ICCJ. Decizia nr. 3107/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3107/2014
Dosar nr. 10489/3/2012
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 2 aprilie 2012 sub nr. 10489/312012, reclamantul N.M. a solicitat, în temeiul art. 480 - 482 şi art. 998 - 999 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în Bucureşti str. E.R., sector 4, conform Dispoziţiei din 30 ianuarie 2007; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale şi morale, sociale şi de sănătate în cuantum de 956.234 RON lipsă de folosinţă din 1980 şi până în prezent, 850.980 RON chiria neplătită şi 65.000 RON pentru 65 de luni, penalizări; anularea contractului chiriaşilor care a fost întocmit pe data de 12 mai 2009 între A.F.I. şi aceştia, întrucât i-a adus grave prejudicii morale, materiale, sociale şi i-a distrus sănătatea atât reclamantului cât şi familiei sale.
În fapt, reclamantul a arătat, în esenţă, că lipsa de folosinţă este de la data de 29 octombrie 1980 când imobilul menţionat a fost achitat de către proprietarii N.M. şi N.A. cu suma de 91.430 RON şi când a fost confiscat de regimul totalitar comunist, privarea de folosinţă ca atribut al dreptului de proprietate fiind o faptă ilicită săvârşită fără drept, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.
Împărţind la doi contravaloarea apartamentului rezultă suma de 45.715 RON, ce trebuie calculată cu indicele inflaţiei din 1980 până la emiterea hotărârii judecătoreşti, de către Institutul Naţional de Statistică al României.
Chiria neplătită de chiriaşi pentru proprietatea sa este de la data de 1 februarie 2007.
La data de 29 noiembrie 2012 reclamantul a precizat obiectul acţiunii în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 7.500 RON, încasată ilegal de stat de la defuncta sa soţie precum şi echivalentul lipsei de folosinţă pe perioada 1 iulie 1987 - 31 octombrie 2012, ambele pentru cota sa de ½ din imobilul în litigiu, cotă ce a fost preluată ilegal prin Decizia nr. 1805/1979 în baza Decretului nr. 223/1974.
La data de 7 ianuarie 2013 şi-a reprecizat valoarea obiceiului litigiului, în sensul că suma totală solicitată este de 669.020 RON.
Prin Sentinţa nr. 242 din 12 februarie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia din 30 ianuarie 2007 s-a restituit în natură, în proprietatea reclamantului N.M., cota de ½ din apartamentul nr. a, situat în Bucureşti, str. E.R., sector 4, respingându-se notificarea pentru cota de ½ din apartament.
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 decizia/dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Prin urmare, după transcrierea în cartea funciară a deciziei/dispoziţiei de restituire, aceasta devine titlu de proprietate, imobilul intrând în circuitul civil, iar proprietarul care a redobândit toate dezmembrămintele dreptului de proprietate, va dispune de bun în mod exclusiv şi absolut, conform art. 480 din C. civ.
Astfel, data de la care reclamantul poate proba un drept de proprietate asupra cotei de ½ din apartament, este data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, per a contrario, acesta nefăcând dovada unui drept de proprietate anterior emiterii acesteia, urmare a abrogării prin Legea nr. 1/2009 a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevedeau că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Pornind de la faptul că folosinţa este un atribut al proprietăţii, iar pentru perioada anterioară redobândirii acestui drept de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sensul art. 998 C. civ.
În ceea ce priveşte plata daunelor materiale şi morale tribunalul a reţinut că acestea sunt solicitate prin raportare la primul capăt de cerere, invocându-se faptul că lipsirea de folosinţă a imobilului mai sus menţionat i-a produs reclamantului prejudicii materiale şi morale, or, respingând în condiţiile art. 1169 C. civ. capătul principal de cerere, tribunalul a respins, pentru aceste motive, şi capetele de cerere accesorii, constatându-se neîndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul N.M. arătând că dreptul de proprietate este reprezentat de contractul de construire, preţul fiind plătit integral; că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod nelegal prin Decretul nr. 223/1974 şi Decizia nr. 1805/1979; că în anul 1980 s-a confiscat şi cealaltă cotă de ½ aparţinând soţiei reclamantului, prin Decizia nr. 1047/1980, preluarea imobilului fiind făcută cu violenţă şi prin constrângere; că în toată această perioadă, folosinţa imobilului a avut-o statul comunist până în 1989 iar după această dată Municipiul Bucureşti, prin primar general; că din 30 ianuarie 2007 când i s-a dat Dispoziţia din 30 ianuarie 2007 a fost obligat, indirect, prin A.F.I., de către Municipiul Bucureşti, să menţină chiriaşii în imobilul proprietatea sa, deşi a lipsit consimţământul său în acest sens; că s-au încălcat tratatele internaţionale la care România este semnatară, iar atitudinea statului prin organele sale trebuie sancţionată penal şi civil; că rezultă caracterul ilicit al faptei în condiţiile art. 253, 555, 1349 din Noul C. civ., lipsa de folosinţă evaluându-se ţinând cont de chiriile practicate pentru imobile similare, fiind necesară şi o expertiză în acest sens, apreciind însă că valoarea prejudiciului este de 16.800 euro, şi 315.970 RON prejudiciu moral, material şi de sănătate.
Prin Decizia nr. 265/Ap din 23 iunie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 1 iulie 1987 - 22 decembrie 1989, instanţa de apel a constatat că reclamantul a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziţia din 30 ianuarie 2007 s-a restituit în natură, în proprietatea lui N.M., cota de ½ din apartamentul nr. a situat în Bucureşti, str. E.R., sector 4, respingându-se notificarea pentru cota de ½ din apartament, deoarece această cotă a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 1047/1980, cu plată.
Această dispoziţie nu a fost atacată de reclamant, ea intrând în circuitul civil.
Referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă din 1989 şi până în 2007, instanţa de apel a constatat că cererea este, de asemenea, nefondată, întrucât imobilul făcând obiectul unei legi speciale de reparaţie, nu se prevede şi o altă formă de reparare a dreptului decât cea expres menţionată de lege, respectiv restituirea în natură ori acordarea unor despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.
Nici pentru perioada din 2007 până în prezent, nu este fondată cererea sub aspectul întrunirii cerinţelor art. 998 - 999 C. civ., deoarece reclamantul avea posibilitatea punerii în executare a deciziei sus-menţionate într-una din formele prevăzute de lege.
Nici cererea pentru acordarea daunelor morale nu este întemeiată, având în vedere că nu s-a dovedit niciun prejudiciu moral, cuantificabil, perspectivă din care hotărârea instanţei de fond este temeinică.
În cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Noului C. civ., având în vedere raportul juridic dedus judecăţii, care este anterior normelor noi de drept substanţial.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 2, 3, 4, 5 C. proc. civ., reclamantul N.M. arătând, în esenţă, că instanţa de apel nu a luat în considerare toate probele administrate în cauză şi înscrisurile depuse de către acesta (documentele emise de C.N.S.A.S. din care rezultă persecutarea reclamantului de către regimul comunist şi modul nelegal în care i-a fost confiscată proprietatea, notele scrise, Decizia nr. 1805 din 12 noiembrie 1979 prin care reclamantul arată că i-a fost confiscată proprietatea), a cenzurat concluziile şi apărările formulate de apărătorul său încălcându-i astfel dreptul la apărare prin aceea că nu a fost lăsat să pună concluzii mai mult de 5 minute; că prin modalitatea superficială de instrumentare a cauzei instanţa de apel a încălcat, dispoziţiile legale în materie, garanţiile procesuale privind dreptul la un proces echitabil şi principiul constituţional conform căruia proprietatea privată este ocrotită de lege, ambele instanţe fiind incompetente.
În acest sens. recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a analizat Decizia nr. 1805 din 12 noiembrie 1979 privind confiscarea cotei de ½ din imobilul în litigiu; nu a luat în considerare Decizia nr. 145/2004 a Curţii Constituţionale din care rezultă, în opinia sa, lipsa de folosinţă în raport de imobilul în discuţie; nu a luat în considerare notele scrise, înscrisurile şi toate probele aduse de către reclamant; nu s-a permis apărătorului său ales să pună concluzii, fiind întrerupt din pledoarie după 5 minute, apreciindu-se ca suficient acest interval de timp pentru exercitarea dreptului la apărare; nu a reţinut corect suma solicitată ca despăgubire care este de 400.000 RON total din 1979 până în 2013, situaţie faţă de care instanţa de apel nu a analizat toate capetele de cerere ori nu a răspuns la toate capetele de cerere cu care a fost învestită; instanţa de apel a favorizat partea adversă, realizând astfel un abuz în serviciu în formă calificată.
Recurentul-reclamant a mai arătat că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţie şi alte acte normative internaţionale în materie, reiterând situaţia de fapt premisă a cererii introductive de instanţă referitoare la modalitatea de achiziţionare şi de confiscare a imobilului în litigiu, precum şi la perioada în care reclamantul a fost lipsit de folosinţa bunului de care a fost deposedat în mod nelegal.
Astfel, recurentul-reclamant a arătat că a cumpărat apartamentul în litigiu împreună cu soţia în anul 1970, prin Dispoziţia din 12 noiembrie 1979 s-a confiscat, de către stat, o cotă de ½ din acest apartament, statul a încasat chirie timp de aproximativ 34 de ani, perioadă de timp în care recurentul-reclamant nu a putut beneficia de locuinţa sa. Prin Dispoziţia din 30 ianuarie 2007 s-a restituit recurentului-reclamant formal, o cotă de ½ din proprietatea sa, pe care însă a fost obligat să o cedeze după 5 ani, în 2012, Municipiului Bucureşti.
Rezultă că din 1979 şi până în 2012 proprietatea recurentului-reclamant a fost "ocupată ilegal, abuziv, fraudulos şi infracţional de chiriaşi ai statului, iar fructele culese din 1979 până în 2012 au fost culese de Statul Român, fără ca acesta să aibă vreun titlu de proprietate.
În acest sens, recurentul-reclamant arată că prin Legea nr. 10/2001 Statul Român i-a adus grave prejudicii (morale, materiale şi de sănătate), întrucât dacă chiriaşii locuiau în apartamentul menţionat, statul era obligat să plătească reclamantului contravaloarea la preţ de piaţă a cotei de ½ din proprietate. La restituirea cotei de ½ statul nu a înapoiat fructele (chiria) aferentă perioadei 1979 - 2012, sens în care reclamantul a fost grav prejudiciat.
Recurentul-reclamant a învederat că în mod greşit instanţa de apel nu a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă cu privire la imobilul în discuţie, lipsă de folosinţă încriminată de legea penală sub forma infracţiunii de tulburare de posesie şi care din perspectiva dreptului civil se circumscrie dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
A mai arătat recurentul-reclamant că este proprietarul bunului în discuţie, că din 12 noiembrie 1979 şi până în 15 iunie 2012 a fost lipsit de folosinţa bunului său cumpărat în 1970 şi achitat în 1980, că proprietăţile preluate în 1989 cu sau fără titlu nu au aparţinui niciodată Statului Român şi nici instituţiilor care le administrează în prezent şi că în anul 2012 a fost obligat să renunţe definitiv la cota de ½ ce i-a aparţinut din imobilul în litigiu.
Recurentul-reclamant consideră că prin respingerea pretenţiilor sale a fost persecutat, maltratat, batjocorit, vătămat, discriminat, i-au fost încălcate drepturile procesuale recunoscute de lege. fiind prejudiciat prin confiscarea cotei indivize din apartamentul cumpărat legal împreună cu soţia sa şi prin faptul că în acest apartament au stat chiriaşi "infractori ai statului".
Recurentul-reclamant a mai prezentat, în memoriul de recurs, o serie de considerente teoretice privind dreptul la muncă, dreptul la pensie, dreptul la salariu, toate din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; rolul, importanţa şi funcţiile instanţei de judecată; structura şi organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; lipsa de folosinţă şi despăgubirile aferente acesteia; noţiunea de "acte doveditoare" ale dreptului de proprietate din perspectiva Legii nr. 10/2001 şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie; noţiunea de "abuz de drept"; noţiunea de "folosinţă"; răspunderea civilă delictuală; motivele de casare şi modalitatea de soluţionare a recursului potrivit noului C. proc. civ.
Au fost prezentate pe larg, extrase din tratate, cursuri, hotărâri C.E.D.O., alte acte normative internaţionale privind drepturi fundamentale ale omului, Constituţia României, şi anume: Recomandarea nr. 1415/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; art. 6, 8, 14, 60 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană; art. 47 alin. (2) din Constituţia României; Hotărârea De Santa c. Italiei; Hotărârea Zapalorcia c. Italiei; Hotărârea Abenavoli c. Italiei; Hotărârea Nicodemo c. Italiei; Hotărârea Broniowski c. Poloniei; Hotărârea Jahn c. Germaniei; Hotărârea Kopecky c. Slovaciei; Protocolul adiţional din 20 martie 1952 privind protecţia proprietăţii, dreptul la instruire şi dreptul la alegeri libere; Protocolul nr. 4/1963 privind interzicerea privării de libertate pentru datorii, a expulzării propriilor cetăţeni, a expulzărilor colective de străini precum şi libertatea de circulaţie; Protocolul nr. 6/1983 privind interzicerea pedepsei cu moartea; Protocolul nr. 7/1984 privind dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, egalitatea între soţi; Protocolul nr. 12/2000 privind interzicerea generală a discriminării; Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor la această convenţie; Legea nr. 304/2004; referat privind lipsa de folosinţă şi dreptul la despăgubiri întocmit de avocat S.A.; referat privind despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă şi data de la care acestea sunt datorate întocmit de avocat S.A.I.; Legea nr. 134/2010.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată de instanţa din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, chiar dacă formal susţinerile recurentului-reclamant au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 2, 3, 4, 5 din acelaşi cod.
În cererea de recurs nu se fac referiri la argumentele soluţiei de respingere a apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispoziţiile legale încălcate, ci recurentul a prezentat, de o manieră nesistematizată, dezvoltând într-un memoriu redactat pe 44 de pagini, o serie de aspecte, împrejurări de fapt, extrase din cursuri, tratate, hotărâri ale instanţei de contencios european, fără ca acestea să poată fi încadrate în critici de nelegalitate în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul-reclamant face referiri la modalitatea de dobândire a imobilului în litigiu; modalitatea în care acesta a trecut nelegal în proprietatea statului (Decretul nr. 223/1974 şi Decizia nr. 1805/1979); confiscarea, în anul 1980 şi a cotei de ½ aparţinând soţiei recurentului-reclamant; prin Decizia nr. 1047/1980; împrejurarea că în toată această perioadă folosinţa imobilului a avut-o statul comunist până în 1989, iar după 1989 Municipiul Bucureşti, prin primar general; faptul că din 30 ianuarie 2007 când a fost emisă Dispoziţia din 30 ianuarie 2007 recurentul-reclamant a fost obligat indirect, prin A.F.I., de către Municipiul Bucureşti, să menţină chiriaşii în imobilul proprietatea sa, deşi a lipsit consimţământul său în acest sens; faptul că de la acea dată a fost maltratat fizic şi psihic, discriminat, prejudiciat, cu toate că a notificat A.F.I. să nu mai închirieze bunul fără voia sa; faptul că s-au încălcat tratatele internaţionale la care România este semnatară, iar atitudinea statului prin organele sale trebuie sancţionată penal şi civil; caracterul ilicit al faptei privind lipsa de folosinţă, etc.
Recurentul-reclamant nu combate însă dezlegările jurisdicţionale punctuale date de instanţa de apel în privinţa pretenţiilor sale, respectiv, faptul că pentru perioada 1 iulie 1987 - 22 decembrie 1989 acestuia nu i se cuvine contravaloarea lipsei de folosinţă întrucât art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor membre o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, iar în speţă imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin Decretul nr. 223/1974, deci anterior semnării Convenţiei de către Statul Român. Referitor la acest aspect instanţa de apel a mai reţinut că prin Dispoziţia din 30 ianuarie 2007 emisă în procedura Legii nr. 10/2001 (intrată în circuitul civil prin necontestare de către recurent) reclamantului i s-a restituit în natură cota de ½ din apartamentul în litigiu, respingându-se notificarea pentru cota de ½ care intrase în proprietatea statului prin Decizia nr. 1047/1980 cu plată.
Referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 1989 - 2007, instanţa de apel a reţinut că imobilul făcând obiectul unei legi speciale de reparaţie, forma de reparare nu poate fi decât aceea prevăzută de actul normativ, în speţă restituirea în natură ori acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă corespunzătoare perioadei din 2007 şi până în prezent, instanţa de apel a reţinut că reclamantul avea posibilitatea punerii în executare a deciziei sus-menţionate într-una din formele prevăzute de lege, lucru care în speţă nu s-a produs.
Cu privire la acordarea daunelor morale, instanţa de apel a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu, iar cu privire la dispoziţiile noului C. civ., raportat la data învestirii instanţei cu prezentul litigiu, anterioară normelor noi de drept civil, instanţa de apel a constatat că acestea nu sunt aplicabile cauzei pendinte.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanţei de apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel astfel cum au fost anterior menţionate şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-reclamant a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecăţii îl constituie legalitatea hotărârii pronunţate în apel.
Pe lângă faptul că presupusele aspecte de nelegalitate deduse judecăţii nu se raportează la decizia atacată, parte din chestiunile pe care recurentul-reclamant le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează probatoriile administrate în cauză (faptul că instanţa de apel nu a analizat Decizia nr. 1805 din 12 noiembrie 1979 privind confiscarea cotei de ½ din imobilul în litigiu fără să arate în ce ar consta această neanalizare, în condiţiile în care în judecata cauzei instanţa de apel a plecat tocmai de la premisa preluării imobilului de către stat, arătând însă de ce nu se datora contravaloarea lipsei de folosinţă; neluarea în considerare a Deciziei nr. 145/2004 a Curţii Constituţionale din care rezultă, în opinia sa, lipsa de folosinţă în raport de imobilul în discuţie; neluarea în considerare a notelor scrise, înscrisurilor şi probelor aduse de către reclamant) şi nu pot fi avute în vedere în prezenta cale de atac, în care sunt analizate doar aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.
Aceste critici vizează, în realitate, netemeinicia deciziei recurate rezultând din presupusa apreciere eronată a unora dintre probele administrate în cauza sau presupusa reluare în considerare a altora, recurentul-reclamant indicând probele care nu au fost luate în considerare sau au fost greşit apreciate, şi concluzionând că hotărârile pronunţate în baza acestora sunt nelegale.
Tot astfel, împrejurarea că instanţa de apel, cu prilejul dezbaterilor, a limitat apărătorului reclamantului timpul pentru expunerea concluziilor orale reprezintă o chestiune de administrare a şedinţei de judecată, atribut exclusiv al judecătorului conform art. 128 alin. (3) C. proc. civ. care statuează că "În caz de trebuinţă, preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l margini în timp de fiecare dată" şi nu poate constitui critică de nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că deşi recurentul-reclamant a încadrat formal calea de atac în dispoziţiile art. 304 pct. 1, 2, 3, 4, 5 C. proc. civ., susţinerile acestuia nu se circumscriu nici cazurilor de casare indicate, nici vreunui motiv de ordine publică, şi nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de către instanţa de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficientă simpla indicare a textului legal, fiind necesară raportarea acestuia la hotărârea atacată.
Pe de altă parte, motivarea recursului nu presupune reiterarea situaţiei de fapt a cauzei şi expunerea acesteia pe zeci de pagini, astfel cum a procedat recurentul-reclamant, întrucât în recurs nu se reapreciază starea de fapt, ci se examinează conformitatea cu legea a hotărârii supuse acestei căi de atac, clin perspectiva unor criterii restrictive impuse de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care însă în cauză nu au fost respectate.
Recurentul-reclamant nu arată în ce modalitate considerentele instanţei de apel nu sunt conforme legii, ori în ce măsură acestea atrag incidenţa vreuneia din ipotezele reglementate de art. 304 C. proc. civ., ei îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţiile adoptate în cauză, reiterează apărări deduse judecăţii în faze procesuale anterioare, asupra cărora instanţa de apel, a cărei hotărâre este atacată prin prezentul recurs, s-a pronunţat motivat, şi, pe fondul relatării exhaustive a situaţiei de fapt, concluzionează că, prin respingerea pretenţiilor formulate, a fost "prejudiciat, insultat, batjocorit, discriminat, i s-au încălcat drepturi fundamentale, a fost judecat de către instanţe incompetente şi care au favorizat partea adversă", etc.
Consideraţiile teoretice pe care recurentul-reclamant le realizează pe zeci de pagini în memoriul de recurs cu privire la dreptul la muncă, dreptul la pensie, dreptul la salariu, toate din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; rolul, importanţa şi funcţiile instanţei de judecată; structura şi organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; lipsa de folosinţă şi despăgubirile aferente acesteia; noţiunea de "acte doveditoare" ale dreptului de proprietate din perspectiva Legii nr. 10/2001 şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie; noţiunea de "abuz de drept"; noţiunea de "folosinţă"; răspunderea civilă delictuală; motivele de casare şi modalitatea de soluţionare a recursului potrivit noului C. proc. civ., nu se raportează nici ele la considerentele hotărârii atacate, fiind, de asemenea, aspecte străine motivării în sensul legii a recursului.
Pentru toate considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva Deciziei nr. 265/Ap din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3105/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3109/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
