verifice dacă ziaristul a cunoscut sau nu că afirmaţiile sale sunt false, precum şi dacă a depus diligenţele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor.
Instanţa are obligaţia să verifice scopul demersului jurnalistic (verificând dacă jurnalistul a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acestora).
Curtea de Apel Craiova a apreciat afirmaţiile calomnioase făcute la adresa recurentului ca pe nişte „judecăţi de valoare” uitând că, chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice baza factuală (Brasilier c. Franţei, Paturel c. Franţei).
Contrar celor menţionate în decizia recurată, C.E.D.O. a recunoscut ca o distorsionare a realităţii, operată cu rea credinţă, poate uneori să depăşească limitele criticii acceptabile, ducând la condamnarea jurnalistului. (Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei).
În speţă instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut în mod greşit că ziariştii şi trustul de presa au acţionat cu bună-credinţă.
Acelaşi ziar şi aceiaşi ziarişti, pentru publicarea cu rea credinţă a unor articole defăimătoare, în aceeaşi perioadă în care au publicat şi articolele la adresa recurentului, au fost condamnaţi de Curtea de Apel Craiova la plata de daune morale, constatând că articolele au fost scrise cu rea credinţă, în scopul de a înjosi, a umili şi defăima persoanele despre care au scris.
La dosarul cauzei exista depuse hotărârile judecătoreşti în care legea este interpretată şi aplicată corect, cu totul altfel decât instanţa o interpretează şi o aplică în cazul pendinte.
Solicită să se constate că prin publicarea articolelor incriminate pârâţii i-au cauzat un prejudiciu personal, moral, că a suferit traume de natură psihică, fiind expus oprobriului public şi, prin urmare, obligarea pârâţilor la plata de daune ar determina realizarea unui just echilibru între dreptul prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul la reputaţie protejat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analiza instanţei de recurs:
Prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate şi viaţa privată şi să fie obligaţi pârâţii la plata de despăgubiri reprezentând daunele morale rezultate din încălcarea acestor drepturi; obligarea pârâţilor să publice dispozitivul sentinţei pe prima pagină a ziarului, etc.
Reclamantul a arătat în motivarea acţiunii că aceste drepturi, garantate atât de Constituţie cât şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au fost încălcate în mod repetat de către pârâţi prin publicarea celor două articole incriminate.
Reclamantul a dezvoltat pentru fiecare în parte care au fost afirmaţiile şi informaţiile oferite opiniei publice prin care s-a adus atingere onoarei şi reputaţiei, motivat de faptul că au depăşit limitele libertăţii de exprimare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, unele afirmaţii nu au avut corespondent în realitate, nu au avut o bază factuală minimă.
Contrar susţinerilor reclamantului, instanţele de fond au analizat în mod detaliat şi argumentat inexistenţa unei depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare raportat la baza minimă factuală, au cercetat raportul dintre dreptul la liberă exprimare al pârâţilor şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, la onoare, la demnitate şi reputaţie, şi au constatat că nu s-a depăşit limita libertăţii de exprimare în articolele „P.T., urmărit penal” şi „Istoria unui jaf de 200 milioane euro”.
Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitarea a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanţei de recurs.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Art. 10 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Parag. 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi evaluată în relaţie cu alte instrumente internaţionale relevante privind protecţia libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.
În paralel cu art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Art. 19 parag. 3 lit. a) prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în parag. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.
Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.
Art. 3 al Rezoluţiei defineşte ştirile ca „informaţii, adică fapte şi date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor”.
În art. 4 şi art. 5, se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.
Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, orice persoană fizică are dreptul la reputaţie şi la onoare, iar, în cazul în care a suferit vreo atingere, cu privire la vreunul din aceste drepturi, va putea cere ca instanţa judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.
Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 parag. (2) din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, C.E.D.O. a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei).
De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea -credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).
În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva României, că „îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina).
De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” („public watchdog”) într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009).
Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009).
În acest sens, C.E.D.O. a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
În consecinţă, elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice şi raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura şi severitatea sancţiunii aplicate (Cumpănă şi Mazăre contra României), precum şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).
Fără a supune analizei criticile vizând interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, ce nu pot constitui motiv de analiză în recurs, se constată că în speţa supusă analizei, instanţa de apel a analizat aceste componente ce ţin de principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.
În acest sens, dată fiind convingerea astfel formată a instanţei, argumentele reţinute de instanţa de apel în rejudecare, impuse de raţionamentul juridic, nu au fost diferite în substanţialitatea lor de cele reţinute de instanţele de fond în primul ciclu procesual, Curtea dezvoltând în considerentele deciziei atacate de ce a confirmat soluţia procesuală a tribunalului.
Astfel, cercetând ansamblul probator administrat în cauză, instanţele de fond, cărora le incumba această sarcină, au statuat că pârâţii, în calitate de jurnalişti, au respectat deontologia profesională şi au acţionat cu bună-credinţă.
În acest context al analizei, instanţa de apel analizând primul articol de presă incriminat „P.T., urmărit penal” a constatat că jurnalistul doar a contribuit la informarea publicului, preluând, de altfel, informaţii publicate anterior în anul 2006, potrivit cu care numele reclamantului apărea pe o listă de incompatibili întocmită de un anumit organism, iar această informaţie, de interes general, nu s-a constituit într-o defăimare a reclamantului.
Faptul că acest mesaj transmis prin articolul de presă incriminat nu se poate constitui în temei al răspunderii civile delictuale s-a apreciat din perspectiva recunoaşterii de către reclamant a împrejurării că ştia de articolul de presă, iniţial publicat în anul 2006, şi, la acea epocă, nu s-a simţit afectat de acesta, jurnalistul procedând doar la readucerea în memoria publicului cititor a unor informaţii mai vechi prin preluarea acestora din alte articole de presă.
Totodată, nu a reieşit, aşa cum pretinde recurentul, că ziariştii au demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanşatoare interese economice sau de altă natură sau în scopul de a denigra reputaţia reclamantului.
În consecinţă, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii corecte cu privire la activitatea reclamantului ca persoană publică, cu privire la calităţile sale manageriale în cadrul societăţilor comerciale menţionate în articolele de presă, care este fără îndoială un subiect de interes general, Curtea a analizat dacă afirmaţiile concrete ale jurnalistului pârât se circumscriu conceptului de judecăţi de valoare sau sunt afirmaţii factuale şi calificând discursul jurnalistic, a apreciat că acesta nu a fost formulat cu rea-credinţă, atitudine subiectivă verificată pe baza probelor existente.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că aceeaşi instanţă a pronunţat în alte litigii soluţii prin care s-a constatat că aceiaşi ziarişti au publicat în aceeaşi perioadă de timp articole defăimătoare cu privire la alte persoane şi i-a condamnat la plata de daune morale, nu poate fi reţinută întrucât o astfel de susţinere nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât cercetarea îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale se apreciază în funcţie de situaţia de fapt existentă în fiecare speţă în parte.
Faţă de cele reţinute, cum prin articolele de presă incriminate au fost prezentate fapte despre viaţa privată şi activitatea reclamantului preluate din alte surse de informare anterioare publicării în presă a acestor texte şi cum nu sunt de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unor atribute defăimătoare, criticile formulate nu sunt fondate.
În speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, cum de altfel nu s-a reţinut nici că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ocroteşte dreptul la respectarea vieţii private, care include şi dreptul la reputaţie.
Exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare cât şi a dreptului la informare.
Totodată, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-l determine pe acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.
În consecinţă, instanţa apreciază că în mod corect instanţele de fond, raportat la articolele jurnaliştilor pârâţi, care au expus fapte şi informaţii de interes public, au apreciat că aceştia beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri către reclamant.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.T. împotriva deciziei nr. 43 din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 655/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 694/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
