ICCJ. Decizia nr. 670/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 670/2014
Dosar nr. 4428/1/2013
Şedinţa publică din 27 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 201 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta N.R.M., s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.S., pe care instanţa l-a omologat, respectiv: subsol 2 boxe şi depozit, parter întreg cu excepţia părţilor comune a 2 garaje şi camera portarului; etaj 7 camera de serviciu; a obligat pârâta să emită decizie de restituire în natură a următoarelor părţi din imobilul descris mai sus şi marcat cu culoare roşie în raportul de expertiză; subsol 2 boxe şi depozit (anexa 2a); parter 2 garaje şi 1 magazie (anexa 2b); etaj 1 ap. 57 şi ap. 58 (anexa 2c).
Pentru restul imobilului descris mai sus şi marcat în raportul de expertiză cu culoare albastră, a fost obligată pârâta la măsuri reparatorii în conformitate cu Legea nr. 10/2001 respectiv; pentru ap. nr. 1 şi ap. nr. 2 situate la parter (anexa 2 b); pentru apartamentul 4, 8 şi 9 situate la etajul 1 (anexa 2 c) şi pentru camera de serviciu situată la etajul 7 (anexa 2d).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamata, cât şi pârâtul:
Apelurile astfel promovate au fost soluţionate prin Decizia civilă nr. 203A din 13 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în sensul respingerii lor ca nefondate.
Această decizia a instanţei de apel a fost atacată cu recurs de apelanta reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 287 din 21 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul şi s-a dispus casarea în parte a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta apelantă.
În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuala a Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 3495/2/2009.
La data de 19 noiembrie 2009, instanţa de apel a admis cererea apelantei reclamante, de suspendare a judecării apelului, în condiţiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea în mod irevocabil a dosarului nr. 1803/299/2008 al Curţii de Apel Bucureşti (care avea ca obiect unul dintre spaţiile care fac obiectul cererii de restituire soluţionată prin dispoziţia contestată în litigiul pendinte).
La data de 18 martie 2011, apelanta reclamantă a solicitat repunerea cauzei pe rol, această solicitare fiind admisă prin Încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2011.
La acelaşi termen de judecată - 28 aprilie 2011 - apelanta reclamantă a formulat o a doua cerere de suspendare a judecăţii, întemeiată pe aceleaşi dispoziţii ale art. 244 pct. 1 din C. proc. civ., în raport de un alt dosar având ca obiect acţiune în revendicare - cu nr. 1802./3/2008 - ce se află în etapa rejudecării apelului după casare.
Această nouă cerere de suspendare a judecăţii prezentului apel a fost respinsă, potrivit considerentelor expuse în încheierea de şedinţă din aceeaşi dată.
Ulterior, Curtea a dispus administrarea în cauză a probei cu expertiză-probă a cărei administrare se impunea în puterea prevederilor art. 315 din C. proc. civ., necesitatea efectuării acesteia fiind stabilită prin decizia de casare. Pentru administrarea acestei probe, instanţa a stabilit în sarcina părţilor obligaţia de a plăti câte 1.000 RON cu titlu de onorariu provizoriu de expertiză.
În pofida obligaţiei astfel stabilite de instanţă la termenul de judecată din data de 23 iunie 2011, apelanta reclamantă nu s-a conformat obligaţiei procesuale ce îi revenea în decursul a trei termene de judecată care au fost acordate în acest scop - 15 septembrie 2011, 13 octombrie 2011 şi 10 noiembrie 2011.
În plus, deşi părţile au fost înştiinţate de expert cu privire la data efectuării lucrărilor la faţa locului necesare identificării imobilului în litigiu, acestea nu au dat curs convocării expertului desemnat şi, în aceste condiţii, expertul a fost pus în imposibilitate de a da curs însărcinării primite din partea instanţei.
La termenul de judecată din data de 10 noiembrie 2011, după ce a fost respinsă o nouă cerere a apărătorului apelantei de amânare a cauzei (motivată de necesitatea achitării onorariul de expertiză), cerere formulată în contextul solicitării de strigare a cauzei la începutul şedinţei de judecată, ca fiind o amânare care nu comportă discuţii, acelaşi apărător a învederat instanţei că nu înţelege să mai rămână la strigarea dosarului potrivit ordinii în care era înscris în lista de şedinţă, şi, deşi a fost interpelat de instanţă cu privire la formularea unei cereri de judecare în lipsă, a precizat că urmează a depune prin serviciul registratură o astfel de solicitare.
La aceeaşi dată, constatând că nu s-a formulat/depus cerere de judecare în lipsă, Curtea a dispus suspendarea judecării apelului în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 din C. proc. civ.
Apelanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei la data de 03 aprilie 2013.
Primind această cerere, Curtea a stabilit termen pentru soluţionarea ei la data de 23 mai 2013 şi, totodată, a stabilit din oficiu ca la acelaşi termen să se discute şi incidentul perimării cererii de apel.
Constatând că de la data la care s-a dispus suspendarea judecării apelului pendinte - 10 noiembrie 2011 - şi până la data la care apelanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei - 03 aprilie 2013 - a trecut o perioadă mai mare de un an şi reţinând că în perioada suspendării judecăţii nu se impunea a fi îndeplinit din oficiu vreun act de procedură (în sensul dispoziţiilor tezei a II-a a art. 248 alin. (1) C. proc. civ.) Curtea a constatat că sunt întrunite condiţiile legale care atrag sancţiunea perimării cererii de apei formulate de apelanta reclamantă N.R.M.
În ce priveşte culpa apelantei pentru această situaţie, Curtea a apreciat că este dovedită de următoarele aspecte:
În calitate de parte în proces, aceasta avea obligaţiile ce rezidă din dispoziţiile art. 129 alin. (1) coroborat cu art. 723 C. proc. civ., respectiv de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului pendinte şi de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
În condiţiile în care apelanta reclamantă nu a formulat cererea de reluare a cursului judecăţii înainte de împlinirea termenului de perimare de un an, deşi o astfel de cerere era scutită de taxa de timbru, a formulat cererea de recurs împotriva încheierii de suspendare cu numai opt zile înainte de împlinirea termenului de perimare (respectiv la data de 02 noiembrie 2012); a lăsat să se suspende judecata recursului astfel promovat, lipsind chiar de la primul termen acordat, Curtea a apreciat că partea a adoptat o conduită procesuală menită să împiedice judecarea apelului pendinte, cu scopul de a se soluţiona în prealabil acţiunea în revendicare (din dosarul nr. 1802./3/2008) în raport de care formulase cererea de suspendare a judecării prezentei cauze, conduită care nu numai că este contrară rigorilor stabilite prin art. 129 alin. (1) coroborat cu art. 723 din C. proc. civ., dar tinde a lipsi de efecte soluţia instanţei de respingere a cererii de suspendare a judecăţii în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea respectivului dosar.
Curtea a reţinut că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea cursului judecăţii nu poate fi calificat drept un act întrerupător de perimare - în sensul prevederilor art. 249 din C. proc. civ. atâta vreme cât apelanta a manifestat un dezinteres evident faţă de judecarea acesteia, neprezentându-se la termenul de judecată stabilit şi neformulând ulterior o cerere de reluare a judecării respectivului recurs, spre a dovedi că finalitatea actului de procedură astfel îndeplinit era aceea a "judecării procesului".
Curtea a apreciat că toate aceste aspecte dovedesc fără echivoc conduita procesuală culpabilă a apelantei reclamante, respectiv faptul că pasivitatea sa în formularea unei cereri de reluare a cursului judecăţii nu a avut un scop legitim, astfel că acesteia îi sunt aplicabile prevederile art. 248 din C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea continuării judecăţii. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că hotărârea instanţei de apel prin care aceasta a constatat perimat recursul declarat împotriva încheierii de suspendare a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ., întrucât numai Înalta Curte putea pronunţa o hotărâre în acest sens, cu atât mai mult cu cât recursul a fost declarat în termen şi nu este perimat.
Cât priveşte constatarea perimării cererii de apel, susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa s-a pronunţat asupra cererii de apel înainte ca Înalta Curte să soluţioneze recursul declarat împotriva încheierii de suspendare, că apelul nu se putea perima atâta timp cât recursul împotriva încheierii de suspendare a fost declarat în termen, iar cererea de repunere pe rol a fost formulată până la împlinirea termenului de perimare.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., care reglementează situaţia în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.
Curtea de apel nu a constatat perimat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de suspendare, aşa cum greşit susţine recurenta. Instanţa a constatat doar că judecata acestui recurs este suspendată ca urmare a neprezentării recurentei-reclamante la termenul de judecată, ceea ce dovedeşte un dezinteres evident pentru soluţionarea căii de atac promovate, precum şi lipsa scopului legitim al pasivităţii părţii în ceea ce priveşte formularea unei cereri de reluare a cursului judecăţii.
Aşadar, în niciun caz nu s-ar putea susţine teza încălcării competenţei de ordine publică a unei alte instanţe, în speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. "Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.".
Recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de suspendare a judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu are caracterul unui act întrerupător al termenului de perimare.
Aceasta deoarece, dacă pretinsul act de procedură nu are în vedere continuarea judecăţii, el nu poate întrerupe curgerea perimării.
Or, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, momentul declarării acestui recurs (cu numai opt zile înainte de împlinirea termenului de perimare), neprezentarea la termenul de judecată stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unită cu lipsa unei cereri de judecare a cauzei în lipsă, neformularea unei cereri de repunere pe rol a acestei pricini, sunt argumente pertinente în favoarea concluziei că finalitatea actului de procedură astfel îndeplinit nu era a aceea a soluţionării procesului.
Dimpotrivă, întreaga conduită procesuală a recurentei-reclamante a fost de tergiversare a judecăţii în această cauză, în scopul soluţionării prealabile a unei alte cereri, în revendicare, în raport cu care curtea de apel respinsese cererea de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Această conduită echivalează cu încălcarea obligaţiei de exercitare a drepturilor procesuale cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, prevăzută de art. 723 C. proc. civ.
Cum perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată, prezumţie ce nu a fost înlăturată în cauza pendinte, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect aplicată de instanţa de apel.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanta N.R.M. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.R.M. împotriva Deciziei civile nr. 123 din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de munca şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 669/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 672/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
