ICCJ. Decizia nr. 898/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 898/2014
Dosar nr. 39122/3/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii P.Ş.G., P.G.I. şi P.M.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, Consiliul general al municipiului Bucureşti, prin primarul generai, Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi primarul general al municipiului Bucureşti, obligarea acestora la plata sumei de 1.635.467 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului în perioada de 15 ianuarie 2002 - 30 iunie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1666 din 10 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a lII-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 15 ianuarie 2002 - septembrie 2006, a respins acţiunea pentru această perioadă, ca fiind prescrisă şi a respins acţiunea pentru perioada octombrie 2006 - octombrie 2009, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 curge de la data naşterii dreptului la acţiune.
În speţă, prin dispoziţia din 16 iunie 2009 a fost restituit în natură în proprietatea reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, sector 4.
Raportat la această situaţie de fapt, tribunalul a apreciat că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă din septembrie 2006 calculat de la data introducerii prezentei cereri, respectiv 5 octombrie 2009.
În această situaţie, pentru perioada 15 ianuarie 2002 . septembrie 2006 dreptul reclamanţilor este prescris.
Referitor la pretenţiile pentru perioada octombrie 2006 - octombrie 2009, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului ce a fost restituit în natură prin dispoziţia din 16 iunie 2009.
În acest sens, instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004, Primăria municipiului Bucureşti a fost obligată numai să răspundă la notificarea din 2001, modul de soluţionare fiind la latitudinea debitoarei, fără a se impune obligaţia restituirii în natură a imobilului.
Astfel, tribunalul a apreciat că pentru perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile nu se poate reţine crearea unui prejudiciu şi a existenţei unui raport de cauzalitate, nefiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., în lipsa unui titlu asupra bunului din partea reclamanţilor, titlu pe care reclamanţii i-au obţinut la data de 16 iunie 2009, în urma emiterii dispoziţiei.
Totodată, tribunalul a apreciat că până la emiterea dispoziţiei menţionate reclamanţii nu pot invoca un „bun" în sensul Convenţiei şi nici o „speranţă legitimă", în lipsa unei hotărâri prin care să se fi impus modalitatea de soluţionare a notificării.
Prin Decizia nr. 6/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamantul P.Ş.O. împotriva sentinţei nr. 1666/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că, a respins acţiunea ca fiind prescrisă şi pentru perioada 01 octombrie 2006-05,10.2006,
A admis în paite acţiunea şi a obligat pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general să plătească apelantului reclamant suma de 312.225,075 lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada 5 octombrie 2006 - 30 iunie 2009,
A menţinui celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A obligat acelaşi intimat pârât să plătească apelantului reclamant suma de 400 Iei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti din 16 iunie 2009 a fost restituit în natură în proprietatea lui P.Ş.O., P.G.I., E.H.M.C., T.B.G. şi P.E. imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 225 mp şi construcţie tip A (S+P+3, S+P+4) şi anexe şi au fost respinse cererile formulate de I.H.M.Ş., I.H.C.A. şi I.H.M.G., pentru lipsa calităţii de persoane îndreptăţite.
Angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ. şi anume: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prima chestiune care trebuie rezolvată în cauză este stabilirea faptei ilicite care a fost săvârşită de către pârât.
În principiu, lipsirea proprietarului (sau titularului unui alt drept real sau al unui drept de creanţă) de folosinţa bunului său este cauzată de nerespectarea de către o altă persoană a obligaţiei de predare a acestuia, obligaţie care îşi poate găsi izvorul fie într-un contract, fie în faptul juridic ilicit al ocupării lui fără titlu.
Aplicarea regulii generale enunţate, în condiţiile în care abia la finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se determină titularul actual al dreptului de proprietate, deoarece actul normativ în discuţie reglementează soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamanţilor/ autorului reclamanţilor şi măsurile reparatorii de care ei pot beneficia, ar conduce la concluzia că aceştia ar putea pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă numai pentru perioada ulterioară emiterii unei dispoziţii de restituire în natură, ca act juridic ce le deschide posibilitatea de a-şi exercita calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu.
Această concluzie este valabilă pentru orice subiect de drept deţinător ai unui imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, mai puţin pentru entitatea învestită cu soluţionarea notificării, căreia îi incumbă şi o altă obligaţie, izvor al îndatoriri subsecvente de predare a imobilului, şi anume aceea de emitere în termenul prevăzut de lege a deciziei de restituire în natură, a cărei nerespectare împiedică însăşi recunoaşterea posibilităţii exercitării dreptului de proprietate şi ca atare este de natură să producă aceeaşi consecinţă, aceea a lipsirii proprietarului (sau titularului unui alt drept real sau al unui drept de creanţă) de folosinţa bunului sau.
Este adevărat că, în cauză, dacă dispoziţia de soluţionare a notificărilor ar fi fost emisă în intervalul începând cu împlinirea termenului prevăzut de lege şi până la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumparare prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, soluţia ar fi fost, în ceea ce priveşte partea din imobil înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, una de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent - conform artl8 liî.d din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială (tocmai de aceea art. 47 alin. (2) prevăzând că procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluţionarea acţiunilor având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), iar nu de restituire în natură, pentru acea parte a imobilului.
Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că într-o asemenea situaţie s~ar fi ajuns numai pentru că pârâtul şi-a mai încălcat şi o altă obligaţie, anume aceea de a nu înstrăina acele părţi din. imobil, întrucât nu erau întrunite condiiiile Legii nr. 12/1995, aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a celor cinci contracte de vânzare-cum parare.
Existenţa faptei ilicite constând în emiterea cu întârziere a dispoziţiei rezultă în cauză din data ia care a fost pronunţată, ulterior termenului prevăzut de lege, astfel cum s-a reţinut şi prin sentinţa civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 în Dosarul nr. 2909/2004, iar a aceleia negative de a nu dispune de bunuri pentru care se formulaseră cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, din considerentele hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior.
În absenţa săvârşirii celor două fapte ilicite cumulate, notificările ar fi fost soluţionate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi măsura adoptată ar fi fost aceea de restituire în natură a imobilului.
Prejudiciul creat apelantului reclamant constă tocmai în lipsirea acestuia de exerciţiul concret ai atributului jus utendi al dreptului de proprieiate,care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu sau a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul iui, de către o altă persoană - pentru terenul şi construcţia preluate abuziv de stat de la autorul acestuia şi al celorlalte persoane îndreptăţite (P.G.I. E.H.M.C., T.B.G. şi P.E.) şi nepredate până la data de 30 iunie 2009, indicată prin cererea de chemare în judecată.
Este de menţionat faptul că, deşi dispoziţia a fost emisă îa data de 16 iunie 2009, a fost comunicată mandatarului apelantului reclamant, C.S., împuternicit cu procură autentificată, la 2 iulie 2009, când acesta a dai o declaraţie prin care a atestat că a primit-o în original.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acţiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acţiune.
Termenul de prescripţie, cu caracter generat, aplicabil acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă, cum este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripţie este de 3 ani (...)". Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepţia cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripţie.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, pentru prejudiciul aferent fiecărei zile ulterioare expirării termenului In care trebuia emisă dispoziţia începutul termenului de prescripţie se situează în ziua respectivă, iar împlinirea acestuia are loc după trei ani.
Cât priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie stabilit pe ani, art. 101 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. instituie regula conform căreia acesta se împlineşte în ziua corespunzătoare (zilei în care a început să curgă) din ultimul an; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni.
Aplicând aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, instanţa de apel a constatat că, spre exemplu, dreptul la acţiune pentru prejudiciul aferent zilei de 13 septembrie 2004 s-a prescris la data de 13 septembrie 2007, întrucât acţiunea nu a fost introdusă cel târziu la această dată. Mergând pe acelaşi raţionament, dreptul la acţiune pentru prejudiciul aferent fiecărei zile din perioada 15 ianuarie 2002-4 octombrie 2006 s-a prescris în mod corespunzător în intervalul 15 ianuarie 2005-4 octombrie 2009, întrucât acţiunea a fost introdusă la data de 5 octombrie 2009.
În aceste condiţii, curtea de apel a înlăturat primul motiv de apel şi, în plus, a respins acţiunea, ca fiind prescrisă şi pentai perioada 1 octombrie 2006-4 octombrie 2006.
Sub un alt aspect, instanţa de apel a avut în vedere că principiul genera! în materia reparării prejudiciului este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnam emergens), dar şi beneficiu! nerealizat (lucrum cessans).
Or, beneficiu! nerealizat de apelantul reclamant ca urmare a neemiterii deciziei de restituire în natură este reprezentat de chiria pe care acesta ar fi putut-o obţine prin închirierea imobilului pe piaţa liberă şi a fost probat prin expertiza efectuată în primă instanţă şi suplimentele efectuate în apel.
Pornind de la suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză, prin care a fost stabilită dintr-o eroare pentru perioada 5 octombrie 2006-30 septembrie 2009, în loc de 5 octombrie 2006-30 iunie 2009 (30 iunie 2009 fiind punctul finai al intervalului menţionat în cererea de chemare în judecată) contravaloarea lipsei de folosinţă, constând în valoarea estimată a venitului net ce se poate obţine din închirierea imobilului, ţinând seama de chiriile solicitate pe piaţa imobiliară, instanţa a procedat la refacerea calculelor, scăzând în cadrul algoritmului folosii de expert cuantumul chiriei pe 3 luni, iulie-septembrie 2009, astfel cum a fost indicată, corespunzător diferitelor tipuri de spaţii, pentru perioada 1 octombrie 2008-30 septembrie 2009, ajungând la valoarea de 624.450,15 lei.
De asemenea, dat fiind că obligaţia unităţii notificate de a acoperi prejudiciul este una divizibilă (conjunctă), conform art. 1041 C. civ., fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decât partea sa.
Prin urmare, trebuie stabilită cota din dreptul de proprietate asupra imobilului restituit prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti din 16 iunie 2009 care revine apelantului reclamant.
Întrucât cota parte din dreptul de proprietate ce a aparţinut lui Ş.B. a fost dobândită de ceilalţi cinci fraţi, iar în privinţa moştenitorilor lui P.G. unitatea notificată (peste termen de M.N.) a făcut aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă că a fost recunoscută câte o cotă de 1/4 moştenitorilor celorlalţi patru fraţi: P.l. (singurul moştenitor care a formulat notificare şi care beneficiază astfel de prevederile art. 4 alin. (4) fiind apelantul reclamant P.Ş.O.), P.P. (moştenitoare fiind P.E.), P.D.M. (moştenitoare fiind T.G.B.) şi M.M. (moştenitoare fiind P.G.I. şi E.H.M.C.
Având în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu l.I. şi H.C., apelantul reclamant a dobândit şi cota din dreptul de proprietate care a aparţinut autoarei lor, acesta deţine o cotă de 2 din dreptul de proprietate asupra imobilului restituit şi ca atare are dreptul de a obţine o cotă de VI din suma stabilită cu titlu de prejudiciu.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şl prejudiciul produs, aceasta este elocventă. Omisiunea pârâtului de a soluţiona în mod favorabil notificarea, corelată cu păstrarea imobilului până cel puţin la data de 30 septembrie 2009, au generat lipsirea apelantului reclamant de exerciţiul folosinţei asupra bunului, ca atribut important ai dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun ie poate asigura titularului dreptului.
Vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, Sa momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia. în C. civ. nu găsim o definire a diferitelor forme pe care le poate îmbrăca vinovăţia. Art. 998 se referă la răspunderea pentru greşeală, iar art. 999 precizează că răspunderea este angajată nu numai pentru „faptă" (în înţeles de intenţie), dar şi pentru „neglijenţă şi imprudenţă".
În cadrul răspunderii civile delictuale, întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a autorului faptei ilicite; independent de faptul că acesta a acţionat cu intenţie, din neglijenţă ori din imprudenţă, el este dator să repare, în întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. Gradul de vinovăţie va fi luat totuşi în considerare în stabilirea obligaţiei de dezdaunare, atunci când, de exemplu, la producerea prejudiciului a contribuit şi fapta culpabilă a victimei.
Acest element al răspunderii civile delictuale trebuie să se regăsească şi în privinţa modalităţii de rezolvare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru emiterea căreia entitatea competentă poate solicita administrarea unor probe, pentru a confrunta apoi faptele cu regulile de drept în scopul tragerii unor consecinţe juridice concrete.
Este adevărat că într-o asemenea situaţie unitatea notificată face aprecieri asupra probelor administrate şi dă interpretări ale dispoziţiilor legale aplicabile, astfel că, în regulă generală, necesitarea suplimentării dovezilor, ca şi soluţia adoptată nu îi pot fi imputate, aceasta din urmă chiar şi atunci când ar fi schimbată în căile de atac exercitate împotriva deciziei/dispoziţiei.
Cu toate acestea, răspunderea sa poate fi angajată, tot în temeiul principiilor generale de drept aplicabile unor asemenea acte juridice, în cazul exercitării atribuţiilor ce îi revin cu rea-credinţă (intenţie) sau gravă neglijenţă.
Or, în cauză, entitatea notificată a emis ea însăşi dispoziţia de restituire în natură (cu întârziere) pe baza unor acte care existau la dosarul administrativ înainte de luna octombrie 2006 (de vreme ce prin adresa din 18 octombrie 2006 trimisă apelantului reclamant aceasta a solicitat. în completare depunerea numai a unei copii legalizate a tranzacţiei autentificate din 22 februarie 2002, deşi art. 23.2 din H.G. nr. 250/2007 permite şi depunerea unor copii certificate şi în plus nici nu a fost invocată în considerentele dispoziţiei emise şi a contractelor de vânzare-eumpărare din 1997, din 1996, din 1999, în care avea calitatea de vânzător, chîar dacă prin mandatar SC A.V.L.B. SA) şi a unor hotărâri judecătoreşti pe care trebuia să ie cunoască, figurând în calitate de parte în acele litigii.
Prin urmare, întârzierea în emiterea deciziei cu chiar soluţia adoptată în final (restituire în natură) îi este imputabilă pârâtului.
Curtea de apel a reţinut şi faptul că intimatul pârât nu a invocat şi cu atât mai mult dovedit existenţa unor împrejurări ce pot înlătura vinovăţia: fapta victimei însăşi; fapta unei terţe persoane pentru care autorul nu este chemat, potrivit îegii, să răspundă; cazul fortuit stricto semit sau forţa majoră.
Faţa de aceste considerente, instanţa de apel a reţinut nelegaiitatea hotărârii atacate numai sub aspectele arătate.
De asemenea, în temeiui art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat intimat pârât municipiul Bucureşti, prin primarul generai, care se află în culpă procesuală, să plătească apelantului reclamant suma de 400 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, pentru cele două suplimente efectuate în apel.
Prin încheierea de şedinţă din 6 manie 2013, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 281 C. proc. civ., a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile Deciziei nr. 16/A din 24 ianuarie 2013, în sensul că dreptul de creanţă al apelantului reclamant are ca obiect suma de 300.867,5 lei, în loc de 312.225,075 lei, iar perioada pentru care acţiunea este prescrisă este 1 octombrie 2006-4 octombrie 2006, în loc de 1 octombrie 2006 - 5 octombrie 2006.
Împotriva deciziei şi încheierii sus-menţionate au formulat cereri de recurs reclamanţii P.Ş.O., P.G.I. M.M.C.
Reclamantul P.Ş.O. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, iar pe fond respingerea excepţiei prescripţiei şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost precizată.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art,304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Instanţa de apel a făcut patru erori grave de interpretare:
Termenul la care începe să curgă prescripţia este 30 iunie 2009.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamanţilor Ia acţiune s-a născut la 16 septembrie 2009, până la acea dată neavând dreptul de a solicita lipsa de folosinţă pentru imobilul proprietatea lor. Acţiunea fiind introdusă la 6 octombrie 2009, nu este prescrisă, termenul de prescripţie împlinindu-se în 2012.
Din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în vigoare în perioada 2001-2009, reiese că reclamanţii puteau exercita atributele dreptului de proprietate doar după primirea deciziei.
Acţiunea pentru restituirea lipsei de folosinţă se numără printre atributele exercitării dreptului de proprietar şi, în mod evident, reclamanţii nu puteau să-şi exercite această atribuţie înainte de primirea deciziei.
Termenul de prescripţie a început să curgă în 2009, acţiunea a fost formulată în termenul de prescripţie, aşa încât interpretarea instanţelor fondului este vădit eronată.
Există autoritate de lucru judecat cu privire la faptul că dreptul la acţiune se naşte la 30 iunie 2009, astfel că acesta este termenul de care începe să curgă prescripţia.
Pârâtul debitor a fost obligat prin hotărâre judecătorească să restituie bunul către reclamanţi, fiind chemat în judecată pentru plata lipsei de folosinţă până la momentul restituirii bunului, cauză care a făcut obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 ai Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Această cerere a reclamanţilor a fost respinsă, întrucât nu se născuse dreptul la acţiune, potrivit motivării instanţelor.
Astfel, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că reclamanţii nu aveau dreptul la lipsa de folosinţă a bunului până la momentul emiterii dispoziţiei de primar.
Cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că dreptul ia acţiune se naşte la 16 iunie 2009, dată la care începe să curgă prescripţia.
Termenul de prescripţie a fost întrerupt în 2003, în 2005 şi în 2007, potrivii art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de fiecare data reluându-se curgerea termenului de prescripţie.
În anul 2003, reclamanţii au chemat în judecată pe debitor, pentru a le răspunde la notificare, acţiune admisă prin sentinţa civilă nr. 5998/2004, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 684/2005 emisă de Tribunalul Bucureşti şi apoi, irevocabilă.
Totodată, prin încheierea de şedinţă din 24 mai 2006, pârâta Primăria municipiului Bucureşti a fost amendată cu amendă civilă în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ., până la data ia care va emite decizia de primar.
Toate aceste cereri de chemare în judecată, precum şi amenda civilă reprezintă întreruperi ale termenului de prescripţie.
Pârâtul a încălcat în mod repetat legislaţia în vigoare şi dreptul de proprietate al petenţilor. aşa încât nu pot fi acuzaţi reclamanţii de lipsă de diligentă în rezolvarea acestei situaţii.
Dacă s-ar admite că acţiunea este parţial prescrisă, ar însemna că niciodată nu se poate obţine lipsa de folosinţă pentru mai mult de 3 ani.
Dacă s-ar considera că modalitatea de ealeui a termenului de prescripţie este corectă, s-ar ajunge la concluzia că în orice situaţie privitoare la imobile naţionalizate, municipiul Bucureşti poate amâna la nesfârşit restituirea imobilelor, urmând să acorde lipsa de folosinţă pentru ultimii trei ani. întrucât ceilalţi sunt prescnşi. Astfel, nimeni nu poate obţine lipsa de folosinţă decât pentru ultimii 3 ani, rezultând o afacere profitabilă pentru municipalitate.
O astfel de interpretare încalcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele Adiţionale.
Reclamanţii au arătat eă lipsa de folosinţă i-a afectat un timp îndelungat, mai bine de 8 ani, însă municipalitatea îi dezdăimează doar pentru ultimii 3 ani.
interpretarea instanţei de ape! este eronată, întrucât termenul de prescripţie începe să curgă Ia 16 iunie 2009 şi se împlineşte în 2012.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel în mod eronat a considerat că apelul formulat doar de către P.Ş.O. nu profită şi celorlalţi coparticipanţi procesuali.
S-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 48 C. proc. civ., iar acţiunea ar fi trebuit admisă şi pentru celelalte două reclamante P.G.I. şi M.M.C.
Reclamantele P.G.I. şi M.M.C. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, iar pe fond respingerea excepţiei prescripţiei şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost precizată,
În motivarea recursului, reclamantele au formulat două critici:
Instanţa de. apel a considerat în mod greşit faptul că apelul declarat de Petroff Ştefan Octavîan nu le profită şi lor, în calitate de coparticipante procesuale.
Apelul a fost promovat potrivit dispoziţiilor art. 48 C. proc. civ.
Instanţa a făcut o aplicare eronată a legii şi acţiunea ar fi trebuit admisă pentru întreaga sumă, adică inclusiv pentru suma ce se cuvenea reclamantelor P.G.I. şi M.M.C.
Instanţa a apreciat ca prescrisă acţiunea pentru perioada anterioară datei de 5 octombrie 2006.
Reclamantele au arătat că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul la care începe să curgă prescripţia este 30 iunie 2009, până la acea dată neavând dreptul de a solicita lipsa de folosinţă pentm imobilul proprietatea reclamanţilor.
Acţiunea fiind introdusă la 6 martie 2009, nu era prescrisă, termenul de prescripţie împiinindu-se în 2012.
Dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare în perioada 2001-2009 prevăd în acelaşi sens.
Reclamanţii puteau exercita atributele dreptului de proprietate doar după primirea deciziei.
Acţiunea pentru restituirea lipsei de folosinţă se numără printre atributele exercitării dreptului de proprietar şi, în mod evident, reclamanţii nu puteau să-şi exercite această atribuţie înainte de primirea deciziei.
În aceste condiţii, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă în 2009, interpretarea instanţelor de fond este vădit eronată.
Intimatul-pârât municipiul Bucureşti, prin primar general a invocat prin întâmpinare, excepţia nulităţii recursurilor, susţinând că aspectele invocate nu vizează motive de nelegalitate care sa se încadreze în prevederile art. 304 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii recursurilor va fi respinsă, având în vedere faptul că reeurenţii-reelamanţi au formulat critici ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceştia susţinând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit în cauză dispoziţiile legale analizate prin cererile de recurs.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantul P.Ş.O. în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este de reţinut că aceste susţineri pun în discuţie, de fapt, aspecte ce ţin de legalitatea hotărârii în privinţa interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare ia prescripţia dreptului la acţiune, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de ari.304 pct. 9 C. proc. civ.
Ca urmare, toate criticile formulate de reclamanţi vor fi analizate în cele ce urmează, în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:
Prin iniţierea cererii din cauza de faţă, recurenţii-reclamanţi solicită despăgubiri ce constau în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009.
Întrucât acţiunea dedusă judecăţii are un obiect patrimonial, dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de iege. sens în care dispune art. l din Decretul nr. 167/1958.
Termenul general de prescripţie este de 3 ani, fiind prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958.
În speţă, respingerea pretenţiei pentru perioada anterioară celor 3 am dinaintea introducerii prezentei acţiuni în justiţie reprezintă efectul direct al instituţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, regulă ce esîe reglementată prin Decretul nr. 167/1958, ce conţine norme clare, accesibile şi previzibile.
Acest act normativ respectă un just raport de proporţionalitate, prescripţia extinctivă, în jurisprudenţa instanţei europene, fiind analizată şi recunoscută ca unanim acceptată în legislaţiile europene, cu respectarea preeminenţei dreptului (de ex. cauza Reveliotis c. Greciei, parag. 29 „nimic din jurisprudenţa Curţii nu lasă să se înţeleagă că stabilirea termenelor de prescripţie ar fi, în sine, incompatibilă cu exigenţele Convenţiei").
De asemenea, dată fiind cauza raportului juridic analizat reiese că. prin cererea de chemare în judecată se reclamă producerea unui prejudiciu care a operai succesiv, întrucât lipsa de folosinţă are drept criteriu contravaloarea folosinţei de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietăţii sale.
Prin urmare, dreptul la acţiune se prescrie după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, pentru prejudiciul aferent fiecărei zile, deoarece, pentru fiecare zi curge o prescripţie distinctă.
Pe de altă parte, în cazul unei cereri întemeiate pe instituţia răspunderii civile delictuale nu este necesară punerea în întârziere a debitorului (proprie unei obligaţii contractuale de „a da" sau „a face"), acesta fiind de drept în întârziere în acest tip de cauze .
Faţă de cele ce preced, recurenţii-reclamanţi se confruntă cu stingerea dreptului la acţiune prin prescripţia extinctivă pentru perioada 15 ianuarie 2002-04 octombrie 2006, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate.
Totodată, Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte în favoarea foştilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului, aspect ce nu contravine art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., C.E.D.O. statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate deoarece au un caracter speculativ (cauza Giuglan şi alţii/României, cauza, cauza Brazdă şi Maliţa/României).
Recurenţii-reci amanţi au arătat prin motivele de recurs faptul că acţiunea pentru restituirea lipsei de folosinţă putea fi exercitată numai după primirea deciziei emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001.
Contrar acestor susţineri, petenţii nu s~au aflat în imposibilitatea de a promova acţiunea în justiţie, neexistând niciun impediment de ordin juridic sau faptic de natură să le îngrădească accesul la instanţă pentru recuperarea bunului şi pentru a solicita repararea prejudiciului.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a statuat că instanţa de judecată, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluţioneze pe fond atât contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejusiificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formala de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii in locui celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului."
De asemenea, recurenţii invocă puterea de lucru judecat a deciziei pronunţate în cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Însă, această apărare este nefondată, întrucât potrivit petitelor acţiunii anterior soluţionate, instanţa a dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti de a răspunde reclamanţilor la notificarea din 2001 şi a respins cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, calculate pe zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii şi până la primirea oficială a deciziei de restituire.
Ca urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, în litigiul anterior nu s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra momentului de la care reclamanţii puteau să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, respectiv faptul că acest drept s-ar fi născut după data emiterii dispoziţiei de primar.
Recurenţii-reelamanţi au invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 48 C. proc. civ., în ceea ce priveşte efectele coparticipării procesuale asupra declarării apelului, însă această dispoziţie legală nu este incidenţă în speţă.
Calea de atac a apelului a fost formulată numai de către reclamantul P.Ş.O. şi efectele admiterii apelului nu pot fi extinse şi cu privire la reclamantele P.G.I., M.M.C., întrucât obligaţia stabilită prin hotărârea judecătorească nu are caracter indivizibil sau solidar, pentru a profita şi părţilor care nu au exercitat calea de atac.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect în considerentele deciziei pronunţate faptul că sunt stabilite cote diferite din dreptul de proprietate asupra imobilului pentru cei trei reclamanţi şi că obligaţia unităţii notificate de a acoperi prejudiciul este una divizibilă (conjunctă), conform art. 1041 C. civ., fiecare dintre creditori neputând pretinde de la debitor decât partea sa.
Drept urmare, nu pot fi extinse efectele admiterii apelului declarat de reclamantul P.Ş.O. şi cu privire la reclamantele P.G.I. şi M.M.C., în baza prevederilor art. 48 alin. (2) C. proc. civ., aş cum greşit susţin recurenţii.
Sub acest aspect, sunt nefondate eriticile formulate împotriva Deciziei civile nr. 6/A din 24 ianuarie 2013, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 6 martie 2013, prin care s-a dispus din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei menţionate, în ceea ce priveşte suma -obiect al dreptul de creanţă al apelantului reclamant P.Ş.O..
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimatul municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.Ş.O. şi de reclamantele P.G.I., M.M.C. împotriva Deciziei nr. din data de 24 ianuarie 2013 şi încheierii de şedinţă din data de 6 martie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 884/2014. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2242/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
