ICCJ. Decizia nr. 3109/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3109/2014
Dosar nr. 15906/118/2011
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată înregistrata sub nr. 15906/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 21 decembrie 2011, reclamanţii S.N., S.U., C.E. şi C.S. au solicitat, în temeiul Legii nr. 255/2010 şi al art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, anularea parţială a Deciziei de expropriere nr. din 19 mai 2011 cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru bunul expropriat, respectiv, terenul în suprafaţă de 1.709 mp, situat în Medgidia.
Prin Sentinţa nr. 1990 din 17 aprilie 2012 Tribunalul Constanţa a admis excepţia prematurităţii invocată prin întâmpinare şi a respins acţiunea precizată, ca fiind prematur introdusă; a respins cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că procedura de expropriere aplicabilă imobilului proprietatea reclamanţilor este cea reglementată de Legea nr. 255/2010 şi de Normele metodologice ale acestui aci normativ, aprobate prin H.G. nr. 53/2010, care prevăd expres etapele acestei proceduri şi faptul că, pe baza documentaţiei tehnico-economice aferente. Guvernul aprobă prin hotărâre, printre altele, amplasamentul lucrărilor, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.R. şi sursa de finanţare, lista proprietarilor şi sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare.
În raport de probatoriile administrate s-a constatat că în cauză au fost parcurse doar primele două etape ale procedurii, astfel cum este aceasta stabilită de art. 4 din Norme, şi că în acest stadiu nu se prevede dreptul reclamanţilor la acţiune în contra actelor emise de expropriator, acte care nu au un caracter individual şi nici cert în privinţa despăgubirilor [art. 5 alin. (5) din Norme].
Cum reclamanţii nu au făcut dovada parcurgerii celorlalte etape ale procedurii de expropriere, în sensul că până la data soluţionării acţiunii nu a fost consemnată suma individuală ce reprezintă despăgubirea pentru imobilul ce urmează a fi expropriat şi nu a fost emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor - de la a cărei comunicare se naşte dreptul de a contesta acest cuantum - s-a apreciat că acţiunea formulată imediat după momentul luării la cunoştinţa de decizia de expropriere şi de cuantumul provizoriu al despăgubirilor, prin adoptarea şi publicarea H.G. nr. 200/2011, este prematur introdusă.
Cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă cu motivarea că pârâta nu a făcut dovada încasării efective a sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 135/C din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii mai sus menţionate, ca nefondat; a obligat reclamanţii la plata, către pârât, a sumei de 124,95 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată în speţă, deoarece Comisia constituită în temeiul art. 18, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul sesizării instanţei de judecată nicio hotărâre referitoare la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, sens în care în mod corect a apreciat tribunalul că acţiunea este prematură în raport de situaţia de fapt a litigiului şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 C. proc. civ., reclamanţii S.N., S.U., C.E. şi C.S.
În susţinerea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat că prin hotărârile pronunţate în cauză, ce au consacrat soluţia respingerii, ca prematur introdusă, a cererii introductive de instanţă, au fost încălcate principiile exproprierii referitoare la existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile, precum şi la stabilirea despăgubirii, în lipsa înţelegerii părţilor, pe cale judiciară, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 8 C. proc. civ.
Situaţia rezultată în urma emiterii Deciziei de expropriere din 19 mai 2011, care nu a fost urmată de finalizarea procedurii de stabilire a despăgubirilor, nu are nicio justificare, iar intimatul-pârât nu a indicat niciun motiv care să justifice lipsirea de proprietate pentru cauză de utilitate publică fără ca recurenţii-reclamanţi, lipsiţi de bunul lor de peste un an şi jumătate, să fi încasat vreo despăgubire, sens în care au fost încălcate dispoziţiile constituţionale şi comunitare în materie, precum şi accesul la justiţie.
Condiţia instituită prin Legea nr. 255/2010 privind imposibilitatea expropriatului de a formula contestaţia prevăzută de art. 22 din lege în lipsa hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor a expropriatorului încalcă prevederile art. 21 din Constituţie ce consacră liberul acces la justiţie, atâta vreme cât imperativul existenţei hotărârii prealabile formulării contestaţiei afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene.
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că decizia instanţei de apel este data cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că aceasta este contrară atât regimului juridic al exproprierii şi efectelor acesteia, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind încălcarea dreptului de acces la justiţie ori de câte ori reclamanţilor li se respinge acţiunea ca efect al legii, fără o analiză a fondului.
De asemenea, refuzul magistraţilor de a soluţiona pe fond pretenţiile deduse judecăţii, echivalează cu negarea competenţei instanţei de a se pronunţa asupra cererii pe care este chemată în mod expres să o soluţioneze, conduită contrară principiului procesului echitabil consacrat de art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene.
Înalta Curte constată perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Recursul declarat de reclamanţii S.N., S.U., C.E. şi C.S., împotriva Deciziei civile nr. 135/C din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 8 februarie 2013, judecata cauzei fiind suspendată la data de 11 septembrie 2013, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la care niciuna din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 15 octombrie 2014, părţile fiind legal citate pentru termenul din 12 noiembrie 2014.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv 11 septembrie 2013 şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 15 octombrie 2014, niciuna din părţi nu a întrerupt cursul suspendării, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamanţii S.N., S.U., C.E. şi C.S. împotriva Deciziei nr. 135/C din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3107/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 883/2014. Civil → |
|---|
